Teatrul în vremea pandemiei-opinii

Fac parte din generația care a crescut și cu cheia de gât, dar și cu “cutia din perete” care “cânta”, adică emitea, printre altele, Noapte bună, copii și Teatrul radiofonic. Ascultam fascinată piese de teatru cu actori mari, înregistrări din fonoteca de aur și așa mi-am format cultura teatrală, mi s-a deschis gustul pentru Thalia, am început să merg la teatru.

         Mi-au venit în minte amintirile din copilărie, când în aceste vremuri de “răstriște și jale”, teatrele s-au închis și multe dintre ele au recurs la transmiterea online a unor spectacole din repertoriu. Sigur că, a compara teatrul radiofonic sau teatrul tv cu transmiterea online, nu prea se potrivește. Nu sunt adepta vizionării înregistrărilor de spectacole, din motive întemeiate și, să zicem, clasice. O înregistrare nu are emoția vizionării directe, a legăturii dintre scenă și sală, a reacțiilor reciproce spectator-actor. Nu trebuie neglijată nici problema dreptului de autor sau calitatea înregistrărilor. Multe dintre ele sunt făcute pentru circuitul intern, filmate fără o știință exactă a unui spectacol înregistrat cu camera și operatori profesioniști. Și, totuși, practica impusă de condițiile pandemiei a prins, multe spectacole având mii de vizualizări. Este un mod de a ține copiii ocupați un timp, adulții la fel, de a vedea sau revedea spectacole, de a ne stârni curiozitatea, de a ne pune la curent cu ce se face la nivel național.

         O excepție face Unteatru care transmite live, având o pregătire tehnică de bună calitate și care, independent fiind, are nevoie de susținere.

         Am făcut o introducere lungă împărtășind o opinie care îmi aparține și pentru a povesti, de fapt, prima experiență de acest gen. Am început “călătoria” cu un spectacol de copii, Copacul cu jucării al Teatrului Țăndărică. Pornind de la o idée a lui A.A. Milne, Liliana Gavrilescu și Daniel Chirilă au imaginat un scenariu simplu și care lasă finalul la imaginația spectatorului. Radu vine acasă după o absență și regăsește jucăriile copilăriei și pe care le credea pierdute, adăpostite în beciul casei. Ursulețul iubit, jucăria preferată dăruită de tatăl său este un fel de Radu copil și îl plimbă în vis prin curtea casei, unde se juca când era copil fiind într-un copac. Fiecare jucărie, prieten drag de joacă, vine în vis și îl ajută să rememoreze unele amintiri, episoade demult uitate. Numai că, finalul e cam abrupt: Radu visează liniștit! Și, noi ieșim cuminți să nu-l trezim! Decorul lui Marian Sandu, păpușile, muzica lui Cari Tibor crează o atmosferă colorată. Mesajul este că nimeni nu e singur având prieteni și că, oricând putem deveni copii, mai ales în momente grele, apelând la un joc de imaginație. Pentru că spectacolul este doar un joc, fără filozofii pretențioase.

“Călătoria” mea teatrală a continuat cu spectacole de la Metropolitan, Opera din Paris sau câte și mai câte. Sper ca să fim învingători și să ne reîntâlnim la teatru!

XXX

Stăm acasă, izolați precum Robinson Crusoe, nu pe o insulă pustie, ci între pereții casei noastre, singuri sau cu o mică parte a familiei. Singurul oaspete pe care putem să-l primim fără mască și mănuși, fără să ținem cont de distanța regulamentară este teatrul online. Fie că suntem de acord, fie că nu suntem de acord cu vizionarea spectacolelor înregistrate, trebuie să recunoaștem că este o formulă care a prins. Iubitorii de teatru au prilejul să vadă sau să revadă spectacole din toată țara de teatru, operă, balet, pentru copii, precum și spectacole prezentate de cele mai cunoscute companii străine, lucru care în condiții normale este imposibil.  Profitând de această oportunitate am făcut slalom printre teatrele pentru cei mai mici spectatori. Am încercat să-mi fac o planificare pe zile pentru a urmări acele spectacole pe care nu le văzusem. În cele ce urmează voi încerca să trag niște concluzii.

Fiecare teatru pentru copii și tineret, de animație sau de păpuși și-a făcut o “strategie”, a stabilit un program care a fost adaptat sau îmbunătățit în funcție și de părerile, propunerile părinților. Sunt teatre care ”joacă” aproape zilnic, altele doar la sfârșit de săptămână, fie dimineața  și după amiază sau doar o singură zi pentru a acoperi o arie cât mai largă și a oferi posibilitatea și copiilor români ce trăiesc pe alte meridiane să le urmărească. De exemplu, Institutul Cultural “Dimitrie Cantemir” de la Istanbul preia reprezentațiile Teatrului Țăndărică. Programul teatrelor cuprinde spectacole din arhivă sau din repertoriul curent. Aici apare o problemă: unele înregistrări sunt foarte slabe din punct de vedere tehnic (fie nu se vede din cauză că lumina din spectacol nu e adaptată pentru o filmare, fie sunetul e prea puternic, fondul muzical acoperind actorii, fie se întrerupe), doar unele spectacole sunt filmate cu mai multe camere.

Încerc să sintetizez ce am văzut, fără să fac o cronică propriu zisă. Din punct de vedere repertorial, multe titluri se regăsesc la mai multe teatre. Am văzut Cenușăreasa de la Teatrul Puck din Cluj, versiune semnată de Mona Marian, cu marionete de mici dimensiuni, dar expresive în contrast cu statura actorilor (doar trei) și unde se regăsesc trimiteri la Commedia dell’arte (gen predilect al regizoarei). Același titlu apare și în repertoriul de la Țădărică într-o variantă modernă semnată de Felix Alexa și care pare gândită mai mult pentru părinți decât pentru copii, cu păpuși mari (surorile vitrege și mama fiind caricaturizate, sumar îmbrăcate, iar tatăl Cenușăresei este prototipul de intelectual, mereu cu o carte în mână și care seamănă izbitor cu un personaj real, Horia Roman Patapievici). Apoi, Muck cel mic și Mica Sirenă (Teatrul Prichidel din Alba Iulia), Peter Pan (Teatrul Gulliver din Galați), Tom Degețel (Teatrul Țăndărică și Teatrul Arlechino din Brașov), 20000 de leghe sub mări (Teatrul Arcadia din Oradea, un spectacol 3D la sediu), Tinerețe fără bătrânețe și Noua poveste a Scufiței Roșii (în care lupul nu e nici rău, nici viclean, se joacă cu Scufița Roșie jocuri de copii, cântă și dansează, nu o mănâncă pe bunică, vânătorul nu mai apare) de la Teatrul Merlin din Timișoara. Cu mici excepții, spectacole sunt croite pe un “calapod” asemănător și bine cunoscut: textul poveștii clasice modernizat cosmetizat, cu aluzii luate din viața de zi cu zi. Sigur că  trebuie să se țină cont că acum  digitalul, calculatorul, telefonul mobil sau tableta sunt accesoriile copiilor încă din primii ani de viață și că Făt Frumos sau Ileana Cosânzeana sunt depășiți de eroi moderni ca Harry Potter, dar forma în care este recitit un basm clasic este, uneori mult prea facilă. Proiecția e nelipsită din marea majoritate a spectacolelor vizionate, iar muzica de la primele acorduri presupune bătăi din palme. Aceste aspecte crează monotonia multor producții pentru copii. Cei mici se bucură de teatru, participă la acțiune, interacționează cu actorii, pleacă fericiți. Avantajul online-ului este că vizualizările pot fi de ordinul zecilor de mii, că spectacolele mai pot fi vizionate și după terminarea transmisiei un timp.

Tot online-ul i-a pus la treabă pe păpușari: unii fac zilnic numere de câteva minute pe covorul din sufragerie sau în bucătărie, alții citesc povești sau, cum sunt Nuți și Sorin Dorobanțu de la Teatrul  clasic Ioan Slavici, secția marionete din Arad, care și-au transformat garajul în Teatrul de păpuși de acasă și spun povești seara. Sigur că este un paleativ care nu e teatru propriu zis, ci doar o alternativă de a-i face pe cei mici să nu simtă atât de acut izolarea și “lipsa de aer”.

        

O viață de artist

“Este actriţa care, cu un talent cu totul şi cu totul ieşit din comun, cu suflet vibrant şi gândire profundă, dăruieşte viaţă păpuşilor sale. Este creatoarea unei impresionante şi strălucitoare galerii de roluri, în care i-au fost admirate superba mânuire şi interpretare, înaltul rafinament artistic. Aneta Forna Christu este un virtuoz al unor claviaturi de o mare fineţe, care au strălucire şi sunt şlefuite cu mare minuţiozitate. Cu o tehnică desăvârşită, într-o artă unică, specială, aceea de artist mânuitor, Aneta Forna Christu şi-a pus fiecare creaţie sub semnul unei mari exigenţe. Este artistul „bolnav” de perfecţiune, care vrea mai mult, caută mereu, nu se mulţumeşte cu puţin, se agită, se „îmbolnăveşte” pentru lucrarea sa. Este un creator neliniştit ce ştie să valorifice obstacolele, limitele”, o caracterizează Anaid Tavitian pe Aneta Forna Hristu, „păpușarul cu suflet de copil”.

Anaid Tavitian și-a făcut o profesiune de credință din a concepe cărți despre viața culturală sau personalitățile teatrale din orașul de la malul mării. Aneta Forna Christu a ajuns, din întâmplare, la Teatrul pentru copii și tineret „Căluțul de mare” în 1957. “Totul s-a întâmplat într-o vară, înainte de a lua decizia dacă merg la facultate sau nu. Teatrul de Păpuşi Constanţa pusese un afiş în oraş că organizează cursuri pentru actori - păpuşari, în special bărbaţi şi aşa a început totul. Din zece candidaţi, au ales trei bărbaţi şi pe mine. La scurt timp, la data de 1 octombrie 1957, am dat concurs şi după aceea au început cursurile. Îmi amintesc că am învăţat psihologia copilului şi limbi străine.Totul era atât de frumos”, Din 1957 și până la pensionare a jucat zeci de roluri, a avut cronici dintre cele mai elogioase, a fost mentor pentru generații întregi de păpușari,a luat premii la mai toate manifestările la care a participat. Roluri ca cele din Micul Prinț,Copilul din stele,Regele Cerb, Roxi și bătrânul leu au rămas în memoria celor ce au văzut-o, dar și în istoria teatrului din Constața. Cartea apărută la editura Ex Ponto conține o confesiune a actriței, un bogat material fotografic, extrase din cronici, interviuri, o listă cu premii, gânduri dedicate actriței de colegi, prieteni, regizori toate subliniind calitățile excepționale ca actriță și ca om, dăruirea, talentul, priceperea, tehnica, toate conturând portretul unei personalități despre care regizorul Cristian Pepino spunea că este „un bun național”. A lucrat cu cei mai importanți regizori ((Claudiu Cristescu, Margareta Niculescu, Ștefan Lenkisch, Geo Berechet, Horia Davidescu, Andrei Belgrader, Silviu Purcărete, Cristian Pepino), a pus în scenă spectacole, a avut recitaluri foarte bine primite de public și critică. O viață dedicată teatrului, “unui artist îi trebuie cele mai creatoare ingrediente: chemare, talent, imaginație, pasiune, studiu, tehnică, răbdare și DRAGOSTE”, îmi mărturisea într-o convorbire avută cu ceva ani în urmă. Viața ei s-a centrat pe teatru, dar și pe viața de familie, fata și nepoții, trăitori pe alte meleaguri, fiind rațiunea ei de a fi. A stat o perioadă în America, dar albastrul de Voroneț al mării a adus-o acasă.

Paginile din cartea vieții unei actrițe reprezintă un document care poate învinge efemeritatea artei, iar Aneta Forna Christu este dovada că magia copilăriei care a călăuzit-o i-a păstrat sufletul de copil.

O carte care se adaugă la puținele mărturii existente despre teatrul de păpuși, despre oamenii lui minunați, despre istoria lui.

Dansul fulgilor de nea

“Nimeni nu e singur, dacă ai prieteni” este replica de final din spectacolul Zaharashka de la Unteatru. Un îndemn greu de înțeles în vremurile dificile prin care trecem când tocmai singurătatea casei tale este recomandată. Dar prietenii adevărați există, chiar și virtual sau telefonic.

Cine e Zaharashka? Este o fetiță care nu-și dorește nimic altceva decât să “prindă lucrurile mici care cad din cer”, să aibă ceva mic, foarte mic, dar nu neînsemnat, niște fulgi de nea, pe care noi, adulții nu-i mai vedem, nu ne mai bucurăm de ei, ne ferim. “Oamenilor le e greu să vadă lucrurile care cad din cer. Lucrurile mici se văd de cei care au o inimă mare”.

Zaharashka pornește într-o călătorie spre Polul Nord unde aflase ea că s-ar putea să găsească fulgii. Primește în dar un aparat de fotografiat ca să poată imortaliza fulgii de nea. Frunza de toamnă, melcii- comentatori care dansează (bine executat dansul pe celebra melodie Volare), copacul care trebuie udat cu lacrimi ca să nu moară, florea de cireș care era prietenă cu ploaia sunt elementele acestei povești imaginate de Lavinia Pop-Coman. O poveste sensibilă, emoționantă prin simplitatea ei, dar care are un mesaj clar: mici sau mari trebuie să iubim natura, să avem grijă de ea, să ne bucurăm de lucrurile mici ce, aparent, par fără importanță.

De ce  Zaharashka? De unde vine numele ei? De la numele unui celebru păpușar rus, Vladimir Zakharov născut în Siberia, la Tomsk unde a înființat un teatru de păpuși. Nimic extraordinar! Dar, artistul care a fost și la Festivalul internațional ImPuls, organizat de Teatrul Țăndărică, în 2018 și unde a ținut și un workshop extrem de interesant, a murit în 2019 într-un incediu izbucnit în atelier, încercând să-și salveze păpușile. El a inventat un sistem „wrist puppet” (păpușa la încheietura mâinii). Mecanismul de mânuire este la încheietură, o “încrengătură de fire atașate la cap și brațe” și păpușa, de dimensiuni mici, poate îndoi brațele, clipi, mișca degetele, deschide pumnul. Păpușa este construită din rădăcini de pin siberian. Așa e și Zaharashka!

Cele două mânuitoare, Lavinia Pop-Coman și Ana Crăciun- Lambru au și un teatru propriu Free Puppet Theatre, nu sunt la prima încercare (despre precedentul spectacol Iepurele Alb am scris mai pe larg într-un număr trecut) se dovedesc atente la detalii (restul păpușilor le aparțin), au inventivitate, dar și puterea de a merge mai departe pe un teren destul de nesigur, ca cel al independenților, de a se lupta pentru că iubesc ceea ce fac. Spectacolul Zaharashka este un exemplu în acest sens, fără mare montare sau decoruri sofisticate, este corect, simplu, păpușărește și transmite căldură prin simplitatea poveștii și mesajului ușor de descifrat.

Ana Crăciun Lambru declara că: „Îmi place să mă joc! M-am jucat toată copilăria, inventând personaje și scenarii. Apoi am descoperit că și la Facultate te poți juca! Mai serios, cu mai multe reguli și cunoștințe, însă tot joacă era.(...) Cred cu tărie că teatrul de păpuși poate face lumea mai bună”. Colega ei, Lavinia Pop Coman mărturisea  că: «Păpușile m-au fascinat încă din facultate, așa că, în 2016, cu ajutorul unui prieten, am confecționat primele mele păpuși. Erau 2 marionete din eșarfe, Eva și Alfred, cu care am reușit să fac un street performance. Așa a început călătoria mea în lumea „păpușăritului”. Un an mai târziu, am ajuns în Siberia, unde, maestrul Vladimir Zakharov m-a învățat să construiesc o păpușă cu un sistem unic în lume și așa, cu ajutorul, lui am făurit-o pe Zaharashka. Primul meu gând, când am început să fiu păpușar, a fost dorința de a-i face pe oameni să zâmbească atunci când nici măcar nu se așteaptă. Astăzi, scopul meu este ca oamenii să ajungă să vadă în viața unei păpuși sufletul păpușarului și să se regăsească în poveștile pe care le spunem. Ceea ce mă mulțumește cel mai mult este atunci când aud pe cineva spunând „Wow, e vie!”». Apropo de acestă frază, m-am uitat atent la mânuirea eroinei principale și s-a văzut, cum datorită mecanismului, a deschis pumnul să prindă fulgul de nea.

Am urmărit spectacolul live, dar de acasă. Deși nu sunt adepta transmisiilor de acest gen sau a teatrului înregistrat, dar ținând cont de condițiile speciale prin care trecem și a faptului că independenții trebuie să supraviețuiască într-un fel, am acceptat ideea celor de la Unteatru. Transmisia live este, evident, altceva decât o înregistrare ( practică folosită de multe teatre), este cu bilet de intrare. Sigur, lipsește emoția ta ca spectator direct, dar și legătura actorului cu publicul, cu reacțiile lui.