Varietate

 

 

Festivalul Bucharest Fringe- Maratonul Teatrului Independent a ajuns la ediția cu numărul 11 și s-a desfășurat pe trei fronturi: live (cu public restrâns), în streaming (cu sau fără public) și online. S-a  pus accentul în principal pe spectacole de teatru, dans, formule hibride, inter sau trans –disciplinare, performance-uri. Dintre obiectivele acestui longeviv eveniment cultural (înființat în 2010) menționăm: promovarea celor mai curajoase și originale inițiative din teatrul independent, fie acestea artiști, spectacole sau spații neconvenționale, adresându-se unui public tânăr; dezvoltarea colaborării și dialogului între artiștii români și colegii lor din afara granițelor țării; dezvoltarea mijloacelor (organizatorice, de cooperare, dar și artistice) ale sectorului independent.

Un juriu a selecționat 20 “dintre cele mai noi, autentice și inovative producții teatrale independente, din București și din țară”, după cum se specifică în comunicatul de presă, zece dintre ele fiind în concurs. Spectacole mai noi sau mai vechi, premiere, actori tineri dornici de afirmare și hotărâți să-și demonstreze talentul, texte de actualitate, mai bune sau mai puțin bune care timp de  zece zile au încercat să se facă auziți, să “strige” că există. Au participat: Teatrul Apropo,  Unteatru,  Teatrul Apollo 111,  Asociația Hearth, UNATC, Teatrul LUNI de la Green Hours, Teatrul Național “Aureliu Manea” din Turda, Teatrul din Stejar din Iași, Centrul de creație MAIDAN din Cluj-Napoca, Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca, Asociația Pro Teatru din Zalău, Centrul de Teatru Educațional Replika. Agenda bogată a festivalului  nu mi-a permis să cuprind toate reprezentațiile, iar selecția vizionării a fost aleatorie.

Cea dintâi premieră din festival a fost CTRL+ Z de Dan Boldea, producție a Teatrului Apropo. Într-un decor minimalist (un covor, un televizor, niște cutii), un El și o Ea parcurg etape din viață, vorbesc despre copilărie (el), despre ce înseamnă să fie o familie fericită (ea), despre jocurile copilăriei, cântecele care revin în memorie aducând durere. Venim pe lume nu pentru că vrem noi, creștem oblăduiți de părinții noștri, trecem de la stadiul de copil la adolescent, apoi, la adult, iubim, urâm. Suntem suma propriilor noastre trăiri sau experiențe? Sau a deciziilor noastre ori ale părinților? Spectacolul regizat de Ana Maria Țîrlea, jucat de Alexandra Bob și Dan Boldea, nu oferă soluții, ci deschide un drum discuțiilor despre ce vrem sau cine suntem.

Spectacolul  Aici, Moscova de Iulia Pospelova,  pus în scenă de Catinca Drăgănescu la Unteatru, este o dramă poetico-sentimentală care se centrează în jurul vieții Svetlanei, fiica unică a lui Stalin. Textul Iuliei Pospelova nu este text politic. Este o încercare de recompunere istorică, pe alocuri, tezistă, simplistă. a unor momente din viața “tătucului” ( sinuciderea soției sale, asasinarea lui Kirov, epurările).  Mai este  vorba despre afecțiunea unei fiice pentru tatăl ei, care parcurge un drum greu de la copilărie la adolescență și maturitate, care fuge de umbra malefică a unui tată despotic, tiran, care, chiar dacă a iubit-o, nu i-a arătat niciodată. Mă întreb câți tineri știu despre faptele pe care le relatează piesa, dacă au auzit despre Stalin. Aici, Moscova nu e o lecție de istorie, se află adiacent despre fapte reale, dar care nu prezintă interes pentru ei. Nicoleta Lefter, Alex Călin, Liviu Romanescu și Răzvan Rotaru dau glas personajelor destul de schematice. Interesantă mi s-a părut folosirea camerei de filmat, care surprinde detaliile unor obiecte, chipuri, gesturi, priviri. Camera devine un personaj mut și principal, iar gros planuri  Nicoletei Lefter (față îngrozită, ochi în lacrimi) accentuează stările prin care trece Svetlana.

Asociației HEARTH a prezentat în premieră Doi într-un butoi, după Fraçoise Thomas. Înființată în 2017, asociația “este un grup, un spațiu, o idee. Motivul principal pentru care existăm este acela de a insufla artiștilor curajul de a-și exprima și materializa ideile creative.” Căutând să aflu mai multe despre Asociația HEARTH, dau peste un amănunt care m-a emoționat: sediul ei este în casa în care s-a născut și a trăit scriitoarea Silvia Kerim, Parfumului 19. Am  trecut pe acolo cu foarte mulți ani în urmă și am ascultat poveștile spuse de Silvia Kerim, am “mirosit” parfumul, istoria casei m-a copleșit. Am făcut o mică divagație pentru că mi se pare meritorie ideea de a da viață unui loc neconvențional prin spectacole sau proiecte și a-l scoate din anonimat.

Revenind la spectacolul regizat de Florin Liță, acesta povestește lucruri ciudate. Ați stat sau ați locuit vreodată într-un butoi? Undeva, departe de lumea dezlănțuită, la o margine de sat, doi tineri, Emma și Augustin se întâlnesc într-un...butoi. E lumea lor în care, seară de seară, joacă un joc. Un joc ca de copii pentru a fi mai buni, pentru a nu fi singuri, pentru a uita de urâțenia lumii, pentru a se izola.  Butoiul devine casa, vapor, capcană, mormânt. Doi actori, George Rotaru și Florina Gleznea creionează din linii sigure portretele celor doi eroi.

Andreea Gavriliu, în spectacolul Pandemic Solos, inspirat de o ideea a lui Radu Popescu, a adunat 13 artiști din diferite arte pentru a ne povesti despre pandemie. Despre ce a însemnat și încă înseamnă pentru noi toți. S-a vorbit despre fricile, dilemele, temerile, îndoielile, întrebările fără răspuns, acuzele pe care le-au trăit actorii, și pe care le-am trăit și noi. Nu pot spune că m-am simțit bine văzând spectacolul cu teatru, dans, jonglerie pentru că nu mai vreau să retrăiesc ce trăiesc de peste un an, o stare de confuzie, de speranță doar pe jumătate, fără să întrevăd luminița de la capătul tunelului. Nici interpreți (Corina Ciontu, Maria-Luiza Dimulescu, Alexandra Stroe, Vlad Benescu, George Rotaru, Jean- Lorin Sterian) nu au ieșit în evidență.

Piesa Mariei Kontorovici, Mamă, mi-am pierdut mâna, în viziunea studenților de la UNATC și a regizoarei Luiza Dabija, este un spectacol pentru tineri, dar și pentru părinți. Despre ce și cum trăiesc adolescenții crâmpie de viață și realitate și cum le percep adulții. Ca părinți ne înțelegem copiii, încercăm să-i sprijinim, fără să-i asfixiem cu  o grijă excesivă? Eroina trăiește o adolescență disperată, zbuciumată, neînțeleasă de propria ei mamă, dar și de cei din jur, vrea să înțeleagă și ea societatea. Mașka este prototipul fetei nevinovate, fragile, ajunsă la vârsta transformărilor anatomice, fizice, psihice, a trecerii de la pubertate la maturitate. Vrea să facă lucruri ieșite din comun care s-o scoată în evidență, ca să fie acceptată de lumea din jurul ei. E dezamăgită, frustrată și hotărăște să-și taie mâna pe șina de tren, în speranța că așa va fi cineva. „Nu voi mai avea o mână, dar, în schimb voi avea libertatea de a trăi și, cel mai important, nu sunt cu nimic vinovată, a fost o întâmplare, un accident... O să fiu cel mai bun fotomodel cu o singură mână din lume! Voi fi cea mai bună în tot ceea ce fac, voi avea o carieră strălucitoare!” Însă, sacrificiul nu-i aduce ceea ce visase, ci doar un handicap pe viață. Un fapt tragic ca multe din faptele tinerilor și despre care citim în ziare. Textul mi s-a părut interesant, are substanță. Și îți dă de gândit! Trebuie să ne ascultăm copii, să-i spijinim, să-i  înțelegem înainte de a fi prea târziu. Adina Radu, George Olar, Maruca Băiașu, Teona Stavarachi, Dragoș Stoica, Răzvan Bratu au alcătuit o echipă de interpreți care au creat personaje vii și credibile.

O altă producție UNATC prezentă în festival a fost De ce să fii frumos după Neil LaBute (n.1963), cunoscut dramaturg, scenarist, producător, actor american. Andi, Ștef, Robi și Carla sunt niște oameni simpli, implicați în două povești de dragoste. Cei patru își strigă frustrările, nemulțumirile vizavi de relațiile dintre ei sau de cum arată fizic. Personajele discută cât se poate de deschis și de natural, fără a da verdicte. Ceea ce pare la început o șicanare de cuplu, ajunge să ia proporții și să ducă la negarea iubirii sau prieteniei de an de zile. Este importantă frumusețea fizică în societate? Cum percepem noi frumusețea? Cei din jurul nostru ne văd la fel cum ne vedem noi? Frumusețea poate influența drumul nostru în societate? Mara Oprea, regizoarea producției UNATC, ne lasă pe noi să găsim soluții, să facem o introspecție în propria noastră viață și să ne răspundem singuri la întrebarea: e important să fii frumos sau nu? Actorii Vlad Lință, Daria Pentelie, Hristu Trică și Ana Bumbac încearcă să ne conducă prin labirintul de idei și gânduri, străduindu-se să creioneze personaje cât mai veridice.

Despre Domeniul luptei, spectacol scris și regizat de Catinca Drăgănescu la Unteatru și care face parte din trilogia migrației (Rovegan, Bun de export) am făcut referiri anul trecut. Revăzut, mi s-a părut mai actual în contextul exodului de migranți din Afganistan și nu numa, și a imaginilor apocaliptice pe care le-am văzut în mass media. S-ar fi putut naște dezbateri sociale despre muncitorii străini din România, despre drepturile lor, despre discriminare, dar, se pare, că nu interesează pe nimeni. Oricum, Domeniul luptei este un spectacol bine făcut, bine interpretat (Cezar Antal, Nicoleta Lefter, Alex Popa, Alex Ștefănescu, Valentina Zaharia).

Producția realizată de Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca cu spectacolul Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois după un text de Cosmin Stănilă, a avut premiera în vara anului 2020 și a fost selectat în cadrul celei de-a cincea ediții a rezidenței de scriere dramatică Drama 5, precum și în ediția din acest an a Festivalului Național de Teatru. Este vorba despre o temă complexă, tabu, sensibilă: efectul distrugător al bolii Alzheimer. Textul este bine condus dramaturgic, fără artificii, are substanță, drama este prezentată gradat, uneori apare și o rază de soare dătătoare de speranță, dar numai pentru a accentua desfășurarea gravă a acțiunii. Asistăm la o multitudine de stări prin care trec cele două personaje, mai ales mama (actriță, diagnosticată cu demență), dar și fiul, venit acasă să aibă grijă de ea, încercând să-i protezeje personalitatea artistică. ,,Să fii martorul stingerii propriei conștiințe pare de nesuportat. În lume sunt 50 de milioane de oameni care trăiesc cu Alzheimer. Mulți dintre ei își privesc condiția cu împăcare, confruntându-se cu lipsa unui tratament, dar și cu stigma socială. Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois e despre cum negociem cu iminența propriei dispariții”, spune Cosmin Stănilă.  Regizorul Andrei Măjeri a creat un spectacol plin de substanță, o pledoarie pentru înțelegerea bolii, a persoanelor  suferinde, un semnal de alarmă în vederea conștientizării maladiei. Regizorul accentuează prezența bolii, ca un al treilea personaj, care creează o stare conflictuală între mamă și fiu, pune o barieră, îî izolează de lumea exterioară, le distruge viețile personale. Emȍke Kató emoționează prin creionarea unui personaj credibil, firesc, cu treceri subtile de la o stare la alta. O secondează cu discreție Lucian Teodor Rus.

 Spectacolul Ivan de Javier de Dios Lopez prezentat de Teatrul din Stejar din Iași aduce din nou în discuție adolescența, așa cum e ea, cu toate problemele și dilemele ei. Teatrul din Stejar s-a născut în 2019 și “propune proiecte de teatru independent, spărgând bariera dintre spectatori și artiști”. Realizat în colaborare cu Universitatea Națională de Arte “George Enescu” și regizat de Antonella Cornici, spectacolul analizează trăirile, sentimentele unui tânăr de 19 ani, la început de drum.  „Ivan e o poveste adevărată, oricare dintre noi se va regăsi într-un fel sau altul în ea. Lucrat în 4 săptămâni, Ivan va rămâne una dintre cele mai frumoase experiențe, pentru că spectacolul acesta a răscolit în noi emoții, lacrimi, zâmbete”, mărturisea regizoarea. Conflictul pe care Ivan îl declanșează cu profesoara de literatură, propunerea de exmatriculare, o directoare mai iertătoare și nu foarte radicală, un tată văduv, rămas șomer, o fată confident sunt direcțiile din care pornește o dezbatere despre educație, principii, adolescență. Răzvan Conțu, Alexandra Diaconiță, Silvia Cămănaru, Vasilica Bălăiță și Doru Aftanasiu sunt “profesorii” care ne examinează cu seriozitate.

Din repertoriul Centrului Educațional Replika a fost ales spectacolul Toată liniștea din lume, scris de Mihaela Michailov și Radu Apostol. Este o piesă despre mame. O mamă a doi copii, de 14 și16 ani, care se luptă cu autismul unuia dintre ei, despre 12 ore din viața ei, despre singurătatea alergătoarei de cursă lungă, părăsită de tatăl copiilor, dar și de societate, despre vise, coșmaruri, griji, despre cum devine mai puternică cu fiecare căzătură. Dar, câștigul principal al spectacolul este interpretarea Katiei Pascariu. Personajul ei are dramatism, este și victimă și eroină, este slabă, dar are și momente în care are forța unei stânci. Durerile mamei ne dor și pe noi, neputința ei ne copleșește, emoția, naturalețea firescul, lipsa de patetism a Katie Pascariu impresionează, și spun asta, fără exagerare.

Am lipsit motivat de la alte reprezentații, dar voi încheia redând lista premiilor: Premiul pentru cel mai bun spectacol: Cassandra, Teatrul Apollo 111 și Vanner Collective; Premiul pentru debut/ Premiul special al juriului: Mara Oprea pentru regia spectacolului: De ce să fii frumos, UNATC; Premiul pentru cea mai bună actriță (ex aequo): Emȍke Kató pentrru rolul din Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois și Katia Pascariu pentru rolul din Toată liniștea din lume; Premiul de originalitate- Cosmonauții, Teatrul Luni de la Green Hours; Premiul special al juriului- Clara și timpul liber, unteatru pentru copii.