În urmă cu trei ani, patru actrițe din generația de aur a secției de păpuși a Teatrului Bacovia din Bacău primeau la București, pe scena de la Țăndărică Premiul de excelență Michaela Tonitza Iordache în arta animației românești. Adriana Stoian, Elena Solomon, Sorina Moian și Verona Marinescu (absentă din motive de sănătate) gâtuite de emoție au urcat pe scenă,în aplauzele colegilor de teatru, urmărite de directoarea Eliza Noemi Judeu și au depănat puțin din  povestea lor. Fiecare dintre ele are cariera, amintirile ei, regretele, bucuriile și, cu siguranță, ar fi putut povesti câte-n lună și-n stele, dar imaginea mea cu ele, unite nu numai de meserie, ci și de conjunctura mometului m-a făcut să mă gândesc la un interviu în patru. Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, redau mai jos, discuția cu două dintre ele, Sorina Moian și  Verona Marinescu. Celelalte două,urmează în numărul viitor.

Raluca Tulbure: Pentru început v-aş propune să ne referim la copilăria Dvs. că să vedem de unde a răsărit steaua fiecăreia, artiste de excepţie, mari„păpușărese”, cum umblă vorba prin târg.

Sorina Moian: Mi-a plăcut de mică să recit, să compun poezii, să fac balet în urbea mea, Botoșani. În școala primară, pregăteam spectcole, eu fiind regizorul. La 12 ani, am luat premiul I pe oraș, pe raion, pe regiune recitând o poezie și, ajungând în faza pe țară. Am urmat cursuri de balet și de teatru la Casa Pionierilor din oraș, timp în care am avut multe spectacole reușite.

Verona Marinescu: Copilăria a fost tristă. Război,foamete, dureri fizice și sufletești la tot pasul. Mă întrebați de unde a răsărit “steaua”mea? Din durere, din respect, din iubire pentru oameni.

R.T.: Care credeți că este principala voastră trăsătură de caracter fără de care nu ați fi putut face meseria aceasta?

S.M: Răbdarea, perseverența și afinitatea pentru copii.

V.M.: Disciplină, muncă, iubire pentru profesie.

R.T.: Care sunt principalele atuurile unui artist păpușar?

S.M : Abilități de comunicare și relaționarea cu colectivul și publicul spectator.

V.M.: Seriozitate și multă muncă pentru cunoașterea mânuirii păpușii, lucru care nu este ușor.

R.T.: Cum au fost începuturile voastre în teatru?

S.M : În urma unui concurs pentru un post de mânuitor-păpuși (pe atunci nu era denumirea de actor-mânuitor) , am intrat la Teatrul Vasilache din Botoșani  în 1973. A fost greu “să mă joc” cu altfel de păpuși decât cele din copilărie.Greu, dar mai frumos! Primul spectacol în care am jucat a fost Stan Pățitul. Drăcușorul meu era foarte greu sau așa mi se părea mie, dar l-am domesticit. Au urmat spectacolele: Ceasornicul șchiop, Minimul cel isteț și leul pe catalige, Motanul și luna, În glumă și, primul meu rol de compoziție, Vulpea din Aventurile unei vrăjitoare. Apoi, am ajuns la Teatrul de Animație din Bacău unde am profesat ani de zile.

V.M.: Cu teamă, cu dragoste pentru ceea ce făceam.

R.T.: De la cine ați  deprins tainele meseriei?

S.M.: Expresia “pe vremea mea” este adevărată, dar, pe atunci nu era facultate de teatru pentru păpușari, ci, doar, cursuri de perfecționare pe care le-am urmat sub îndrumarea unor profesori de istoria teatrului românesc și universal, istoria teatrului de păpuși și psihologia copilului. Țin să-i menționez aici pe: Sanda Diaconescu, Ileana Berlogea, Sanda Manu, Rodica Dianu, Victor Ernest Mașek, Gigi Nicolau. Meseria propriu zisă am deprins-o de la colegii mei de teatru, atât de la cei din Botoșani, cât și de la cei din Bacău, cărora țin să le mulțumesc.

V.M.: În primul rând de la colegi. Apoi, în concedii, făceam cursuri de mânuire a păpușii și de istoria teatrului la București, Iași, Brașov.

R.T.: Cum vedeți relația actor-regizor?

S.M : O relație de parteneriat. De cele mai multe ori, am lucrat cu regizori care”m-au ghicit” și am realizat roluri ”mănușă”, cum se spune. Cred că regizorul și actorul trebuie să intre în rezonanță. El cere, tu vii cu propuneri astfel încât ideile ambilor să construiască personajul dorit de amândoi.

V.M.: De colaborare și înțelegere.

R.T.: Care sunt etapele din realizarea unui spectacol care vă plac cel mai mult?

S.M: Lectura la masă când de la o repetiție la alta descopăr ce interpretare se potrivește personajului meu, ținând cont de înfățișarea și caracterul acestuia. Apoi, repetițiile la scenă când împreună cu regizorul și partenerii de scenă găsești mișcările care să completeze personajul. Și, nu în ultimul rând, schimbul de idei din pauze asupra spectacolului.

V.M.: Citirea la masă. Repetițiile sunt istovitoare, dar ai bucuria de a descoperi multe lucruri, în special la mânuirea personajului tău.

R.T.:  Ați visat vreodată la un rol?

S.M: Da! Rolul Împărătesei din Albă ca zăpada.

V.M.: Mi s-au îndeplinit dorințele. Am avut roluri frumoase și le-am iubit până la lacrimă.

R.T.: Care au fost spectacolele pe care le-ți iubit cel mai mult?

S.M : Au fost multe: Aventurile unei vrăjitoare, Cel mai bun bucătar, Harap Alb, Fram, ursul polar, prostia omenească, Fantezii, Povestiri hasidice, Înșir’te mărgărite, Făt Frumos și vrăjitoarea, Pinocchio, Domnul Goe, Dumbrava minunată și câte și mai câte.

V.M.: Dumbrava minuată, Fata babei și fata moșneagului, Cenușăreasa.

R.T.: Talent, muncă sau/și șansă?

S.M :Talent, șansă și muncă.

V.M. :Toate la un loc.

R.T.: Mai credeți în povești?

S.M: Aș vrea să mai cred, dar...

V.M.: Mai cred. Cu ele viața e un pic mai roz.

R.T.: Ce diferență este între copilul care ați fost și cel de azi?

S.M: Față de copilul inocent care am fost eu, copilul de azi a devenit un adult care și-a transformat latura ludică în una responsabilă și asumată.

V.M.: Cred că a rămas cu aceiași bucurie a copilului care am fost și eu.

R.T.: Păpuși sau marionete?

S.M : Păpuși!

V.M.: Îmi plac păpușile mânuite pe mână, dar și marionetele.

R.T.: Dacă ați fi regizor care ar fi spectacolul/spectacolele pecare le-ați pune în primul rând?

S.M : Peștișorul de aur, Prinț și cerșetor.

V.M.:Tot ce s-a dramatizat după poveștile lui Creangă, dar și după alți scriitori care au scris pentru copii.

R.T.: Ce reprezintă teatrul pentru Dvs.?

S.M: Un loc drag mie, cu amintiri plăcute și triste unde prin personajele jucate mi-am exteriorizat emoțiile și am trăit mai multe vieți.

V.M.: E o întrebare care mai doare. A reprezentat totul. O viață dedicată lui, cu dragoste, cu disciplină, cu multă, multă muncă.

R.T.: Ce sfaturi ați da unui păpușar începător?

S.M :Experiența de viață m-a învățat să nu dau sfaturi decât celor care mi le cer sincer.

V.M.: Să fie serios, să muncească cu drag, să-și însușească foarte bine arta mânuirii (e foarte important!).

R.T.: Există o rețetă pentru o viața profesională și personală perfectă?

S.M: Nu cred în perfecțiune, ci doar în capacitatea fiecărei femei de a stabili prioritățile și a găsi un echilibru între viața personală și cea profesională.

V.M.: Nu există sau poate nu cunosc eu.

R.T.: Ați sacrificat ceva din viața dvs. Pentru meserie?

S.M: Da, primii ani ai copilului meu.  Din cauza programului nenormat și foarte încărcat cu repetiții și deplasări nu am fost prezentă la evenimentele  importante din viața fiicei mele.

V.M.: Da! Sănătatea. Am fost pensionată pe caz de boală. Am avut infarct miocardic.Știți că am făcut deplasări prin comune cu căruța? Stăteam cocoțați pe decoruri sau mergeam pe jos ca să-i fie mai ușor sărmanului cal.

R.T.: Există ceva care lipsește teatrului de animație astăzi? Ce credeți că s-ar putea face pentru a-i “îmbunătăți” imaginea?

S.M: Un spațiu de funcționare de sine stătător și un public mai implicat în actul artistic.

V.M.: Cunosc foarte puțin actorii păpușari de azi din Bacău, dar cred că ar trebui să dețină foarte bine arta mânuirii și o voce cu care să poată interpreta diferite personaje.

R.T.: Mai are puterea de a educa? Sau are doar o funcție de petrecere a timpului liber?

S.M: Teatrul ar trebui, în mod normal, să aibă un rol important atât educativ cât și de divertisment pentru copii și adolescenți.

V.M.: Teatrul are puterea de a educa. Dacă nu, ce rost ar mai avea?Și ar fi păcat!

R.T.: Dacă ați putea să o luați de la capăt ați face tot teatru?

S.M: Cu tot sufletul, DA!

V.M.: Sigur, DA!

R.T.: Presupunând că ați avea o baghetă magică ce ați face cu ea?

S.M: M-aș transforma în zâna cea bună și aș face să dispară din sufletele oamenilor ura, invidia, egoismul, răutatea, lăcomia, răzbunarea. sentimente care ne-au atins pe toți cu sau fără voia noastră și, poate că în acest fel lumea ar fi mai bună.

V.M.: Dacă aș avea această baghetă aș ruga-o să dea sănătate  și să-i facă fericiți pe minunații păpușari, dar pentru că nu o am le doresc doar tot ce e mai bun.

Iepurașul fără ceas

După ce am văzut câteva numere din spectacolul Iepurele Alb la Teatrul Țăndărică în cadrul Festivalului SALT, la Slam Puppetry, curiozitatea m-a împins să văd reprezentația integrală. Într-o sâmbătă frumoasă, am pornit spre Teatrul de Artă. Mărturisesc cu rușine că nu i-am trecut pragul niciodată, dar am aflat că este un teatru independent, înființat în 2010 de un inimos actor, George Constantinescu. Din 2012 are propria sală, cochetă, micuță cu vreo 70 de locuri și o activitate bogată și, ce este mai important, se susține din resurse proprii. În decembrie 2018 a fost lansat Teatrul de artă junior cu Iepurele Alb, un spectacol la care Ana Crăciun Lambru și Lavinia Pop Coman au realizat conceptul, scenografia, costumele. Ana semnează și mișcarea scenică, ilustrația muzicală și regia. Amândouă sunt absolvente UNATC, Ana  la arta mânuitorului de păpuși și marionete, iar Lavinia la secția de actorie.  Au masterate și sunt în căutare de idei noi, de tehnici noi, de forme noi de expresie. Proiectul Teatrul de artă junior este născut din dorința de a “oferi copiilor un început sănătos în cariera de spectator de teatru prin producții delicate, educative, emoționante” se spune pe site-ul teatrului.

Ana Crăciun Lambru declara că: „Îmi place să mă joc! M-am jucat toată copilăria, inventând personaje și scenarii. Apoi am descoperit că și la Facultate te poți juca! Mai serios, cu mai multe reguli și cunoștințe, însă tot joacă era.(...) Cred cu tărie că teatrul de păpuși poate face lumea mai bună”. Colega ei, Lavinia Pop Coman mărturisea  că: «Păpușile m-au fascinat încă din facultate, așa că, în 2016, cu ajutorul unui prieten, am confecționat primele mele păpuși. Erau 2 marionete din eșarfe, Eva și Alfred, cu care am reușit să fac un street performance. Așa a început călătoria mea în lumea „păpușăritului”. Un an mai târziu, am ajuns în Siberia, unde, maestrul Vladimir Zakharov m-a învățat să construiesc o păpușă cu un sistem unic în lume și așa, cu ajutorul, lui am făurit-o pe Zaharashka. Următorul spectacol sper că va fi cu ea. Primul meu gând, când am început să fiu păpușar, a fost dorința de a-i face pe oameni să zâmbească atunci când nici măcar nu se așteaptă. Astăzi, scopul meu este ca oamenii să ajungă să vadă în viața unei păpuși sufletul păpușarului și să se regăsească în poveștile pe care le spunem. Ceea ce mă mulțumește cel mai mult este atunci când aud pe cineva spunând „Wow, e vie!”».

Iepurele Alb sau povestea iepurașului care a jucat alături de Alice și apoi a dispărut este o succesiune de numere în care simpaticul iepuraș este protagonist. De la agitatul iepure care striga în Alice în țara minunilor „Am întârziat, am întârziat”, uitându-se mereu la ceas, nu a mai rămas decât drăgălășenia și farmecul clasicului personaj. Iepurele nostru nu mai este agitat, nu mai are ceas, are alte povești de spus. Fără cuvinte. Doar din gesturi, din mișcare, ajutat de muzică și de îndemânarea celor două actrițe. Pentru că, ce merită subliniat este tocmai mânuirea, exactă, precisă, studiată în amănunt. Două momente vin să întărească ceea ce spun: cel în care iepurașul de pluș patinează pe rotile, cu mișcările unui adevărat patinator și cel pe muzica lui Michael Jackson, unde dacă faci abstracție de aspect, ai senzația că e însuși super starul american. Plin de sensibilitate este și momentul când se îndrăgostește. Personajul călătorește prin lumi diferite, spune prin gest, mișcare povestea sa. La început, sfios, temător ca orice copil care nu știe la ce să se aștepte, iepurașul cel năzdrăvan descoperă lumea, prietenia, iubirea, partea frumoasă a vieții și la final se împrietenește cu copiii din sală, face poze cu ei. Ana Crăciun Lambru și Lavinia Pop Coman s-au completat reciproc, nu s-au încurcat una pe alta, au respectat prim planul uneia sau a alteia, s-au coordonat.

            Chiar dacă Iepurele Alb nu este un mare spectacol, el se joacă cu sala plină, iar eu am ținut să-l văd pentru că, actrițele stăpânesc tainele mânuirii, care în ultimul timp, în spectacolele de animație este din ce în ce mai absentă, expediată (nici nu vreau să aduc vorba de un spectacol de marionete, fie ele, pe fire lungi sau scurte!).

Pinocchio merge la școală

Sâmbătă de dimineață. UNATC. Sala Ileana Berlogea. Copii, agitație, flori. Ce se întâmplă? Păi, Pinocchio merge la școală! Oare nu toți copiii merg la școală? Se pare că nu. Statisticile spun că procentul de abandon școlar este foarte mare, chiar îngrijorător. Sigur că nu este locul să analizăm în profunzime cauzele, efectele însă sunt pe termen lung și destul de vizibile. Dar, putem vorbi despre un proiect cu caracter social-educațional propus de Asociația CREAS. Inființată în 2011 de doi artiști  tineri, entuziaști și cu experiență în artele spectacolului (Victor Bucur și Daniel Burcea), CREAS își propune dezvoltarea și încurajarea unor noi tendințe în artele spectacolului, dezvoltarea valorilor umane. De asemenea, se dorește crearea și dezvoltarea unor programme educaționale prin cultură pentru a contribui la combaterea discriminării sociale, etnice, de gen și pentru prevenirea abandonului școlar. Asociația CREAS are la activ o serie de proiecte și spectacole de teatru de păpuși: Cenușăreasa, Crăiasa Zăpezii, Frumoasa din Pădurea Adormită, Rapunzel, Anastasia prezentate în spații neconvenționale și cu success la public. Prezentul proiect este finanțat prin programul „În stare de bine”, susținut de Kaufland România și implementat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile. În comunicatul primit  se spune că: “Numărul total de beneficiari direcţi ai proiectului este de 1500 de elevi cu vârsta cuprinsă între 6 şi 12 ani, 30 de cadre didactice participante la atelierele de tehnici actoriceşti şi minimum 1000 de familii ale elevilor vizaţi de proiect. Impactul social al proiectului este creşterea motivaţiei elevilor pentru frecventarea şcolii şi pentru învăţare, creşterea stimei de sine – le este transmis mesajul că indiferent din ce mediu provin, este dreptul lor să urmeze şcoala, să înveţe şi să devină ceea ce îşi doresc în viaţă - şi încurajarea profesorilor să folosească metode moderne, axate pe nevoile individuale ale fiecărui elev - teatrul ca metodă non-formală de educaţie - pentru a transforma şcoala într-un mediu mai prietenos. De asemenea, proiectul facilitează accesul la evenimente culturale şi combate excluziunea socială la care sunt supuşi copiii din mediile defavorizate”.

Proiectul Pinocchio merge la școală este format din spectacol urmat de ateliere de tipul Teatru Forum, ateliere de formare în educație prin teatru și, într-o primă etapă se desfășoară în 15 școli din București, Timiș, Ilfov, Călărași și Giurgiu. La UNATC am asistat doar la premiera spectacolului ce are la bază celebra carte scrisă de Carlo Collodi și pe care o cunoaște orice copil. Povestea clasică este păstrată, accentul căzând pe partea cu dorința lui Gepetto ca Pinocchio să meargă la școală cu orice risc și sacrificiu, cu momentul în care eroul nostru năzdrăvan se duce la teatru, apoi face cunoștință cu Vulpea și Motanul și ajunge să își salveze tatăl din burta balenei, faptă care îl transformă într-un băiat în carne și oase. Scenariul este curat, evită orice derivație lingvistică deși, momentul de la teatru este expediat, iar marionetele așa cum apar, așa și dispar.  Văzut din afară, spectacolul este bun și se simte că este făcut de oameni care știu bine regulile jocului, cu experiență în domeniu, are ritm, culoare. Construcția păpușilor îi aparține lui Vlad Tănase, iar scenografia este semnată de Florica Burcea și Vasile Lazăr. Nimic de spus, păpușile sunt frumoase, haioase și se deosebesc radical de cele pe care le vedem în spectacolele de an ale studenților de la UNATC lipsiți de fonduri și care și le fac singuri cu ce au la îndemână. Sunt ca la teatru! Luat la bani mărunți, spectacolul “scârțâie”, în opinia mea, tocmai la capitolul mânuire. Celor doi actori amintiți mai sus li se alătură și Andra Mirescu. Unul din primele lucruri care mi-au atras atenția a fost apariția Zânei a cărei construcție îl dezavantajează pe mânuitor, îngrădindu-i posibilitățile de a diversifica mișcările ei, iar cele trei apariții fiind aproape trase la indigo. Apoi, în unele momente, păpușile cam zboară, nu ating pământul, elementele de decor ar trebui să intre și să iasă paralel cu suprafața de joc. Lipsește o relație clară între personaje, fiecare pare pe cont propriu. Dacă ar fi mișcat capul (doar Gepetto are această posibilitate), ochii nu ar fi fost ficși, picioarele s-ar fi putut controla, atunci am putea vorbi de un alt tip de relație.  Momentul cu balena mi s-a părut neclar și cam expediat. Din fericire, sunt lucruri care se pot remedia. Trebuie menționată muzica lui Dan Bălan, care nu a mai folosit liniile melodice cu care ne obișnuise, ci a creat solouri și duete pentru personaje, bine interpretate vocal. O altă mențiune pentru Victor Bucur, a cărui experiență atât în teatrul de păpuși, cât și în cel dramatic și muzical se remarcă. Dar, așa cum am mai spus, Pinocchio poate merge la orice școală fără grijă, poate aduna copiii în jurul lui, îi poate asculta, îi poate lăsa să schimbe povestea, poate convinge. “Imperfecțiunile” sunt vizibile doar cu ochelari de Mangiafocco-păpușar și sunt perfectibile.