Marius Rogojinschi:“Modestia este o floare rară care dă o anumită distincție la butonieră”

Pe actorul, regizorul, profesorul, directorul de teatru Marius Rogojinschi l-am găsit în biroul lui de la Teatrul pentru copii și tineret “Vasilache” din Botoșani. De Marius mă leagă multe amintiri, dar prima care îmi vine în minte este că noi am făcut cunoștință pe un aeroport, la Londra, când ne aflam la un stagiu de pregătire inițiat de UNITER prin 92-93. Am fost rugată să mă duc să-l întâmpin și să-l însoțesc pînă la stația de autobuz spre Oxford. De atunci, în multe ocazii, ne-am văzut, mai ales că aveam un subiect comun: teatrul de animație. Am povestit deci, despre pasiunea lui pentru teatru, despre cariera de actor, despre păpuși, despre proiecte, vise. Mi-a vorbit mult despre draga lui profesoară, Olga Tudorache, pe care o venerează. Intrerupți ba de secretară ca să semneze niște acte, ba de o ședință fulger la primărie...am tot reluat ‘tirul’ întrebărilor. Reportofonul a mers, am vorbit mult, dar am făcut o selecție pentru că altfel nu mi-ar ajunge paginile revistei. Crescut într-o familie de artiști, mama – actor păpușar și tatăl – scenograf, mai mult în teatru, Mariu Rogojinschi are la activ multe roluri importante Cațavencu, Falstaff, Petrucchio, Claudius, Pampon, Ianke, dar și multe spectacole montate la Teatrul Vasilache sau în alte institutții ca: Fantezii în jaz, Dragostea celor trei portocale, Stafia familie Canterville, etc.

Raluca Tulbure: O să începem discuția de la anii studenției pentru că știu că au avut o importanță majoră în drumul tău artistic.Știu că ai intrat după mai multe încercări, vreo patru, dacă am reținut bine.

Marius Rogojinschi: Ajungem la  momentul în care am fost admis la Institut, când a venit domnul Sandu Lazăr și ne-a adus rezultatele. Aveam 9.66. Nici nu știu cum a rezultat media aia! Am aflat mai târziu că mă apreciaseră foarte mult domnul Cotescu și domnul Moisescu. Îți dai seama că a fost cea mai ferictă zi din viața mea, la fel de fericită ca cea în care s-a născut băiatul meu, Petruș. Cinci ani de examene de admitere, un an și patru luni efectuarea stagiului militar. Pe vremea aceea, examenul de admitere dura o lună din momentul înscrierii. Proba medicală era eliminatorie. Mai era și o  altă piedică: trebuia să aduci o diplomă individuală sau colectivă că ai fost în Cântarea României. Eu aveam pentru că luasem premii.

R.T: Tu ai avut noroc că ai prins niște profesori deosebiți, în ciuda ‚șicanelor’, piedicilor de care vorbeai. Ai fost elevul doamnei Olga Tudorache și m-ar interesa să știu ce ți-a rămas din învățăturile ei?

M.R: Sunt mai multe lucruri. Corectitudinea în viața profesională. Eu o iubeam pe doamna Olga Tudorache și sunt mândru că i-am fost student. Două persoane care nu s-au vorbit între ele mi-au zis despre ea că era una dintre acele persoane care nu au mințit niciodată nici pe scenă nici în viața profesională. Intr-adevăr, era de o probitate profesională cu totul aparte, de o moralitate, de o etică, de o mare rigoare. Toate acestea mi-au rămas, sigur la alte dimensiuni. Eu nu pot intra în scenă făcând rabat de la ceea ce am învățat: logică, bun simț, motivație, adevăr scenic, „fi nu arăta”, spirit de echipă, fantezie, norme de etică profesională care astăzi, din păcate, nu se mai găsesc.Un mare sacrificiu pentru această profesie. Eu mi-am trăit și-mi trăiesc, în continuare, sacrificiile.

R.T: Ai sacrificat ceva din viața ta personală pentru cea profesională?

M.R: Foarte mult! Aproape tot!  Sănătatea, în primul rând. S-a scrificat familia și după aceea mi-am sacrificat eu familia. Însă, sunt mândru, foarte mândru că am un băiat care a copilărit în teatru, ca și mine de altfel, dar care a îmbrățișat o profesie tehnică, e light designer și lucrează cu mari trupe muzicale. Îmi seamănă, nu face rabat de la efort, de la calitate.

R.T: Ai găsit echilibrul dintre viața profesională și cea personală? Deții o rețetă a fericirii? Există, oare, una?

M.R: Grea întrebare! Acum, descopăr niște valori pe care le-am exclus, pe care nu le-aminclus în vița mea din trecut. Sunt la o a doua familie și-mi dau seama de foarte multe greșeli pe care le-am făcut în cealaltă familie. Am depus eforturi deosebit de mari, dar beneficiile au fost efemere.Eu am rămas cu amintirile și ceilalți cu uitarea. Am pierdut zile din viața băiatului meu.

R.T: Ai avut și ai pe lângă activitatea profesională și o activitate, să-i zicem organizatorică. Ai avut diverse funcții de conducere,fie la Teatrul Mihai Eminescu, fie la cel de copii unde ești la al doilea mandat, la Consiliul Județean. Cum le împaci?

M.R: Vezi tu, sarcina acesta asumată pe lângă profesia de bază a constituit un efort de timp, fizic, psihic. Lucrurile s-au întâmplat cam așa. Când ne-am întâlnit în prima zi la facultate , fiind cel mai în vârstă din an, aveam 24 de ani, doamna Olga Tudorache m-a numit șef al clasei. Fiind educat în spiritul responsabilității și al asumării activităților organizatorice, căpătate din armată, m-am străduit să mă descurc cât se poate de bine și cu acestă calitate pentru a fi de ajutor colegilor mei, la modul caramaderesc. Tot armata m-a învățat ca dacă ești un zbir ai să-ți atragi oprobiul colegilor, dacă ești un camarad, atunci ai să-ți atragi respectul și stima lor. În timp am învățat că respectul ți-l atragi și prin valorea profesională, dar la vremea aceea nu aveam asemenea ierarhii. Înainte de absolvire, profesorul meu Florin Zamfirescu m-a sfătuit să nu refuz dacă mi se va propune vreo funcție pentru că susținea el, aveam niște calități. Zicea el, și mă poate contrazice, că fiind crescut în teatru, fiind om de teatru nu sunt chinuit de vanitate, de orgoliu.

R.T: Adică, cunoșteai din interior viața unui teatru...

M.R: Da. Prezicerile lui Florin Zamfirescu s-au adeverit patru ani mai târziu, când deveneam cela mai tânăr director de teatru din țară,

R.T: La Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani.

M.R: Da. Mai mulți colegi din an au devenit directori: Mihai Bica la Sibiu, Mariana Petrea la Reșița, Emil Șerban la Rm. Vâlcea. Eram supranumiți “clasa de directori” ai Olgăi Tudorache.

R.T: Ar fi multe de vorbit despre talentul de a fi un director bun fără să faci rabat de la profesie. Unii renunță la ea pentru a-și asuma pe de a intregul “rolul” principal într-o piesă grea, scrisă de alții și în care tu depinzi de “regizori” mai mult  politici. Dar, să revenim...

M.R: Repet, a contat enorm copilăria mea în teatru.

R.T: După câțva ani, iată-te din nou director al Teatrului Vasilache, după o perioadă destul de tulbure dominată de un scandal, de frământări, de zbateri ale colegilor tăi ca activitatea, munca să nu le fie umbrită, de o luptă dură cu autoritățile. Mai există solidaritate de breaslă?

M.R: Solidaritatea de breaslă este altă normă, dacă vrei,care ține de etica acestei meserii. Dacă nu ai norme de etică asumate, preluate din facultate atunci e mai greu. Nu se studiază la facultate, dar Olga Tudorache, Florian Pittiș, Florin Zamfirescu, Mircea Albulescu ni le-au  predat prin ce făceau și spuneau. ‘Actorul bun se cunoaște după cum merge în culise în timp ce colegii lui sunt pe scenă’ sau ‚dacă am venit la teatru, hai, să-l și facem’, spunea, de exemplu, Florian Pittiș.

R.T: Din discuția nostră am înțeles că ai învățat foarte multe lucruri de la doamna Olga, pentru care, evident, ai un cult. De la cine ai mai putea spune că ai „furat” sfaturi pentru carieră?

M.R: De la Florin Zamfirescu. Avea frecvența pe care eu o căutam ca să înțeleg. Prin anul doi, mă împotmolisem în înțelegere, în dezvoltare. Și, a venit Florin Zamfirescu, lucru care a însemnat enorm pentru mine.

R.T: Ce-ți propui pentru Teatrul Vasilache?

M.R: Deocamdată, îmi propun ca împreună cu prietenii și colegii mei să-l readucem în stadiul de concept instituțional și profesional ca atunci când am plecat în 2010, la sfârșitul anului. Nu vreau să vorbesc prea mult despre ce s-a întâmplat între timp pentru că s-au degradat multe lucruri, au fost foarte multe suferințe fizice, psihice, conceptual artistice. S-a încercat schimbarea sensului conceptului de teatru pentru copii, al teatrului de animație. Nu poți să vii și să afirmi că în ziua de astăzi nu vom mai face spectacole decât pentru copiii care nu mai cred în Moș Crăciun. Cum să nu crezi în Moș Crăciun?

R.T: Mai crezi în povești?

M.R: Oho! Gradul de lectură, imaginația mea, fantezia mea s-au dezvoltat din momentul în care mama mea ca să mă adoarmă îmi citea povești.După aceea, au urmat lecturile mele,iar după ce s-a născut băiatul meu nu prea am mai avut timp de lectură. Citeam  și citesc și acum, printre picături.

R.T Deci, Moș Crăciun există, poveștile există! Ce crezi că-i trebuie copilului de astăzi față de ceea ce îți trebuia ție?

M.R: Eu nu pot să mă plâng că am dus lipsă de ceva în perioada copilăriei.Am avut o copilărie minunată, fericită, trăită într-un loc (Câmplung Moldovenesc) despre care poetul Grigore Vieru spunea „din vârful acestor munți, Dumnezeu nu se vede, dar de aici se poate crede în el”. Aveam iubire, aveam familie. În ziua de astăzi, copiilor le sunt atrofiate sentimentele astea. Dacă nu au iubire, nici nu pot da iubire. Se constată lucrurile astea după reacțiile pe care le au în timpul spectacolelor. De exemplu, un moment liric nu este agreat, este tratat în derizoriu. În schimb, violența atrage. Cred că acest dar, lăsat de Dumnezeu, iubirea, lipsește copilului de astăzi și, numai lui.

R.T: Ce le spuneai studenților tăi pe vremea când erai professor la Iași?

M.R: Îi rugam să-mi dea o definiție a talentului. Neștiind să-mi răspundă, le propuneam eu una. Talentul este un dar dat la naștere. Unii se uitau sceptici la mine. Atunci îi întrebam ce sunt părinții. Unii nu aveau legătură cu teatrul. Mulți dintre studenții mei au avut norocul să descopere acest dar. Profesia asta se face cu iubire.

R.T: Ce-i mai trebuie actorului în afară de talent?

M.R: Disciplină, respect de sine și față de parteneri. Teatrul nu este sport, nu este competiție. Noi nu stabilim ierarhii! Ierarhia trebuie să fie un spectacol bun în care toți trebuie să fie buni, cam așa ne spunea Florian Pittiș. Teatrul este artă colectivă. Alte calități: vanitate, generozitate, caracter.

R.T: Și, muncă aș spune. Ai un rol preferat?

M.R: Mulți dintre cei care părăsesc facultatea au un portofoliu de roluri. Eu nu am avut decât trei preferințe: Petrucchio din Femeia îndărătnică, avusesem un exercițiu la clasă și mi-ar fi plăcut să continui cu un spectacol, Falstaff, pentru că mă fascinase Orson Wells în copilărie și Stanley Kowalski din Un tramvai numit dorință. La Botoșani, debutul a fost cu rolul Petrucchio. Apoi, am jucat și Falstaff, în regia lui Ion Sapdaru. Pentru celălalt rol nu mai am vârsta potrivită.

R.T: Ai refuzat vreodată un rol?

M.R: O singură dată, pentru că nu a fost o distribuire corectă. În general, eu nu refuz prima colaborare, după aceea îmi rezerv dreptul de a refuza.

R.T: Cât este intuiție și cât este rațiune când compui un rol?

M.R: Eu eram rațional. Aveam senzația că teatrul trebuie să fie matematică și lucrul ăsta mă încurca. Nu eram dezinvolt, căutam perfecțiunea de prima dată. După ceva timp, mi-am dat seama că trebuie să-mi las și intuiția să funcționeze. Asta a venit în urma unei experiențe. Am început a mă juca și nu a face matematică.

R.T: După o premieră mai lucrezi la rolul respective, te mai gândești la el?

M.R: Dacă ai știi câte dezamăgiri am. Uneori și după trei ani, îmi dau seama cât de prost am putut fi pentru că la un anumit moment nu am făcut un gest sau nu am spus replica altfel.

R.T: Ce reprezintă succesul pentru tine?

M.R: Aș vrea ca realizările mele artistice să fie o moștenire apreciată de fiul meu. Nu mi-am dorit distincții, nu mi-am dorit oportunități pentru calitatea mea de director, nu am cerut roluri. Modestia este o floare rară care dă o anumită distincție la butonieră. Nu mai am orgolii profesionale, ci instituționale,

R.T: Care este etapa care iți place cel mai mult din crearea unui rol?

M.R: Până în repetițiile generale pentru că până atunci te poți juca.

R.T: Ce tip de actor ești față de regizor?

M.R: Îmi place să colaborez cu regizorii. M-au”muncit”mulți regizori. Îmi place să lucrez cu regizori experimentați, titrați. Nu prea agrez noțiunea de teatru independent. E independent pentru că actorii nu pot fi încadrați în teatre. Se joacă orice, oricum,oriunde. Sunt adeptul teatrului de repertoriu, al teatrului instituționalizat. Unii ar putea spune că sunt conservator, depășit. Nu mă deranjează, este opinia lor.

R.T: Ți-ai dorit să fie actor la București? Se mai poate vorbi de complexul actorului de provincie?

M.R: Multă lume m-a întrebat de ce nu am plecat. Poate că a fost și o doză de comoditate. Aici, am avut oportunități. Sigur că am avut propuneri la Teatrul Național dn Iași, chiar la Odeon, la Naționalul din Cluj Napoca, dar nu m-au interesat. Mai aveam treabă la Botoșani.

R.T:Ce mai ai de făcut, Marius Rogojinschi?

M.R: Să ajut alți tineri care au chemare pentru profesia asta.

Pe acestă replică “am tras” cortina. Fără sfârșit, ci va urma, cândva.