“Adunarea păsărilor”,
spectacolul Teatrului Ţăndărică este o stare de spirit, de echipă, o „lecţie” de
istorie, de religie, de actorie şi de viaţă. La început, a fost un exerciţiu,
un examen al primei generaţii de actori păpuşari de la UNATC. Apoi, a devenit
un spectacol original, premiat, umblat, vizionat, emblematic pentru actori, pentru
teatru, dar şi pentru regizorul şi profesorul Cristian Pepino. Zborul păsărilor
s-a frânt pentru ca după ceva timp să fie reluat, parcă mai puternic, mai
actual şi la fel de proaspăt. Nu este un “copy paste”. Este un spectacol cu un
suflu nou, privit din altă perspectivă, dată de trecerea timpului, de
experienţă, de modalităţi tehnice, de alte efecte. Este şi o lecţie adevărată, vie şi fără ranchiună
sau emfază pe care actorii din prima distribuţie o predau deschis celor care
vin din urmă.
Spectacolul,
metaforic vorbind, descrie drumul pe care fiecare dintre noi îl parcurgem în
viaţă, despre iniţierea pe calea adevărului trăit de noi oamenii, cei care
suntem singurii responsabili de destinul pe care l-am primit ca dar la naştere
de la ursitoare. Poemul filozofic “Adunarea păsărilor” scris de Farrid Udin
Attar, unul dintre cei mai reprezentativi poeţi persani sofiţi, are 4.647 de
versuri şi dezvoltă o temă fundamentală a literaturii islamice, aceea a păsării
care se eliberează de piedicile lumii reale pentru a se întoarce spre
adevăratul rege – în sensul de conducător spiritrual. Intr-o lume în care ne
luptăm cu teroarea, terorismul, fanatismul, fundamentalismul, cu religia prost
înţeleasă, cu exodul de imigranţi şi cu criza pe care o generează în lume, mesajul umanist al scriitorului persan este
mai actual ca niciodată. Lumea arabă are farmecul ei, are mister, zone obscure,
este complicată şi complexă totodată, greu de înţeles pentru unii. Spre deosebire de dramatizarea
semnată de Peter Brook şi Jean-Claude Carrière, scenariul de faţă realizat de
Cristian Pepino după o idee a Michaelei
Tonitza Iordache, iese din zona lirică şi ideologică a poemului originar şi
exploatează în special asemănările cu
specia umană. In căutarea adevărului trecem de-a lungul
vieţii prin cele şapte văi/căi pe care le sugerează şi spectacolul: naştere,căutare,
iubire, înţelegere, independenţă, detaşare, unitate, uimire, nedumerire,
pierdere şi moarte. Căutarea este în noi, interioară sau exterioară, şi ne
“macină” toată viaţa. Iubirea şi devoţiunea sunt noţiuni pe care le căutăm
mereu, şi, unii le găsim, alţii nu. Cunoşterea este un alt element care face
parte din viaţă şi fără de care nu putem merge mai departe. Cunoaşterea de
sine, de semeni, iubirea care are şi ea etape pe categorii de vârstă şi fără de
care nu am putea trăi, necondiţionată de religie sau prejudecăţi, pură şi sacră
în acelaşi timp. Iubirea se împleteşte cu ura şi creează conflicte. Unitatea de
idei, de gândire, de acţiune, de sentimente este o altă caracteristică umană
care se transmite din poem la spectacol. Deziluzia,uimirea sau detaşarea sunt
alte virtuţi general umane care au legătură cu credinţa, cu iubirea de sine, cu
încrederea. Pacea şi liniştea vin la final când realizăm că drumul, călătoria
simbolică făcută de păsări este asemenea drumului nostru în viaţă. Plin de
spini, de hopuri, de întrebări cu sau fără răspuns. Drumul il creionăm noi, pentru
că suntem autorii destinului, dar există şi alţi “autori” care scriu capitole
din viaţa noastră fără să ne întrebe. Păsările sunt la fel ca oamenii cu
sentimente şi trăiri, iar metafora cu oul primordial este profundă şi
sintetizează esenţa vieţii. Finalul cu moscheea stilizată care ne trimite la
locul unde este înmormântat poetul persan este sugestivă şi simbolizează
perenitatea şi credinţa universală, aceiaşi, indiferent de credinţă şi religie,
de timp şi spaţiu.
Spuneam
la început că acest spectacol este şi o “lecţie” de actorie predată cu răbdare
şi profesionalism de cei 4 actori din prima distribuţie (Gabriel Apostol, Liliana
Gavrilescu, Decebal Marin si Ioan Brancu), la fel de proaspeţi, de ageri, de
pasionaţi şi pasionali ca acum 24 de ani. Cei tineri şi cei noi (Geo Dinescu,
Marin Fagu, Cristian Mitescu, Andreea Ionescu, Ramona Voicu, Cristina Ţane)
care completează actuala distribuţie creează o emulaţie artistică ce
consolidează cu fiecare spectacol un spirit de echipă, “spiritul Adunarea
păsărilor”. Un spirit care străbate fără echivoc, învăţăceii fiind pe drumul
descoperirilor, al unui drum în artă şi viaţă.
Dansul,
gestul, mişcarea corporal întregesc imaginea unui discurs coherent, plin de
sensibilitate şi umor fin. Actorii alcătuiesc un tot, se identifică cu
personajele lor creind o simbioză. Au forţa de a transmite tot zbuciumul
sufletesc, trăiesc cu pasiune fiecare “fâlfâire” de aripă, fiecare zbatere,
exprimă cu corpul lor, iubirea (impresionat momentul realizat de Liliana
Gavrilescu şi Decebal Marin), lupta aprigă pentru suprevieţuire sau supremaţie,
epuizarea totală( sugerată de contorsionarea trupurilor interpreţilor). Un joc
- dans de mare gingăşie, plin de sensibilitate care impresionează. Îţi vine să
aplauzi, dar ca la un concert clasic, renunţi şi respiri adânc pentru a nu
tulbura sau impieta momentul. La fel de plin de semnificaţii mi s-a părut şi
tabloul cu mormanul de oase rămase după o crimă şi bocetul mamei pasări care
îţi ţiuie în urechi şi te cutremură.
