Fac parte din generația care a crescut și cu cheia de
gât, dar și cu “cutia din perete” care “cânta”, adică emitea, printre altele, Noapte
bună, copii și Teatrul radiofonic. Ascultam fascinată piese de teatru cu actori
mari, înregistrări din fonoteca de aur și așa mi-am format cultura teatrală, mi
s-a deschis gustul pentru Thalia, am început să merg la teatru.
Mi-au
venit în minte amintirile din copilărie, când în aceste vremuri de “răstriște
și jale”, teatrele s-au
închis și multe dintre ele au recurs la transmiterea online a unor spectacole
din repertoriu. Sigur că, a compara teatrul radiofonic sau teatrul tv cu
transmiterea online, nu prea se potrivește. Nu sunt adepta vizionării
înregistrărilor de spectacole, din motive întemeiate și, să zicem, clasice. O
înregistrare nu are emoția vizionării directe, a legăturii dintre scenă și
sală, a reacțiilor reciproce spectator-actor. Nu trebuie neglijată nici problema
dreptului de autor sau calitatea înregistrărilor. Multe dintre ele sunt făcute
pentru circuitul intern, filmate fără o știință exactă a unui spectacol
înregistrat cu camera și operatori profesioniști. Și, totuși, practica impusă
de condițiile pandemiei a prins, multe spectacole având mii de vizualizări.
Este un mod de a ține copiii ocupați un timp, adulții la fel, de a vedea sau
revedea spectacole, de a ne stârni curiozitatea, de a ne pune la curent cu ce
se face la nivel național.
O
excepție face Unteatru care transmite live, având o pregătire tehnică de bună
calitate și care, independent fiind, are nevoie de susținere.
Am făcut
o introducere lungă împărtășind o opinie care îmi aparține și pentru a povesti,
de fapt, prima experiență de acest gen. Am început “călătoria” cu un spectacol
de copii, Copacul cu jucării al Teatrului
Țăndărică. Pornind de la o idée a lui A.A. Milne, Liliana Gavrilescu și Daniel
Chirilă au imaginat un scenariu simplu și care lasă finalul la imaginația
spectatorului. Radu vine acasă după o absență și regăsește jucăriile copilăriei
și pe care le credea pierdute, adăpostite în beciul casei. Ursulețul iubit, jucăria
preferată dăruită de tatăl său este un fel de Radu copil și îl plimbă în vis
prin curtea casei, unde se juca când era copil fiind într-un copac. Fiecare
jucărie, prieten drag de joacă, vine în vis și îl ajută să rememoreze unele
amintiri, episoade demult uitate. Numai că, finalul e cam abrupt: Radu visează liniștit!
Și, noi ieșim cuminți să nu-l trezim! Decorul lui Marian Sandu, păpușile,
muzica lui Cari Tibor crează o atmosferă colorată. Mesajul este că nimeni nu e
singur având prieteni și că, oricând putem deveni copii, mai ales în momente
grele, apelând la un joc de imaginație. Pentru că spectacolul este doar un joc,
fără filozofii pretențioase.
“Călătoria” mea teatrală a continuat cu spectacole de
la Metropolitan, Opera din Paris sau câte și mai câte. Sper ca să fim
învingători și să ne reîntâlnim la teatru!
XXX
Stăm acasă, izolați precum Robinson Crusoe, nu pe o
insulă pustie, ci între pereții casei noastre, singuri sau cu o mică parte a
familiei. Singurul oaspete pe care putem să-l primim fără mască și mănuși, fără
să ținem cont de distanța regulamentară este teatrul online. Fie că suntem de acord, fie că nu suntem de acord
cu vizionarea spectacolelor înregistrate, trebuie să recunoaștem că este o
formulă care a prins. Iubitorii de teatru au prilejul să vadă sau să revadă spectacole
din toată țara de teatru, operă, balet, pentru copii, precum și spectacole
prezentate de cele mai cunoscute companii străine, lucru care în condiții
normale este imposibil. Profitând de
această oportunitate am făcut slalom printre teatrele pentru cei mai mici
spectatori. Am încercat să-mi fac o planificare pe zile pentru a urmări acele
spectacole pe care nu le văzusem. În cele ce urmează voi încerca să trag niște
concluzii.
Fiecare teatru pentru copii și tineret, de animație
sau de păpuși și-a făcut o “strategie”, a stabilit un program care a fost
adaptat sau îmbunătățit în funcție și de părerile, propunerile părinților. Sunt
teatre care ”joacă” aproape zilnic, altele doar la sfârșit de săptămână, fie
dimineața și după amiază sau doar o
singură zi pentru a acoperi o arie cât mai largă și a oferi posibilitatea și
copiilor români ce trăiesc pe alte meridiane să le urmărească. De exemplu,
Institutul Cultural “Dimitrie Cantemir” de la Istanbul preia reprezentațiile
Teatrului Țăndărică. Programul teatrelor cuprinde spectacole din arhivă sau din
repertoriul curent. Aici apare o problemă: unele înregistrări sunt foarte slabe
din punct de vedere tehnic (fie nu se vede din cauză că lumina din spectacol nu
e adaptată pentru o filmare, fie sunetul e prea puternic, fondul muzical
acoperind actorii, fie se întrerupe), doar unele spectacole sunt filmate cu mai
multe camere.
Încerc să sintetizez ce am văzut, fără să fac o
cronică propriu zisă. Din punct de vedere repertorial, multe titluri se
regăsesc la mai multe teatre. Am văzut Cenușăreasa
de la Teatrul Puck din Cluj, versiune semnată de Mona Marian, cu marionete
de mici dimensiuni, dar expresive în contrast cu statura actorilor (doar trei)
și unde se regăsesc trimiteri la Commedia dell’arte (gen predilect al
regizoarei). Același titlu apare și în repertoriul de la Țădărică într-o variantă
modernă semnată de Felix Alexa și care pare gândită mai mult pentru părinți
decât pentru copii, cu păpuși mari (surorile vitrege și mama fiind
caricaturizate, sumar îmbrăcate, iar tatăl Cenușăresei este prototipul de
intelectual, mereu cu o carte în mână și care seamănă izbitor cu un personaj
real, Horia Roman Patapievici). Apoi, Muck
cel mic și Mica Sirenă (Teatrul
Prichidel din Alba Iulia), Peter Pan
(Teatrul Gulliver din Galați), Tom
Degețel (Teatrul Țăndărică și Teatrul Arlechino din Brașov), 20000 de leghe sub mări (Teatrul Arcadia
din Oradea, un spectacol 3D la sediu), Tinerețe
fără bătrânețe și Noua poveste a
Scufiței Roșii (în care lupul nu e nici rău, nici viclean, se joacă cu
Scufița Roșie jocuri de copii, cântă și dansează, nu o mănâncă pe bunică,
vânătorul nu mai apare) de la Teatrul Merlin din Timișoara. Cu mici excepții,
spectacole sunt croite pe un “calapod” asemănător și bine cunoscut: textul
poveștii clasice modernizat cosmetizat, cu aluzii luate din viața de zi cu zi.
Sigur că trebuie să se țină cont că acum
digitalul, calculatorul, telefonul mobil
sau tableta sunt accesoriile copiilor încă din primii ani de viață și că Făt
Frumos sau Ileana Cosânzeana sunt depășiți de eroi moderni ca Harry Potter, dar
forma în care este recitit un basm clasic este, uneori mult prea facilă. Proiecția
e nelipsită din marea majoritate a spectacolelor vizionate, iar muzica de la
primele acorduri presupune bătăi din palme. Aceste aspecte crează monotonia
multor producții pentru copii. Cei mici se bucură de teatru, participă la
acțiune, interacționează cu actorii, pleacă fericiți. Avantajul online-ului
este că vizualizările pot fi de ordinul zecilor de mii, că spectacolele mai pot
fi vizionate și după terminarea transmisiei un timp.
Tot online-ul i-a pus la treabă pe păpușari: unii fac
zilnic numere de câteva minute pe covorul din sufragerie sau în bucătărie,
alții citesc povești sau, cum sunt Nuți și Sorin Dorobanțu de la Teatrul clasic Ioan Slavici, secția marionete din
Arad, care și-au transformat garajul în Teatrul de păpuși de acasă și spun
povești seara. Sigur că este un paleativ care nu e teatru propriu zis, ci doar
o alternativă de a-i face pe cei mici să nu simtă atât de acut izolarea și
“lipsa de aer”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu