Sorin și Nuți Dorobanțu: “La noi nu există granița aceea între familie și muncă, poate și pentru că teatrul face parte din modul nostru de viață “

 Sorin și Nuți Dorobanțu:  “La noi nu există granița aceea între familie și muncă, poate și  pentru că teatrul face parte din modul nostru de viață “ 

Soso și Nuți, adică Sorin și Nuți Dorobanțu, un cuplu de actori păpușari ai trupei de marionete a Teatrului clasic „Ioan Slavici” din Arad, ai Teatrului pe roți sau al Teatrului din garaj (din perioada pandemiei). Doi oameni talentați, pentru care teatrul este egal cu viața. Serioși, muncitori, veșnic în căutare de noi stiluri, noi forme de expresie, mereu pe drumuri, prezenți în festivaluri indoor sau outdoor, pe picioroange, “scuipând” foc, dansând, cântând, mânuind marionete sau păpuși de toate dimensiunile și formele. Cufărul magic, Scufița Roșie (varianta urbană), Hänsel şi Gretel, Regele cerb, Amnarul, Albă ca zăpada, Aladin și lampa fermecată sunt doar câteva din spectacolele în care au jucat. Au o tehnică foarte bună de mânuire, intuiție, putere de muncă și multă dragoste de viață și de teatru.

Raluca Tulbure: Cum a fost pentru voi,ca artiști, ca oameni, perioada pandemică pe care am trăit-o cu toții? Știu că ați fost activi online, teatrul din garajul vostru a funcționat foarte bine, dar ce credeți că ar trebui să învățăm din această experiență?

Nuți Dorobanțu: Perioada pandemică a fost o experiență pe care nu am dori să o mai repetăm. Am trăit-o, la început, cu teamă și cu neliniște, având o fetiță de 4 ani si o mamă de 82,  care am făcut tot posibilul să le ținem cât mai în siguranță. Ca artiști am tânjit după energia publicului și tocmai de aceea am încercat să ne adaptăm, să ne reinventăm într-un fel, apelând la tehnologie. Am început un șir de povestioare online, postate zilnic (timp de o lună) pe pagina de facebook a Trupei de Marionete a Teatrului “Ioan Slavici” din  Arad. A fost o experiență nouă, care ne-a ținut conectați cu publicul nostru drag. Copiii ne trimiteau zilnic mesaje cu feedback-uri la povestioarele pe care le vedeau, dar și cu titluri de povești pe care doreau să le prezentăm. A fost frumos, dar destul de obositor! Zilnic, adaptam o nouă poveste, filmam, iar Sorin făcea editarea video, garajul nostru transformându-se într-un adevărat studio. Nouă, în această perioadă, ni s-a confirmat ceea ce știam déjà: avem nevoie de public, dar și publicul are nevoie de noi. Am învățat că, dacă iubești aceasta meserie, atunci nimic nu te poate opri să păstrezi această legătură. 

R.T.: Soso și Nuți, Teatrul pe roți, actori ai Teatrului Clasic “Ioan Slavici”, trupa de marionete, chipuri diverse ale unui cuplu care nu are astâmpăr. Sunteți asemenea artiștilor nomazi, vă luați casa în spate și porniți la drum.De unde vă vine energia?

Sorin Dorobanțu: Am început ca Soso și Nuți în anul 2008, când ne-am întors din Italia unde timp de doi ani am încercat să schimbăm macazul, făcând orice altceva în afară de teatru. Ne-am întors pentru că am realizat că, pentru noi, teatrul este un mod de viață și e greu să te oprești și să nu mai ai parte de energia asta binefăcătoare pe care o primești de la public. Simțeam un gol pe care nu-l puteam umple cu nimic… Reîntorși în țară, ne-am reangajat la Teatrul de marionete din Arad, însă nivelul salariilor era foarte scăzut, așa că ne-am gândit că nu ar fi rău să încercăm să facem și altceva... Am început timid, cu evenimente mici care s-au dezvoltat în timp, ducând la înființarea Teatrului pe Roți, unde experimentăm acum păpușile gigant, nebuniile noastre devenite realitate. Nu știu de unde avem energia, dar avem o și mai avem o sete de a încerca și experimenta lucruri noi. De altfel, acesta cred că este destinul tuturor artiștilor. De a călători mereu și de a duce în lumea toată mesajul artei lor. Pentru că, da, mesajul este foarte important și trebuie dus mai departe. Să nu uităm că există o mare parte din public care nu are acces la cultură și trebuie să mergi tu la ei. De multe ori, în cele mai îndepărtate colțuri găsești un public curat la suflet și pur și pentru ei merită orice efort. Ne place să credem că putem  spriji Pământul cu marioneta. Credem cu tărie că teatrul, arta, în general, vindecă suflete și modelează caractere.

R.T.: Ce înseamnă pentru voi teatrul?

N.D.: La noi nu există granița aceea între familie și muncă, poate și  pentru că teatrul face parte din modul nostru de viață.  Teatrul este a doua noastră casă, dar, în același timp, este cel mai grozav mod de a ne descoperi și redescoperi, de a primi, de a dărui, de a căuta mereu resurse pentru a putea arăta celor care ne privesc. 

S.D.: Deja, pentru noi, teatrul este un mod de a fi. În Franța, am învățat că teatrul este atunci când iei o bucățică din realitate și o poetizezi, o transpui într o formă frumoasă și cu un mesaj puternic .

R.T.: Dacă ar fi să vă caracterizați în 3 cuvinte care ar fi acelea?

S.D: Îndrăgostiți (de tot și toate, de viață, de familie, de meserie).

N.D.: Neobosiți (în a căuta, a descoperi, a construi).

S.D.: Norocoși (că ne avem și că avem cea mai frumoasă meserie din lume)

R.T.: Soso, cum ai descrie-o pe Nuți? Dar tu, Nuți, care ar fi cele mai potrivite cuvinte pentru Sorin?

N.D.: Sorin este: jumatatea mea perfectă. 

S.D.: Nuți este :imperfecta mea perfectă.

R.T.: Cine „cântă” în cuplul vostru?

S.D.: La noi, în cuplu la ora actuală „cântă” „puiuțul”. (adică micuța noastră, Ana). De fapt, hotărârile legate de creație le luăm împreună după lungi timpi de cercetare și brain storming…care chiar fac bine.

R.T.: De unde vi se trage pasiunea pentru teatru?

N.D.: Eu am descoperit teatrul destul de târziu…la 21 de ani. M-am născut în Maramureș, iar în orașul meu natal, Borșa,  nu a poposit niciodată vreo trupă de teatru. În copilărie, jocul meu preferat era”de-a scena”, iar eu doar cântam și recitam poezii. Mult mai târziu, după ce ne-am mutat în Arad, un unchi de-al meu, care era șofer pe autobuzul teatrului de marionete, mi-a zis că se fac angajări și că ar trebui să merg la concurs. "Eu pe tine te văd artistă!" a zis.  Așa am ajuns să dau concurs la Teatrul de marionete în 1994. A fost un concurs destul de greu, la capătul căruia îmi doream doar să plec și să nu mă mai întorc niciodată acolo. Directorul de atunci, Ion Mânzatu, m-a pus să cânt, să dansez, să spun monolog, poezie, etc . Am fost și încă sunt o fire foarte emotivă și am trecut foarte greu peste acest prag…Am plâns de n-am mai putut!!! Domnul Mânzatu mi-a spus că meseria asta o poți face doar dacă o iubești cu adevărat, dar eu nu prea știam încă ce înseamnă să fi actor.

După concurs, mi-a zis că mă angajează ( eu voiam doar să dispar)și să rămân să văd în ce mă bag. Și așa am văzut primul spectacol de teatru din viața mea: Eu și lumea din 1993.

Am rămas fără grai, fără suflu, .trăiam ceva ce nu mai trăisem niciodată. Mai târziu, am aflat că ceea ce am simțit atunci se numește catharsis. În ziua următoare am văzut Cenușăreasa și am fost vrăjită pentru totdeauna.  Mi-am zis, atunci că voi suporta orice doar să am ocazia să joc și eu măcar o dată într-un asemenea spectacol.

Am jucat în multe de-atunci și studiile la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureș au venit mai târziu din dorința de a învața mai mult, de a mă perfecționa. A fost, așadar, dragoste la prima vedere.

S.D.: În perioada liceului am cochetat cu trupa de teatru Teatrul Veșnic Tânăr, coordonată de doamna Emilia Dima Jurcă, la Școala Populară de Artă din Arad. Am terminat liceul, dar nu am mai continuat și am început să lucrez în diverse locuri din Arad, până când într -o seară mă sună Dna Emilia Dima Jurcă și mă întreabă dacă nu vreau să lucrez la Teatrul de Marionete din Arad. “Da … bineînțeles !!!! “   Și de atunci … cu o scurtă pauză de 2 ani … iată-mă, încă și astăzi la Teatrul de Marionete din Arad.

R.T.: Ce vă oferă “Teatrul pe roți” față de teatrul unde sunteți angajați?

S.D.: “Teatrul pe roți” ne oferă aceleași lucruri ca și teatrul în care suntem angajați, doar că în doze mai mari. În plus, avem libertatea de a experimenta ( pe banii noștri. ce-i drept!), de a cerceta, de a ne asuma riscuri, de a reuși, de a eșua, de a ne bucura nelimitat de această fabuloasă meserie.

R.T.: Cât de greu e să gestionezi un teatru particular?

N.D.: Este destul de greu. Trebuie să te ocupi de tot, de producție, de finanțare, de construcție décor și păpuși, de regie, scenografie, actorie, impresariere, contabilitate… uuuuf!!!! Greu, dar fain, în același timp. Împlinitor.

R.T.: Sunteți mai mereu pe drumuri, ce vă place să faceți când sunteți acasă?

S.D.: Când suntem acasă gospodărim, avem grădină, găini, cățel…E liniștitor, dar asta când nu avem vreun proiect în desfășurare, altminteri, sculptăm, vopsim, sudăm, pictăm…

R.T.: Cum s-au născut păpușile uriașe, cât sunt de complicate tehnic vorbind sau din punct de vedere al mânuirii?

N.D.: Păpușile noastre uriașe s-au născut din dorința de a face cunoscut tuturor obiectul muncii noastre și de a-i arăta adevărata valoare și realul potential. A fost o adevărată provocare. Am intrat pe un teren neexplorat, dar extrem de ofertant. A trebuit să inventăm un sistem de mănuire care să-i permită balerinei noastre de 3 metri, Gigalateea, să trăiască prin dansul ei. Sistemul de mânuire pare complicat, dar nu e, a fost mai greu, până am înțeles noi cum trebuie adaptat sistemul unei marionete normale la dimensiunea marionetei noastre și a sistemului de cumpănă pe care-l folosim pentru a o susține și deplasa. Totusi. avem nevoie de două ore pentru a o monta înainte de a fi gata de acțiune. Ultima nebunie pe care am făcut-o cu marioneta gigant a fost zborul pe deasupra teatrului. Teatrul Clasic “Ioan Slavici” din Arad se renovează anul acesta și erau 2 macarale uriașe  folosite pentru asta .Văzându-le zilnic, ne-a venit ideea să agățăm marioneta noastră de una dintre ele și să o mânuim deasupra orașului nostru. Zis si facut! … În Joia Mare, am agățat-o de macara , i-am pus aripi, transformand-o într-un înger și … a pornit în zbor. Da … A fost de impact . Păpușile au putere magica!

R.T.: Am văzut și eu imaginile și mărturisesc că m-a impresionat momentul. Faceți și jonglerie cu foc, mers pe picioroange , lucruri care țin de arta circului mai degrabă. Unde ați învățat?

S.D.: Tot ce facem în spectacolele noastre stradale,- jonglerie, picioroange- am învățat singuri, atât din dorința de a ne dezvolta în cât mai multe direcții, cât și pentru că iubim lucrurile spectaculoase și credem  cu tărie că spectacolul stradal poate oferi publicului spectaculosul unui spectacol de teatru.

R.T.: Știu că ați lucrat și în Franța o perioadă, cum ați descrie experiența trăită acolo?

N.D.: Am început experiența din Franța cu o colaborare între Teatrul de Marionete Arad și Teatrul Prichindel Alba-Iulia, care ne-a dus direct în Festivalul de la Avignon în anul 2007. De atunci, am trăit acest festival de 7 ori, cu diferite spectacole și companii de teatru din țară și din străinatate. În 2008, am început o colaborare cu Compania “Les Trois Cles” din Paris cu care am realizat un spectacol numit La Gigantea cu care am făcut înconjorul lumii, la propriu. Am participat la festivaluri în aproxinmativ 20 de orașe mari din Franța (Paris, Avignon, Lyon), în Noua Caledonie (Noumeea), Brazilia (Rio de Janeiro, Brasilia, Bello Horizonte, Londrina), Spania (Barcelona), România (Alba-Iulia, Oradea, Arad).

S.D.: O altă colaborare cu Franța, foarte importantă pentru noi, a fost cu Théâtre della Mezzaninne din Lieusaint Moisy, Paris. Am jucat în trei spectacole: Stări febrile, Eden Palace și Don Quijote. Erau  spectacole pentru adulți, în care păpușile, fie ele de talie umană sau marionete cu fire lungi de 3 m, au avut un rol foarte important. Cu aceste spectacole am participat la mai multe festivaluri din Paris, dar cel mai important lucru pentru noi ca păpușari a fost participarea în două ediții la festivalului Mondial al Marionetelor de la Charleville-Mézière. Franța pentru noi a fost cumva… o schimbare de macaz, am început să ne dorim mai mult decât făcem la momentul respectiv în teatru și ne-a facut să credem în noi și în forțele noastre proprii. Franța ne-a dat aripi.

R.T.: De ce povești credeți că are nevoie copilul de azi? Ana voastră ce vă roagă să-i citiți?

N.D.: Copiii au avut, au și vor avea nevoie mereu de povești. Aș dori să sciu aici o replică din dragul nostru spectacol Albă ca zăpada, în regia regretatei doamne Kovács Ildikó. ”Poveștile zboară ca gândul, luminează ca soarele, poveștile ne farmecă…”  Da, poveștile ne farmecă și pe noi adulții, iar dacă avem impresia despre copiii de azi că nu mai rezonează la povești, cum o făceau generațiile trecute, ne înșelăm. Ei sunt la fel de puri, de curați și trebuie să credem că ceea ce punem noi, artiștii păpușari,  în sufletele lor, cu ajutorul păpușilor noastre, va înmuguri și va da roade în timp. Copilul fermecat de poveștile spuse de noi va deveni, cu siguranță, omul frumos de mâine. Ana noastră iubește toate poveștile și ne ajută să le punem în scenă. 

R.T.: Dacă n-ați fi fost artiști ce altceva v-ar fi plăcut să faceți?

N.D.: Nu știu, nu mă văd în afara acestui miracol, care se numește ARTĂ. Dar, dacă nu aș fi devenit marionetistă, cu  siguranță că  muzica m-ar fi ajutat să trăiesc.

S.D.: Nici eu nu mă văd făcănd altceva, deși știu să fac multe lucruri, cum ar fi editare video, sudură, construcții, etc.  Am cochetat chiar cu scrisul într-o perioadă din viața mea, dar nimic nu m-ar putea împlini cum o face meseria pe care o am.