De la regie la portretisti

La Editura Polirom, în colecția EGO-grafii, a apărut volumul “Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete”, semnat de regizorul Andrei Șerban. După ce, cu ani în urmă, a publicat o biografie care s-a bucurat de un mare succes, acum crează o frescă  cu portrete ale unor oameni care i-au marcat existența creatoare sau pe care i-a întâlnit în viață pe diversele meridiane, români sau străini, fie ei prieteni, colaboratori sau parteneri.

Un artist nu este singur, nu poate crea în singurătate, are nevoie de colectivitate, de anturaj, dar în ultimii doi ani viața ne-a schimbat cursul tuturor. Probabl că lui Andrei Șerban i-a fost dor de oameni și, ca să-și aline dorul, le-a făcut portretele așa cum a simțit el. Înzestrat cu talent narativ, cu un spirit de observație, cu păreri critice sau discreție, el a realizat că, scriind, nu era singur. „Și că, de fapt, niciodată nu am fost singur. Cred că unul dintre motivele pentru care din adolescență m-a atras teatrul a fost că doream să fiu împreună cu alții, să fac parte dintr-o comunitate. Lucru știut, teatrul e una din activitățile umane în care e imposibil să fii singur. Creionând aceste portrete, vrând să vorbesc despre ceilalți, realizez că am ajuns să vorbesc tot despre mine. Printre portrete am descris și gândurile mele despre teatru în vremurile în care trăim”.

Prin portretele pe care le creionează, autorul își exprimă recunoștiința, admirația față de cei care l-au ajutat să-și construiască cariera.  Este vorba despre 30 de personalități din lumea teatrului (Radu Penciulescu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Ellen Steward, Peter Brook, Meryl Streep, Aureliu Manea, Lev Dodin, etc), a dansului (Pina Bausch, Merce Cunningham), a operei (Placido Domingo,  Roberto Alagna), a filmului (Ingmar Bergman, Andrei Tarkovski) și de mici schițe de portret ale unor actori care ne-au părăsit (Emil Botta, Leopoldina Bălănuță, Florian Pittiș, Gina Patrichi, George Constantin, Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, Carmen Galin, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ruxandra Sireteanu, Alexandru Darie, Ion Caramitru). Sunt portrete pline de căldură, de obiectivitate, “desenate” cu măsură, cu umor, Chiar dacă unele “personaje” nu i-au devenit prieteni din diverse motive, Andrei Șerban știe să le scoată în evidență acele calități care i-au fost lui de ajutor, ocolind cu diplomație aspectele cu care el nu a fost de accord. În postfață mai amintește și alții creatori care ar putea face parte dintr-o viitoare galerie.

Portretele le-a creionat din linii sigure, concentrate, accentuând esența personajului, evitând să se lanseze în “tirade”lungi, încercând să ne facă să înțelegem rolul jucat de fiecare dintre subiecți în viața  regizorului Andrei Șerban. Primii pași în teatru i-aufost îndrumați de Sanda Manu și Radu Penciulescu. Dacă Sanda Manu “ putea fi dură, chiar crudă uneori. (...) Pentru devotamentul și competența ei, pentru duritatea și sensibilitatea cu cares-a ocupat de toți studenții, generații întregi care s-au succedat au adorat-o, la fel ca noi.” Penciulescu l-a încurajat să dea frâu liber imaginației, fără să nu țină seama și de problematica lumii în care trăiește.

Întâlnirea cu Ellen Steward, fondatoarea celebrului teatru La MaMa, a fost providențială pentru tânărul de 25 de ani, deschizându-i drumul spre cariera internațională. Peter Brook a fost și este ca un părinte, mentor, prieten, camarad de călătorie, coleg și “știe poate mai mult, că oricine că arta teatrului e arta prezentului”.

Pentru Șerban, Liviu Ciulei “este artistul care a schimbat fața teatrului românesc”, Lucian Pintlie “este un geniu cinic cu suflet pur”. Pe Aureliu Manea, colegul său de generație, l-a admirat sincer. “A rămas special pentr ființa sa sângerândă. Esența artistului pur se contopește cu imaginea omului sută la sută adevărat și sincer, care a trăit, a suferit și a creat în condiții inuman de grele și umilitoare, fără să accepte compromisuri, fără să fie atras de forța banilor, fără lăcomii și ambiții de succes, făr[ capricii și ranchiune competitive. Și-a acceptat soarta. A plătit scump.”

În carte sunt trei capitole care se abat aparent de la regula portretului. Aici, Andrei Șerban își exersează spiritul de întrospecție, de analiză fină a filozofiei artistice a lui Andrei Tarkovski, la care se întoarce din când în când pentru a găsi sprijin. Despre celebrul disident Kiril Serebrennikov, scrie că este un “regizor multitalentat, curajos, novator, (...), exilat și prizonier în propria țară” (“calități” cu care s-a confruntat însuși Șerban, o perioadă de timp). Al treilea capitol este dedicat filozofului rus G.I. Gurdjieff, ale cărui cărți au însemnat o întâlnire esențială și care i-au “schimbat atitudinea pe care o am când lucrez în teatru”.

Ca o concluzie, cartea lui Andrei Șerban este o lectură plăcută, la îndemâna oricărui iubitor de teatru din cauza stilului simplu, a limbajului direct, al sincerității nefardate, a unei doze de nostalgie după oamenii care i-au traversat viața.

 

Andrei Șerban- Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete. Editura Polirom, București, 2021. 240 pagini.

Sfaturile lui Olivier

 Când a scris cartea Despre actorie, Laurence Olivier avea 79 de ani și se apropia de sfârșitul unei cariere strălucite, fiind considerat  unul dintre cei mai mari actori ai secolului al XX-lea și unul dintre cei mai de seamă „tălmăcitori” ai lui Shakespeare.

Publicase, cu ceva timp înainte, cartea Confesiunile unui actor, o autobiografie completă despre viața sa profesională și personală, despre cariera strălucită  din Anglia și America, despre filmele făcute, despre piesele regizate, despre ce a însemnat directoratul la National Theater Company, despre căsătoriile sale, despre viața alături de Vivian Leigh, despre eșecuri, etc. Despre actorie se axează pe meseria de actor și, mai ales, pe interpretările celebre ale unor roluri shakespeariene pe scenă sau pe ecran. Nu este ceva de genul „faceți ca mine”, deși, printre rânduri poți descifra cât de orgolios era.

Cartea este împărțită în cinci părți și 17 capitole. Și, așa cum îi stă bine unui “curs”, Olivier începe prin a trece în revistă cei mai mari actori dinaintea sa și care i-au marcat, într-un fel sau altul, cariera. Richard Burbage (1567-1619), David Garrick (717-1779), Edmund Kean (1787-1833), Henry Irving (1838-1905) sunt primii menționați, ca fiind “patru nume care i-au înmânat mantia shakespeariană”. Primul, actor shakespearian prin excelență, a fost bun pentru că era preferatul titanului de la Stratford on Avon. Când Garrick a “țâșnit pe scenă, teatrul era déjà pe cale să adoarmă de la atâtea tonuri dulci: voci frumoase, lirism, romantism, cadențe dulci,” Garrick a adus “furtuna”, fiind un actor complet, a introdus în teatru o formă de disciplină ce lipsise până atunci. Despre Kean, Laurence Olivier spune că “cea mai mare calitate a lui a fost dăruirea- ceva ce n-ar trebui să lipsească niciunui actor”, altfel un copil teribil care s-a distrus singur până la 44 de ani, generos, adulat și destul de popular în epocă. Irving fost marele idol al lui Olivier și atunci când aborda un rol   căuta adevărul, era pătimaș. În acest capitol, Olivier povestește și multe anecdote legate a actorii menționați.

În capitolele următoare, actorul Olivier abordează un stil serios vorbind despre rolurile shakepeariene pe care le-a jucat. Scriind despre Hamlet, Richard al III-lea, Othello, Regele Lear, Macbeth, Neguțătorul din Veneția, Henric al V-lea sau Antoniu și Cleopatra, el se analizează, apoi ne spune despre cum și-a descoperit și dezvoltat personajele. Predomină nota, tușa personală, care nu trebuie luate ca literă de lege.

Cartea lui Olivier nu este pentru toată lumea, dar nici nu trebuie considerată drept manual de actorie. Pe Shakespeare îl considera cel mai mare dramturg al tuturor timpurilor.”Din punctul meu de vedere, piesele lui trebuie văzute pe scenă. Interpretate de actor, proiectate din partea cealaltă a cortinei- asta e natura muncii mele, asta cere fiara din mine. Poate nu vei fi de acord cu interpretarea mea, dar de mine depinde să ți-o vând cât pot de bine”.

Hamlet, “odată ce ai apucat să-l joci, te va devora și te va obseda tot restul vieții”, iar Olivier s-a întâlnit cu el și pe scenă și pe ecran, în două abordări diferite. Pe Henric  al V-lea “l-am jucat ca o trâmbiță, cât de limpede și de adevărat am putut”. Pentru film a folosit altă tactică. Măturisește că pentru multe dintre rolurile jucate a furat de la alții (Barrymore, Lewis Waller, etc)

Olivier consideră  Macbeth ca o piesă densă, rotundă, “superbă din punct de vedere vizual”. Pe scena de la Old Vic, unde a jucat-o prima dată a fost un succes de casă, dar nu și de critică. A reluat rolul la Stratford, cu mare succes. Diferența a fost făcută de experiența de viață acumulată, de timbrul mult mai puternic al vocii, de o înțelegere mai profundă a personajului.

Când s-a întâlnit cu Richard al III-lea, Olivier și-a propus să-și conducă publicul pe un alt drum decât cel bătătorit al textului, să-l facă să înțeleagă actoria, “să privească actoria de dragul actoriei”. Și-a pregătit rolul cu minuție, prezentând pe Richard eroul, ticălosul, comediantul ironic.

Regele Lear al lui este “un mofturos, aproape ca un copil, un capricios, un răsfățat”, l-a tratat nu ca pe un senil, ci ca pe un octogenar în care pulsa viața și pasiunea. Olivier susține că rolul lui Lear este unul ușor și pe care îl poate juca oricine.

Othello este un “rol foarte rău construit, are prea multe puncte culminante, mult prea multe”.

În Antoniu și Cleopatra a avut-o parteneră pe Vivien, “care a fost minunată și, în opinia mea, cea mai bună Cleopatră care a existat vreodată”.  Pentru el, Antoniu a fost un rol greu de jucat, unul dintre acelea “la care privesc înapoi cu plăcere”.

Pentru Neguțătorul din Veneția s-a pregătit intens pentru că a dorit să-l facă altfel decât predecesorii săi. Și-a dorit un decor auster, un machiaj atent studiat (gura trebuia să fie mai mare, mai mobilă, a purtat o proteză dentară special), iar personajul avea trăsături ale oamenilor întâlniți în perioada de pregătire.”Piesa mi se pare crudă și odioasă și niciun personaj nu e simpatic. Shylock este pur și simplu un om de mai bună calitate decât oricare dintre creștinii din piesă”.

Celelalte capitole ale cărții se referă la considerațiile lui Laurence Olivier despre “cavalerii teatrului” (Ralph Richardson, John Gielgud), despre filmele făcute ca regizor sau actor, despre alte roluri,despre multe altele. Sper că am stârnit curiozitatea celor tineri de a descoperi un actor monumental, ale cărui păreri pot fi un punct de plecare pentru documentare.

 

Laurence Olivier- Despre actorie. Traducere din limba engleză și note de Monica Andronescu. Editura Ce

Victor Bucur: „Mi-a plăcut ludicul teatrului de păpuși ”

 

Ani buni, Victor Bucur a fost colegul meu la Teatrul „Țăndărică”. Înalt, cu alură de actor de cinema, cu deosebite calități vocale, el a jucat pe scena de la „Țăndărică” roluri diverse, poate nu atâtea câte ar fi meritat, remarcându-se prin ușurința cu care se adapta diverselor stiluri de mânuire sau personajelor pe care le trata cu seriozitate. Mica Sirenă, Tom Degețel, Dragostea celor trei portocale, Galaxia Svejk, Gulliver în țara piticilor, Frumoasa și bestia sunt titlurile în care a jucat. Apoi, a schimbat registrul, dedicându-se teatrului muzical, fiind posesorul unui timbru vocal și al unui simț muzical deosebite. A trecut printr-o gamă diversă de roluri, unele mai solicitante ca altele în: Romeo și Julieta, The Rocky Horror Show, Rebecca, Anna Karenina, Maria de Buenos Aires, etc. Victor Bucur este un exemplu de actor total, pentru care păpușăria nu a fost doar o simplă „haltă”, ci o lecție de voință, tenacitate, seriozitate.

 

 

Raluca Tulbure:Dacă ar trebui să-ți faci un scurt portret, cum te-ai descrie pentru cineva care nu te cunoaște?

Victor Bucur: Curioasă întrebare. Cine sunt eu?  Trebuie să îți recunosc, nu m-am mai întrebat demult timp.. Pot încerca o înșiruire de gânduri și impresii despre cine cred că sunt, dar nu ar răspunde pe deplin la întrebare. Dă-mi voie, te rog, să îți răspund la următoarele întrebări și să lăsăm cititorul să intuiască printre rânduri portretul.

R.T.: De mic ai visat să devii actor sau a fost o întâmplare?

V.B.: Nu pot să spun că sunt printre acei actori care au știut dintotdeauna ce vor să devină. E drept că la finalul clasei a V- a am primit un monolog pe care trebuia să îl interpretez în fața școlii și îmi amintesc cum m-am pregătit temeinic pentru acel moment, cum mi-am pregătit recuzita necesară și cum am învățat singur, cu plăcere, textul. Trebuie să spun că nu văzusem niciodată un spectacol de teatru, cred că intuiția m-a ghidat atunci. În liceu fiind, am aflat că o anumită doamnă profesoară de limba română, face audiții pentru spectacolul de Crăciun. M-am dus cu un coleg, acordeonist, să cântăm, însă domnișoara Bratu Anișoara, profesoara care organiza serbarea, a văzut ceva în felul în care interpretam cele câteva versuri din plugușorul comic scris cu talent și dibăcie de dumneaei și mi-a propus să învăț și o scenetă cu o colegă. Eram în clasa a IX-a și, după acea serbare, am devenit foarte popular în liceu, eu, cel mai timid băiat din clasă. Au urmat multe spectacole făcute de domnișoara Bratu, iar la finalul clasei a X-a am intrat într-un spectacol cu adolescenți și actori profesioniști, regizat de regretatul Bujor Măcrin la Teatrul “Maria Filotti”. Așa că, la finalul clasei a XII-a deja știam că îmi place să fac teatru, că mă simt minunat când sunt pe scenă, când sunt la repetiții.  Decizia de a da la Facultatea de Teatru a venit de la sine.

R.T.: Elev fiind, ai debutat pe scena Teatrului „Maria Filotti” din Brăila. Cum a fost experiența asta pentru tine?

V.B.: A fost, în primul rând, o salvare. Eram la un liceu industrial care nu îmi plăcea deloc și în care nu mă regăseam. Lipseam mult de la ore, dar nu pentru că intrasem în vreun anturaj nepotrivit, ci pentru că, pur și simplu, nu mă atrăgeau materii precum Controlul Calității. Așa că, atunci când am auzit că la teatrul din oraș se dă o probă la care sunt invitați elevi de liceu, am știut că trebuie să fiu acolo. Și a fost minunat acolo. Am întâlnit o mulțime de elevi din toate liceele din oraș,și am legat prietenii care durează și astăzi, și am început un antrenament sub blânda îndrumare a domnului Măcrin. Pot să spun că a fost cea mai frumoasă vacanță de vară. Făceam tot felul de exerciții, descopeream o lume nouă și, fără să îmi dau seama, mă îndrăgosteam iremediabil teatru, de mirosul scândurii, de întunericul sălii, de acel miraj care se petrece numai acolo, pe o scenă de teatru.  În toamna acelui an, după o vară intensă petrecută în teatru, am debutat pe frumoasa scenă a Teatrului „Maria Filotti” cu spectacolul „Clubul Adolescenților”, spectacol care s-a bucurat de un real succes în special în rândul publicului tânăr.

R.T.: Ai terminat UNATC la secția de păpuși și marionete, apoi ai făcut cursuri de actorie cu Sanda Manu la Universitatea “Spiru Haret”, cursuri de canto, de Commedia Dell’Arte.. Senzația mea este că cel mai bine te simți în teatrul muzical. Am dreptate?

V.B.: Îmi place teatrul sub orice formă de exprimare a sa. Fiecare etapă prin care am trecut a însemnat ceva și m-a ajutat să mă dezvolt. Mi-a plăcut ludicul teatrului de păpuși și acel sentiment de libertate pe care ni l-au insuflat minunații profesori de la care am învățat. Doamna Dorina Tănăsescu ne-a spus la primul curs de marionete: “Copii, în teatrul de animație totul este posibil!”, și asta mi-a plăcut enorm. Ne-am jucat mult în facultate, am descoperit modalități de a ne exprima și am inventat limbaje de exprimare. Am descoperit rafinamentul unui gest și al unei priviri și mă întorc cu gândul iarăși la minunații dascăli Brândușa Zaița Silvestru și Gina Nicolae, care ne-au fost mentori. La finalul primului an de facultate am văzut un anunț despre o școală de vară de Commedia Dell’Arte care avea loc la Veneția și mi-am dorit să merg. Costa enorm pentru un student care supraviețuia din bursa socială, dar asta nu m-a oprit. Mi-am făcut un mic dosar cu recomandări, m-am îmbrăcat frumos și am început să umblu după finanțări. Mi se închidea o ușă, băteam la următoarea și prima persoană care a spus da a fost doamna Aura Corbeanu, care mi-a oferit prin UNITER o parte din suma necesară. Am reușit să ajung la Veneția și am simțit atunci că pot cuceri lumea și că orice e posibil. Sigur, viața a avut grijă să îmi mai taie din avânt, dar am rămas un visător. Apoi, am simțit nevoia de a explora și de a înțelege mai multe despre arta actorului și m-am înscris din nou la facultate pentru a studia cu doamna Sanda Manu, care lua clasă în 2005 la “Spiru Haret”. Această întâlnire aș putea spune că mi-a schimbat viața, sau cel puțin m-a schimbat pe mine și felul de a gândi și de a înțelege teatrul. Am făcut tot acest ocol, înainte de a răspunde strict la întrebare pentru a explica ce a însemnat pentru mine și cum m-a ajutat să mă dezvolt tot acest parcurs. Teatrul muzical mi se pare că este o formă absolută de exprimare. Gândurile dramaturgului sunt completate de emoția compozitorului și de expresivitatea coregrafului, iar interpretul trebuie să își asimileze toate aceste modalități de exprimare. Într-un spectacol de teatru muzical, atunci când cuvintele nu mai sunt suficiente pentru a reda intensitatea dramatică a unor scene sau când emoțiile unor personaje devin atât de intense, încât doar exprimarea prin cuvinte nu este suficientă, apare muzica. Iar ca o formă de exprimare totală, atunci când nici muzica și nici cuvintele nu sunt suficiente, personajele folosesc limbajul trupului, dansul, pentru a comunica între ele sau publicului ceea ce acestea simt sau gândesc. Tocmai această complexitate a genului este ce mă atrage atât de mult la teatrul muzical, fie că vorbim de operetă sau musical.

R.T.: Ai fost angajat o perioadă la Teatrul “Țăndărică”, unde am fost colegi. La un moment dat, ai renunțat. De ce?

V.B.: A venit oarecum natural această tranziție și, de fapt, nu am renunțat niciodată la teatrul de păpuși. Am înființat un ONG în urmă cu mai mulți ani și implementez mai multe proiecte culturale și educaționale dedicate copiilor din zone dezavantajate, proiecte în cadrul cărora teatrul de păpuși este folosit ca modalitate de educație prin teatru. Perioada în care am fost angajat în Teatrul „Țăndărică” a fost una foarte frumoasă. Am dat concurs când eram în anul 4 la secția de Păpuși și Marionete din UNATC și au urmat câțiva ani în care am jucat efectiv în fiecare zi din săptămână. Am avut parte și de roluri de forță, în mare parte roluri negative sau de compoziție. Pe scena Teatrului „Țăndărică” am avut șansa de a juca în primul musical din cariera mea. Este vorba de rolul titular din Guliver în țara piticilor, un musical foarte frumos semnat de Marius Țeicu, în regia lui Liviu Berehoi. Am avut multe satisfacții profesionale în „Țădărică” și acolo am trăit ceva ce aș putea spune că nu am mai întâlnit în alte teatre, și anume un sentiment aparte de familie care era în trupă. În primii ani am jucat în sala din Calea Victoriei, închisă între timp, unde eram doar o mână de actori și tehnicieni care ne întâlneam zilnic și între care se formase o frumoasă și sinceră prietenie.

R.T.: Experiența de actor păpușar te-a ajutat într-un fel mai departe?

V.B.: În mod cert, da. Proiectele de educație prin teatru pe care le-am dezvoltat în cadrul asociației au la bază teatrul de păpuși. Iată doar un exemplu în care mii de copii din toată țara au beneficiat de aceste programe pentru că eu am studiat arta păpușăriei la un moment dat. Și trebuie să recunosc, este un sentiment plăcut.

R.T.: Ce i-ai spune un tânăr care vrea să devină mânuitor de păpuși și marionete?

V.B.: Orice ar face, să pună pasiune și să fie siguri că asta îi face cel mai fericiți în viață. Dar pe lângă sfat l-aș întreba, în primul rând, de ce vrea să devină mânuitor de păpuși și marionete. Dacă este doar o formă de a se apropia de actorie, atunci să nu o facă. Și spun asta deoarece există mulți tineri care cred ca e mai ușor să intri la păpuși, dar ei își doresc să facă actorie și îi vezi cum în timp se pierd pe drum și nu își găsesc locul, ajungând să nu mai profeseze.

R.T: Care este în opinia ta statutul actorului independent?

V.B.: A fost o perioadă scurtă în care am fost total independent, fără acea „plasă de siguranță” a unui venit stabil, așa că nu pot vorbi prea mult despre statutul actorului independent. De fapt, ca să putem vorbi de un statut, ar trebui ca statul român să își asume că are această categorie de cetățeni și să dezvolte un program de protecție socială a artiștilor liber profesioniști. Statutul actual seamănă mai mult cu legea junglei, scapă cine poate. Chiar dacă ai avut contracte și ai jucat ani buni, dacă ți se întâmplă ceva și nu mai poți profesa, dacă nu mai ai contracte o perioadă și nu ai avut inspirația să economisești ceva bani, nu ți se oferă „luxul” de a avea o perioadă de grație, de a căuta noi contracte, de a te reface după un accident, etc, pentru că artistul independent nu beneficiază nici de concediu medical, nici de ajutor de șomaj. Iar această problemă s-a văzut cel mai bine în timpul pandemiei, în care mulți oameni au rămas luni bune fără nici o sursă de venit. Chiar dacă pentru situația excepțională a pandemiei statul a venit în ajutorul celor rămași fără activitate, în continuare nu există un plan național de protecție socială a lucrătorilor independenți și asta ar trebui să dea de gândit guvernanților.

R.T.: Cât e muncă, efort și cât talent în meseria ta?

V.B.: Am învățat cu timpul că talentul, fără enorm de multă muncă, nu te va face să strălucești. În literatura de specialitate s-a scris mult despre ce este talentul. Vorbind despre actorul muzical, talent poate fi numit timbrul vocii sau simțul motric, calități care sunt native. Timbrul va da culoarea și calitatea vocii, însă pentru o intonație și o poziție corectă a sunetului sau pentru a putea realiza tehnic nuanțe de interpretare specifice partiturilor muzicale sunt necesare sute de ore de studiu. Studiu tehnic de canto, apoi pentru fiecare rol și partitură în parte studiu aplicat pe necesitățile și dificultățile specifice. Pot fi actori cu bună mobilitate și motricitate fără studii de balet, cum a fost și cazul meu, dar, pentru a face față unor coregrafii sunt din nou necesare zeci și zeci de ore petrecute în sala de repetiții. Pe lângă aceste lucruri tehnice, specifice teatrului muzical, munca despre care vorbesc implică și multă cercetare și studiu pentru a crea personaje credibile și autentice. Aud uneori despre cutare sau cutare actor care își găsește atât de ușor acțiuni, gesturi, care improvizează și creează roluri colosale. Da, au talent. Talentul de a căuta, de a citi, de a se documenta despre ce urmează să interpreteze. Atunci când îți îmbogățești cunoștințele și ajungi să înțelegi cum gândește personajul tău, cum interacționează, ce simte, etc, vei ști și cum să reacționezi tu în scenă în situațiile date.

R.T.: Ești implicat într-o serie de proiecte, ai înființat o Asociație CREAS , ești într-o continuă mișcare. Ai făcut un proiect, un spectacol Pinocchio merge la școală. Vorbește-mi puțin de el. Va mai continua când vom reveni la normal?

V.B.: Am înființat Asociația CREAS din dorința de a ajuta diferite comunități, dar și din dorința de a explora zona antreprenoriatului cultural. Am început să scriu proiecte și, după mai multe încercări nereușite, am reușit sa accesez câteva programe de finanțare și să implementez astfel unele proiecte culturale. Pinocchio merge la școală! A fost primul proiect câștigat și a avut în total peste 5000 de beneficiari, în special elevi din zone defavorizate aflați în risc de abandon școlar. Colegul meu Daniel Burcea a gândit și regizat spectacolul de teatru de păpuși Pinocchio, pe care apoi l-am prezentat în mai multe școli și cămine culturale din diferite localități. După fiecare reprezentație a avut loc câte un atelier de tipul Teatru Forum, în care actorii au dezbătut cu elevii spectatori greșelile pe care Pinocchio le-a făcut în drumul lui spre școală. S-au analizat acțiunile și motivațiile acestuia și actorii au condus discuția în așa fel încât copiii să conștientizeze cât de important este să reziste ispitei de a abandona și să meargă în continuare la școală. Sperăm să găsim resursele pentru a continua proiectul și după revenirea la normal, sau la ce va fi după și va purta numele de noul normal.

R.T.:Ultimul tău proiect și, probabil , unul dintre cele mai importante, este musicalul Next to Normal de la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Cum ai ajuns la acest titlu și ce reprezintă pentru tine?

V.B.: Next to Normal este un musical american, pe versuri de Brian Yorkey și muzica de Tom Kitt, ce a avut premiera pe Broadway în 2008 și a fost distins cu numeroase premii printre care și premiul Pulitzer pentru Dramaturgie ( 2010). Producția românească a acestui musical este rezultatul unui proiect cultural finanțat de AFCN și implementat de Asociația CREAS în parteneriat cu Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Din momentul în care am citit prima dată despre acest musical și am văzut câteva înregistrări pe youtube din producția originală mi-am spus că este un musical care trebuie să se joace și în România. A apărut contextul favorabil cu programul multianual de finanțare AFCN, care permitea accesarea unei sume care ar fi acoperit o parte din cheltuielile de producție. așa că am început să gândesc un proiect și să caut soluții pentru a putea realiza spectacolul. Așa a luat naștere proiectul Musical on Stage, care, pe lângă demersul cultural, și-a propus să realizeze și o amplă campanie de conștientizare asupra depresiei și a impactului acesteia asupra societății. Spectacolul reprezintă o extraordinară invitație la meditație asupra felului în care societatea înțelege persoanele cu tulburări psihice, înțelege cum să reacționeze și cum să îi ajute pe cei aflați în suferință să se simtă mai puțin stigmatizați. A fost o provocare care a meritat tot efortul. Pandemia ne-a dat mult peste cap planurile, de la amânarea calendarului până la modificări în echipa de creație și în distribuție, dar într-un târziu, după mai multe întreruperi și amânări, am reușit ca în iunie să avem premiera. Pentru mine reprezintă foarte mult realizarea acestui proiect. În primul rând, este debutul meu regizoral. Apoi, sunt foarte bucuros, că am reușit ca prin montarea acestui musical, să îmi susțin și practic teoriile despre Arta Actorului Muzical, pe care le dezvolt în teza de doctorat la care lucrez sub îndrumarea doamnei prof. univ. dr. Ludmila Patlanjoglu. De cele mai multe ori, oamenii își imaginează musicalurile ca pe spectacole ușurele de entertainment, însă lucrurile nu stau deloc așa. Iar Next to Normal este unul din acele spectacole care au reprezentat o schimbare majoră chiar și pentru Broadway a felului în care sunt văzute musicalurile. Este un spectacol cu un subiect sensibil și profund, în care personajele își cântă poveștile cu aceeași trăire intensă cu care o fac și personajele dintr-un spectacol de Cehov. Ceea ce am urmărit în montarea acestui spectacol a fost să reușim să redăm trăiri intense și adevărate prin cânt.

R.T.: De ce fel de spectacole crezi că are nevoie un tânăr în zilele noastre? Cei mici mai au nevoie de poveștile clasice?

V.B.: Aș spune că are nevoie de povești vii și adevărate, în primul rând. Cred că are nevoie să fie captivat de ceea ce vede, fie că este un spectacol realist sau un performance expresionist. Viul trebuie să fie prezent pentru că din tot bombardamentul de imagini colorate și artificiale care le gâdilă retina și le domină creierul, prin intermediul gadgeturilor care au devenit omniprezente, doar viul care iese din oameni poate să îi captiveze.

R.T.: Ai vreun rol preferat?

V.B.: Mă bântuie un rol pe care l-am studiat, l-am repetat, dar pe care nu am apucat niciodată să îl joc, cel al Fantomei din musicalul Fantoma de la Operă, montat în anul 2015 la Teatrul de Operetă si Musical „Ion Dacian”. Reprezentațiile s-au întrerupt brusc din cauze tehnice și distribuția a doua nu a apucat niciodată să joace.

R.T.: Ce visează Victor Bucur?

V.B.: Visez la înființarea unei secții de musical în facultatea de teatru pentru a pregăti profesioniști care să poată face față rigorilor și cerințelor specifice genului, visez la înființarea în București a unui teatru dedicat musicalului, cu o trupă antrenată, cu resurse tehnice și cu o direcție clară, visez la politici culturale care să acopere nevoile tuturor actorilor din mediul cultural românesc și la o strategie culturală națională care să fie în acord cu tendințele internaționale.

 

Cu mască sau cu baghetă

 

 

Festivalul internațional de animație „Sub masca lui Merlin”, organizat de Teatrul pentru copii și tineret “Merlin” din Timișoara, a început în sală și s-a terminat online, din cauza situației pandemice. De azi pe mâine au trebuit timișorenii să se reorganizeze, să regândească agenda pentru a vedea ce se poate transmite în streaming sau online.

Anunțul inițial: “Festivalul internațional de animație „Sub masca lui Merlin”, ediția ultimă sperăm”, m-a nedumerit. O formulare ambiguă, pe care nu am înțeles-o decât după ce am vizionat primul spectacol,  când prezentatoarea a precizat că este ultima ediție cu această denumire. Altfel, cum să te bucuri că e ultima ediție?!

Deci, cuminte, mi-am luat locul central, nepăstrând distanța reglementară, fără mască, pe canapea pentru a vedea primul spectacol: Robot. Un concept realizat de David Zuazola (Chile) și Unia Teatr Niemozliwy (Polonia) și regizat de Marek b. Chodaczyński. David Zuazola nu este un necunoscut în Romania, spectacolele sale au fost prezentate în festivalurile de la București, Cluj-Napoca, Timișoara. Este actor, marionetist, scenarist, regizor, compozitor, ține ateliere, conferințe, este un adevărat globetrotter. Spectacolul Robot  (nonverbal) a poposit la Timișoara după ce a participat la festivalurile de la Sarajevo (unde a luat Marele Premiu), Frankfurt, Gaudalajara (Spania), Bialystock (Polonia), Opole (polonia, Premiul special al juriului), Muntenegru, Albania și în diverse turnee. Robot ne spune cum, într-un viitor nu prea îndepărtat, roboții vor conviețui cu noi,  oamenii. Cum vor ajunge să ne domine, să ne controleze sau să ne ajute. Ei nu sunt pe placul conducătorilor, care ordonă distrugerea lor (un gard de sârmă ghipată sugerează o închisoare sau un lagăr de concentrare) . Ar mai fi și o poveste între un robot, probabil ultimul rămas pe pământ, și o fată în scaun cu rotile. Nu spun mai mult, dar spectacolul este plin de simboluri, de trimiteri, o pledoarie împotriva intoleranței, a injustiției, a diferențelor sociale, a comportamentului inuman, a dictaturii în toate formele ei. Are și multă candoare și sensibilitate. Când se deschide cortina, ești întâmpinat de o scenografie futuristă (semnată de Zuazola), instalații complicate din materiale reciclabile, păpuși mici la masă, butoane, leduri, sârme, șuruburi, fire. Totul calculat la milimetru și pentru ca să funcționeze fără cusur îți trebuie un mânuitor abil. David Zuazola este singur în scenă și fiind un bun păpușar, posedând  o mare dexteritate și putere de concentrare, ține în frâu tot arsenalul scenic. Ca un exemplu ar fi scena în care fata vrea să se mute din pat în scaunul cu rotile, executată cu  finețe înterpretativă, fiecare mișcare a ei, tremurată, nesigură, este atent studiată. Un spectacol care te urmărește și după ce ai terminat de vizionat.

Teatrul „Prichindel” din Alba Iulia a prezentat spectacolul Regele supărat pe clovn, un text de Matei Vișniec, regizat de Radu Dinulescu. Ca orice text semnat de Matei Vișniec, trebuie să îl citești printre rânduri. Nu e un simplu text, ci o parabolă despre legătura dintre putere și artă. Cum se supără regele pe artiști? Vedem cu ochiul liber în fiecare zi, pâine și circ pe scena vieții, când puterea vrea să-și impună punctul de vedere, ignorând arta. Subtilitatea poetică a lui Matei Vișniec aduce în prim plan și condiția artistului, locul lui în societate. Ce mai ușor să fii rege sau clovn? Orice rege poate fi clovn sau orice clovn poate fi rege? “Clovnul e normal să fie? Zgubilitic, fanfaron./ Regii însă nu au voie/ Să devină clovni pe tron.” În regatul Alandala, regele se face că moare pentru a-l pune la încercare pe fiul său, pasionat de jocurile pe calculator. Sigur că vrea să fie rege, ca să poată face ce vrea, adică mai nimic, doar să se joace. Clovnul este singurul care are toate drepturile din lume, e singurul lui stăpân. Are voie să sforăie, să stea pe tron, să imite, să-l contrazică pe rege. Clovnul are puterea.”Nu mai înțeleg nimic. Cine conduce în țara asta? Clovnul sau regele?- sună o replică din piesă. Una dintre concluzii ar fi că un rege mai găsești, dar un clovn, ba. Un personaj simpatic, pe gustul celor mici, este Clovnița Lița (Teodora Popa, exuberantă, plină de umor, creionează un personaj simpatic), care vrea să afle de ce are clovnul nasul roșu. Răspunsuri dintre cele mai amuzante, dar pertinente dau copiii într-un filmuleț proiectat. “Nasul clovnului e roșu/ Întrucât nu vrea să mintă/ Și clocește adevăruri/ Care merg direct la țintă”. Un final fericit, o nuntă, ca în orice poveste. Radu Dinulescu a creat un spectacol plin de umor și ironie, simpatic, amuzant cu actori la vedere, păpuși, bine construite, mânuite cu dexteritate, o muzică adecvată, folosește tehnica 3 D (noi, acasă, l-am văzut însă fără ochelarii speciali), care îi este atât de familiară (grafică Armand Richelet-Kleinberg). Actorii Mădălin Costea, Irina Melnic,Viorica Boda, Ramona Benchea- Mincu crează personaje bine conturate, expresive, mânuite corect.

Teatrul pentru copii și tineret “Colibri” din Craiova ne-a adus o poveste simplă, cu accente amuzante, intitulată Buna dimineața, noapte bună. Un spectacol mai vechi, inspirat după o carte scrisă de Donald Bisset (1910-1995), actor, scriitor, ilustrator de carte pentru copii), și pus în scenă de Joro Ivanov. Un recital susținut de două actrițe Adriana Ioncu și Alla Cebotari care cântă, dansează, mânuiesc, încercând să rezolve o mare dilemă: cine poate fi declarat câștigător în războiul dintre noapte și zi. Joaca propusă de cele două actrițe este interactivă, bazându-se pe energia și buna lor dispoziție.

Vrăjitorul din Oz al Teatrului Gulliver din Galați este o nouă interpretare a celebrei cărți scrisă de Lyman Frank Baum (1856-1919) datorată lui Laurențiu Budău (scenariu) și Dan Mirea (regie). Este păstrat firul poveștii, accentuându-se mesajul de prietenie, ajutor reciproc, încredere, dragoste de familie. Fascinația universului lumii lui Oz, simplitatea și sinceritatea lui Dorothy, care, parcă, face parte din noi, prietenia și dragostea pentru animale sunt alte idei ce răzbat din spectacol.” Atunci când creezi un spectacol, nu creezi din dorința de a arăta ceva, ci din dorinţa de a pune întrebări spectatorului", mărturisește regizorul Dan Mirea. Lumea lui Oz poate fi egală cu lumea noastră? Răspunsul, cu siguranță, este dat de spectatorii, mari sau mici. Față de ultimele versiuni văzute în ultima perioadă, unde în afara lui Dorothy, mare parte din personaje erau păpuși, aici, scenograful Vlad Tănase i-a “înnobilat” pe actori cu capete și costume specifice caracterelor pe care le au de interpretat. Dacă ar fi să-l aleg pe cel mai reușit, atunci aș spune că Omul de tinichea a fost cel mai creativ. Cel mai puțin reușit mi s-a părut leul. Scenografia s-a bazat pe practicabile transparente care lăsau să se vadă niște mecanisme de ceas, eficient folosite, elemente de decor colorate, stilizate. Distribuția cuprinde actori din diverse generații: Nicoleta Miru, Ramona Păuc, Cosmin Cosma, Andrei Ciugulea, Adina Ariton, Gina Geru, Elena Marin, Nicole Lungu, Marian Sterian, Aurelin Iorga, Andrei Dombrovschi. Fiecare se străduiește să “traducă” cât mai bine esența personajelor lor. Un spectacol agreabil pentru copii, chiar dacă nu iese din tiparul obișnuit al reprezentațiilor pentru copii.

Teatrul pentru copii “Arlechino” din Brașov l-a adus pe Mateiaș Gâscarul, o adaptare după cartea lui Fazekas Mihály, semnată de Sebestyén Rita. Este a doua montare, după cea de la Teatrul “Țăndărică”din ultimul an, total diferită. O poveste frumoasă și destul de puțin cunoscută de copiii de azi, ca oricare alta. Un băiat sărac și cam leneș, cu suflet mare, pleacă la târg să-și vândă gâștele. Boierul cel hain îl pedepsește, luându-i tot. Ca în orice basm care se respectă, binele învinge răul, spre ușurarea micuților spectatori. Regizorul Béres László a gândit spectacolul ca pe unul de bâlci, cu multă veselie, antrenant, plin de umor, Scenografia (Bajkό Attila) este funcțională. Corpul boierului, supradimensionat, este silueta unei case cu motive ungurești, în ferestrele ei având loc diverse momente ale piesei, mâinile sunt uriașe, se folosesc păpuși bibabo, se exploatează ideea de paravan, actori sunt și la vedere, mânuiesc, cântă, dansează (muzica aparține lui Cári Tibor). Alexandru Dobrescu, Erika Mihaly, Adrian Dobrescu, Marius Stroe, Cecilia Negru, Adrian Iuga dau viață personajelor lui Mihály, contribuind la crearea unei atmosfere antrenante.

Programul online a mai cuprins și alte reprezentații, unele comunicate în ultimul moment și pe care nu am avut cum să le urmăresc. Oricum, important este că Teatrul “Merlin” a găsit soluția  pentru a depăsi situația inedită în care s-a aflat și am putut să ne bucurăm, nu de faptul că a fost ultima ediție, cu baghetă sau cu mască, ci de continuitatea unei manifestări tradiționale.

           

 

Varietate

 

 

Festivalul Bucharest Fringe- Maratonul Teatrului Independent a ajuns la ediția cu numărul 11 și s-a desfășurat pe trei fronturi: live (cu public restrâns), în streaming (cu sau fără public) și online. S-a  pus accentul în principal pe spectacole de teatru, dans, formule hibride, inter sau trans –disciplinare, performance-uri. Dintre obiectivele acestui longeviv eveniment cultural (înființat în 2010) menționăm: promovarea celor mai curajoase și originale inițiative din teatrul independent, fie acestea artiști, spectacole sau spații neconvenționale, adresându-se unui public tânăr; dezvoltarea colaborării și dialogului între artiștii români și colegii lor din afara granițelor țării; dezvoltarea mijloacelor (organizatorice, de cooperare, dar și artistice) ale sectorului independent.

Un juriu a selecționat 20 “dintre cele mai noi, autentice și inovative producții teatrale independente, din București și din țară”, după cum se specifică în comunicatul de presă, zece dintre ele fiind în concurs. Spectacole mai noi sau mai vechi, premiere, actori tineri dornici de afirmare și hotărâți să-și demonstreze talentul, texte de actualitate, mai bune sau mai puțin bune care timp de  zece zile au încercat să se facă auziți, să “strige” că există. Au participat: Teatrul Apropo,  Unteatru,  Teatrul Apollo 111,  Asociația Hearth, UNATC, Teatrul LUNI de la Green Hours, Teatrul Național “Aureliu Manea” din Turda, Teatrul din Stejar din Iași, Centrul de creație MAIDAN din Cluj-Napoca, Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca, Asociația Pro Teatru din Zalău, Centrul de Teatru Educațional Replika. Agenda bogată a festivalului  nu mi-a permis să cuprind toate reprezentațiile, iar selecția vizionării a fost aleatorie.

Cea dintâi premieră din festival a fost CTRL+ Z de Dan Boldea, producție a Teatrului Apropo. Într-un decor minimalist (un covor, un televizor, niște cutii), un El și o Ea parcurg etape din viață, vorbesc despre copilărie (el), despre ce înseamnă să fie o familie fericită (ea), despre jocurile copilăriei, cântecele care revin în memorie aducând durere. Venim pe lume nu pentru că vrem noi, creștem oblăduiți de părinții noștri, trecem de la stadiul de copil la adolescent, apoi, la adult, iubim, urâm. Suntem suma propriilor noastre trăiri sau experiențe? Sau a deciziilor noastre ori ale părinților? Spectacolul regizat de Ana Maria Țîrlea, jucat de Alexandra Bob și Dan Boldea, nu oferă soluții, ci deschide un drum discuțiilor despre ce vrem sau cine suntem.

Spectacolul  Aici, Moscova de Iulia Pospelova,  pus în scenă de Catinca Drăgănescu la Unteatru, este o dramă poetico-sentimentală care se centrează în jurul vieții Svetlanei, fiica unică a lui Stalin. Textul Iuliei Pospelova nu este text politic. Este o încercare de recompunere istorică, pe alocuri, tezistă, simplistă. a unor momente din viața “tătucului” ( sinuciderea soției sale, asasinarea lui Kirov, epurările).  Mai este  vorba despre afecțiunea unei fiice pentru tatăl ei, care parcurge un drum greu de la copilărie la adolescență și maturitate, care fuge de umbra malefică a unui tată despotic, tiran, care, chiar dacă a iubit-o, nu i-a arătat niciodată. Mă întreb câți tineri știu despre faptele pe care le relatează piesa, dacă au auzit despre Stalin. Aici, Moscova nu e o lecție de istorie, se află adiacent despre fapte reale, dar care nu prezintă interes pentru ei. Nicoleta Lefter, Alex Călin, Liviu Romanescu și Răzvan Rotaru dau glas personajelor destul de schematice. Interesantă mi s-a părut folosirea camerei de filmat, care surprinde detaliile unor obiecte, chipuri, gesturi, priviri. Camera devine un personaj mut și principal, iar gros planuri  Nicoletei Lefter (față îngrozită, ochi în lacrimi) accentuează stările prin care trece Svetlana.

Asociației HEARTH a prezentat în premieră Doi într-un butoi, după Fraçoise Thomas. Înființată în 2017, asociația “este un grup, un spațiu, o idee. Motivul principal pentru care existăm este acela de a insufla artiștilor curajul de a-și exprima și materializa ideile creative.” Căutând să aflu mai multe despre Asociația HEARTH, dau peste un amănunt care m-a emoționat: sediul ei este în casa în care s-a născut și a trăit scriitoarea Silvia Kerim, Parfumului 19. Am  trecut pe acolo cu foarte mulți ani în urmă și am ascultat poveștile spuse de Silvia Kerim, am “mirosit” parfumul, istoria casei m-a copleșit. Am făcut o mică divagație pentru că mi se pare meritorie ideea de a da viață unui loc neconvențional prin spectacole sau proiecte și a-l scoate din anonimat.

Revenind la spectacolul regizat de Florin Liță, acesta povestește lucruri ciudate. Ați stat sau ați locuit vreodată într-un butoi? Undeva, departe de lumea dezlănțuită, la o margine de sat, doi tineri, Emma și Augustin se întâlnesc într-un...butoi. E lumea lor în care, seară de seară, joacă un joc. Un joc ca de copii pentru a fi mai buni, pentru a nu fi singuri, pentru a uita de urâțenia lumii, pentru a se izola.  Butoiul devine casa, vapor, capcană, mormânt. Doi actori, George Rotaru și Florina Gleznea creionează din linii sigure portretele celor doi eroi.

Andreea Gavriliu, în spectacolul Pandemic Solos, inspirat de o ideea a lui Radu Popescu, a adunat 13 artiști din diferite arte pentru a ne povesti despre pandemie. Despre ce a însemnat și încă înseamnă pentru noi toți. S-a vorbit despre fricile, dilemele, temerile, îndoielile, întrebările fără răspuns, acuzele pe care le-au trăit actorii, și pe care le-am trăit și noi. Nu pot spune că m-am simțit bine văzând spectacolul cu teatru, dans, jonglerie pentru că nu mai vreau să retrăiesc ce trăiesc de peste un an, o stare de confuzie, de speranță doar pe jumătate, fără să întrevăd luminița de la capătul tunelului. Nici interpreți (Corina Ciontu, Maria-Luiza Dimulescu, Alexandra Stroe, Vlad Benescu, George Rotaru, Jean- Lorin Sterian) nu au ieșit în evidență.

Piesa Mariei Kontorovici, Mamă, mi-am pierdut mâna, în viziunea studenților de la UNATC și a regizoarei Luiza Dabija, este un spectacol pentru tineri, dar și pentru părinți. Despre ce și cum trăiesc adolescenții crâmpie de viață și realitate și cum le percep adulții. Ca părinți ne înțelegem copiii, încercăm să-i sprijinim, fără să-i asfixiem cu  o grijă excesivă? Eroina trăiește o adolescență disperată, zbuciumată, neînțeleasă de propria ei mamă, dar și de cei din jur, vrea să înțeleagă și ea societatea. Mașka este prototipul fetei nevinovate, fragile, ajunsă la vârsta transformărilor anatomice, fizice, psihice, a trecerii de la pubertate la maturitate. Vrea să facă lucruri ieșite din comun care s-o scoată în evidență, ca să fie acceptată de lumea din jurul ei. E dezamăgită, frustrată și hotărăște să-și taie mâna pe șina de tren, în speranța că așa va fi cineva. „Nu voi mai avea o mână, dar, în schimb voi avea libertatea de a trăi și, cel mai important, nu sunt cu nimic vinovată, a fost o întâmplare, un accident... O să fiu cel mai bun fotomodel cu o singură mână din lume! Voi fi cea mai bună în tot ceea ce fac, voi avea o carieră strălucitoare!” Însă, sacrificiul nu-i aduce ceea ce visase, ci doar un handicap pe viață. Un fapt tragic ca multe din faptele tinerilor și despre care citim în ziare. Textul mi s-a părut interesant, are substanță. Și îți dă de gândit! Trebuie să ne ascultăm copii, să-i spijinim, să-i  înțelegem înainte de a fi prea târziu. Adina Radu, George Olar, Maruca Băiașu, Teona Stavarachi, Dragoș Stoica, Răzvan Bratu au alcătuit o echipă de interpreți care au creat personaje vii și credibile.

O altă producție UNATC prezentă în festival a fost De ce să fii frumos după Neil LaBute (n.1963), cunoscut dramaturg, scenarist, producător, actor american. Andi, Ștef, Robi și Carla sunt niște oameni simpli, implicați în două povești de dragoste. Cei patru își strigă frustrările, nemulțumirile vizavi de relațiile dintre ei sau de cum arată fizic. Personajele discută cât se poate de deschis și de natural, fără a da verdicte. Ceea ce pare la început o șicanare de cuplu, ajunge să ia proporții și să ducă la negarea iubirii sau prieteniei de an de zile. Este importantă frumusețea fizică în societate? Cum percepem noi frumusețea? Cei din jurul nostru ne văd la fel cum ne vedem noi? Frumusețea poate influența drumul nostru în societate? Mara Oprea, regizoarea producției UNATC, ne lasă pe noi să găsim soluții, să facem o introspecție în propria noastră viață și să ne răspundem singuri la întrebarea: e important să fii frumos sau nu? Actorii Vlad Lință, Daria Pentelie, Hristu Trică și Ana Bumbac încearcă să ne conducă prin labirintul de idei și gânduri, străduindu-se să creioneze personaje cât mai veridice.

Despre Domeniul luptei, spectacol scris și regizat de Catinca Drăgănescu la Unteatru și care face parte din trilogia migrației (Rovegan, Bun de export) am făcut referiri anul trecut. Revăzut, mi s-a părut mai actual în contextul exodului de migranți din Afganistan și nu numa, și a imaginilor apocaliptice pe care le-am văzut în mass media. S-ar fi putut naște dezbateri sociale despre muncitorii străini din România, despre drepturile lor, despre discriminare, dar, se pare, că nu interesează pe nimeni. Oricum, Domeniul luptei este un spectacol bine făcut, bine interpretat (Cezar Antal, Nicoleta Lefter, Alex Popa, Alex Ștefănescu, Valentina Zaharia).

Producția realizată de Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca cu spectacolul Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois după un text de Cosmin Stănilă, a avut premiera în vara anului 2020 și a fost selectat în cadrul celei de-a cincea ediții a rezidenței de scriere dramatică Drama 5, precum și în ediția din acest an a Festivalului Național de Teatru. Este vorba despre o temă complexă, tabu, sensibilă: efectul distrugător al bolii Alzheimer. Textul este bine condus dramaturgic, fără artificii, are substanță, drama este prezentată gradat, uneori apare și o rază de soare dătătoare de speranță, dar numai pentru a accentua desfășurarea gravă a acțiunii. Asistăm la o multitudine de stări prin care trec cele două personaje, mai ales mama (actriță, diagnosticată cu demență), dar și fiul, venit acasă să aibă grijă de ea, încercând să-i protezeje personalitatea artistică. ,,Să fii martorul stingerii propriei conștiințe pare de nesuportat. În lume sunt 50 de milioane de oameni care trăiesc cu Alzheimer. Mulți dintre ei își privesc condiția cu împăcare, confruntându-se cu lipsa unui tratament, dar și cu stigma socială. Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois e despre cum negociem cu iminența propriei dispariții”, spune Cosmin Stănilă.  Regizorul Andrei Măjeri a creat un spectacol plin de substanță, o pledoarie pentru înțelegerea bolii, a persoanelor  suferinde, un semnal de alarmă în vederea conștientizării maladiei. Regizorul accentuează prezența bolii, ca un al treilea personaj, care creează o stare conflictuală între mamă și fiu, pune o barieră, îî izolează de lumea exterioară, le distruge viețile personale. Emȍke Kató emoționează prin creionarea unui personaj credibil, firesc, cu treceri subtile de la o stare la alta. O secondează cu discreție Lucian Teodor Rus.

 Spectacolul Ivan de Javier de Dios Lopez prezentat de Teatrul din Stejar din Iași aduce din nou în discuție adolescența, așa cum e ea, cu toate problemele și dilemele ei. Teatrul din Stejar s-a născut în 2019 și “propune proiecte de teatru independent, spărgând bariera dintre spectatori și artiști”. Realizat în colaborare cu Universitatea Națională de Arte “George Enescu” și regizat de Antonella Cornici, spectacolul analizează trăirile, sentimentele unui tânăr de 19 ani, la început de drum.  „Ivan e o poveste adevărată, oricare dintre noi se va regăsi într-un fel sau altul în ea. Lucrat în 4 săptămâni, Ivan va rămâne una dintre cele mai frumoase experiențe, pentru că spectacolul acesta a răscolit în noi emoții, lacrimi, zâmbete”, mărturisea regizoarea. Conflictul pe care Ivan îl declanșează cu profesoara de literatură, propunerea de exmatriculare, o directoare mai iertătoare și nu foarte radicală, un tată văduv, rămas șomer, o fată confident sunt direcțiile din care pornește o dezbatere despre educație, principii, adolescență. Răzvan Conțu, Alexandra Diaconiță, Silvia Cămănaru, Vasilica Bălăiță și Doru Aftanasiu sunt “profesorii” care ne examinează cu seriozitate.

Din repertoriul Centrului Educațional Replika a fost ales spectacolul Toată liniștea din lume, scris de Mihaela Michailov și Radu Apostol. Este o piesă despre mame. O mamă a doi copii, de 14 și16 ani, care se luptă cu autismul unuia dintre ei, despre 12 ore din viața ei, despre singurătatea alergătoarei de cursă lungă, părăsită de tatăl copiilor, dar și de societate, despre vise, coșmaruri, griji, despre cum devine mai puternică cu fiecare căzătură. Dar, câștigul principal al spectacolul este interpretarea Katiei Pascariu. Personajul ei are dramatism, este și victimă și eroină, este slabă, dar are și momente în care are forța unei stânci. Durerile mamei ne dor și pe noi, neputința ei ne copleșește, emoția, naturalețea firescul, lipsa de patetism a Katie Pascariu impresionează, și spun asta, fără exagerare.

Am lipsit motivat de la alte reprezentații, dar voi încheia redând lista premiilor: Premiul pentru cel mai bun spectacol: Cassandra, Teatrul Apollo 111 și Vanner Collective; Premiul pentru debut/ Premiul special al juriului: Mara Oprea pentru regia spectacolului: De ce să fii frumos, UNATC; Premiul pentru cea mai bună actriță (ex aequo): Emȍke Kató pentrru rolul din Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois și Katia Pascariu pentru rolul din Toată liniștea din lume; Premiul de originalitate- Cosmonauții, Teatrul Luni de la Green Hours; Premiul special al juriului- Clara și timpul liber, unteatru pentru copii.