O junglă mai puțin fioroasă

 

M-am strecurat tiptil-tiptil printre copiii de grădiniță veniți la Teatrul Țăndărică să vadă spectacolul Cartea Junglei. Este vorba de o nouă versiune, semnată de regizorul Decebal Marin , o altă “citire” a aventurilor lui Mowgli, “puiul de om” crescut printre lupii din jungla indiană. Cartea lui Rudyard Kipling (1865-1936) apărută în 1894, a fost un punct de pornire pentru multe versiuni teatrale, cinematografice, de desene animate peste tot în lume, deci și în România.

Este o poveste cu animale sălbatice (lupi, urși, maimuțe, tigri, șerpi) care trăiesc conform legii junglei, “învinge cel mai puternic”, dar care nu are darul de a speria, ci vorbește  de tandrețe, de curaj, de bunătate  sau despre spiritul de sacrificiu, criticând ura, cruzimea, lașitatea. Adică lumea noastră cu bune și cu rele, văzută prin ochii lumii animale. În junglă există și umanitate, când o lupoaică hrănește un pui de om, îl adoptă, îl crește, îl educă. La prima vedere, Cartea Junglei pare o poveste pentru copiii ceva mai mari, dar se poate citi printre rânduri că e vorba de societatea umană, contemporană, despre maturizare, diversitate, acceptată sau respinsă.

Poate unii dintre noi avem un Mowgli al nostru sau poate o Bagheera, poate că desenele animate ale lui Disney ne-au marcat copilăria, dar așteptăm ca  orice reprezentație teatrală să ne aducă ceva nou, poate un alt Mowgli. Spectacolul de la Țăndărică mi-a lăsat, însă, un gust amar. De ce? Pentru că, știindu-l pe Decebal Marin, cunoscându-i calitățile de mânuitor, de regizor, de profesor, mă așteptam la altceva. Am urmărit un spectacol care nu m-a mișcat sau impresionat.

Primul lucru care ar trebui remarcat este, cred eu, legat de scenografie, realizată de Brândușa Ioan. Marea majoritatea a păpușilor, chiar dacă unele sunt haioase, sunt de mari dimensiuni, mânuite prin diverse tehnici (marionete cu fire scurte și lungi, cu tijă sau pe corpul actorului și combinate sau tip Muppets). Sunt unele momente în spectacol în care ele sunt greu de controlat și, de aceea, dau impresia că se mișcă ușor dezordonat. Excepție fac porcul spinos, liliacul, puii de lup, chiar și Bagheera sau Sherkan. Spectaculoasă este apariția lui Baloo, o păpușă mare, în care actorul este pe jumătate „îmbrăcat” în ea. “Dansând cu lupii” a fost un moment bine articulat și interpretat, sistemul de mânuire a permis o mișcare  coerentă.  

“Suntem copiii Mamei Natură”, cântecul leitmotiv al spectacolului (muzica Traian Păcurar) se reține ușor, e cantabil și dă un anumit ritm. Un moment care putea fi de reținut, dar care a fost ratat este cel al întâlnirii dintre Mowgli și Aisha. Duioșia momentului este anihilată de dansul din buric (e drept, de scurtă durată!), care nu-și avea rostul. Actorii mânuitori (Dora Ortelecan Dumitrescu, Mihai Dumitrescu, Grațiela Ștefan Ene, Ioana Chelaru, Adrian Lefter, Simina Constantin, Alina Petrescu, Roxana Vișan, Eugenia Barbu, Ionuț Păduraru) încearcă să creioneze personaje viabile, să “transfere” din personalitatea lor păpușilor pe care le mânuiesc.

Nu putea lipsi proiecția, care însoțește aproape întreg spectacolul și umple scena cu “vegetație”, “înverzind” cortina, pantalonii, fundalul, stâncile. De aici și ușoara întunecime a unor momente. Mici probleme ar fi și din punct de vedere al sunetului. În prima parte nu se prea aude ce spun personajele, deși actorii au microfoane. Privirea critică asupra spectacolului nu poate întuneca bucuria micuților spectatori pentru care Mowgli, Baloo, Bagheera, Sherkan sau chiar șarpele Kaa sunt prietenii lor, fiind cu toții “fii Mamei Natură”.

 

Teatrul de animație Țăndărică- Cartea junglei de Rudyard Kipling. Scenariul și regia: Decebal Marin. Scenografia: Brândușa Ioan. Caractere: Brândușa Ioan , Decebal Marin. Muzica: Traian Păcurar. Distribuția: Dora Ortelecan Dumitrescu, Mihai Dumitrescu, Grațiela Ștefan Ene, Ioana Chelaru, Adrian Lefter, Simina Constantin, Alina Petrescu, Roxana Vișan, Eugenia Barbu, Ionuț Păduraru. Data vizionării: 15.09.2021

Cronicarul în rol de dramaturg

 

După Alternanță la cer, Măștile reglabile, Joc la vedere, volume de teatru și Umplerea zilei, unul de cronici teatrale, Nicolae Havriliuc „recidivează” cu Punctele de vedere privesc din umbră. Acest nou volum, apărut la Editura Andreas, în 2021, reunește cinci piese de teatru noi, scurte sau în două părți și care nu au văzut lumina scenei încă. Unele au fost citite public, la Cenaclul dramaturgilor de la Institutul Cultural Român.

Nicolae Havriliuc alternează rolul de cronicar cu cel de dramaturg, schimbă des registrul, pixul cu tastatura, sala de teatru cu biroul de acasă.

Teatrul pe care îl practică Nicolae Havriliuc este unul absurd, ancorat în realitatea zilelor noastre, cu personaje care mai de care mai ciudate sau mai normale, care pot semăna cu vecinii noștri, cu prietenii noștri. Ni se spun povești, ni se descriu situații de viață, unele cu umor, altele mai amare, cu substrat, oferindu-ți posibilitatea de a citi printre rânduri.

Îmi place când citesc o piesă, fie ea scurtă sau în patru acte, să imi imaginez cum ar arăta scenic, să citesc cu glas tare rolurile (obicei rămas din copilărie, când mă visam actriță!). De data asta, am preferat să “privesc din umbră” sau din tăcere piesele lui Nicolae Havriliuc. Ce am observat? Predilecția autorului pentru titluri ușor poetice sau ambigue pentru a spori “misterul” farsei (Din bucătăria cu verdețuri la tavă) sau al comediei (Un tren pentru fiecare sau chiar titlul volumului), monoloage lungi la unele persoanje, indicații explicite la începutul scenelor, la sfârșitul pieselor, personaje cu nume (Antuța, Mălurin, Remus Târtița, Maulina) sau doar trecute generic (drumețul, trecătorul, locatarul, chefliul, junele, bucătarul, vocea, pietoni, bicicliști), umorul, comicul care rezidă din absurdul situațiilor prezentate.  Vicii, caractere, vieți trunchiate, imaginea unei societăți strâmbe sunt doar câteva idei care se pot desluși printre rânduri. Părerea mea este că piesele din volumul Punctele de vedere privesc din umbră se pretează, ca un prim exercițiu, teatrului radiofonic și, apoi, în funcție de interesul stârnit, să ajungă spectacol teatral.

Teodor Mazilu spunea că: „Dramaturgul este sfătuit să cunoască lumea teatrului, să cunoască actorii, să scrie un rol pentru X, Y sau Z, să înghită miros de scândură, praf de scenă şi clei”, lucru care cred că i se potrivește lui Nicolae Havriliuc și din perspectiva criticului de teatru. Și, mai cred ceva, că Mazilu i-a fost “profesor”. Regizorii, actorii, cititorii pot hotărî măsura „lecției” însușite.

Nicolae Havriliuc- Punctele de vedere privesc din umbră. Editura Andreas, 2021, 164 pg.

 

 

 

 

Drumul de la raft la scenă

 

 Mirela Niță Lupu, actriță a Teatrului “Regina Maria” din Oradea, s-a gândit cum să-și petreacă timpul liber pe care pandemia i l-a oferit și s-a  apucat să scrie o carte. Nu una oarecare, ci una legată de teatru. Așa s-a născut Jurnalul unei povești sau Cum am devenit spectacol de teatru de păpuși pentru copii.

Autoarea ne propune o călătorie prin lumea fascinantă a creării unui spectacol. De obicei, vedem doar fața de cortină, nu și ce este în spatele unei montări, nu știm cum fucționează mașinăria în toată complexitatea ei. Povestea lui Carlo Collodi, Pinocchio, este un pretext, un punct de plecare, un răspuns la multele întrebări venite din partea publicului.

Actriță fiind, Mirela Nițu Lupu și-a propus să joace rolul poveștii care stă în raft și așteaptă să fie citită. Ea “reușește să personalizeze povestea însăși, dându-i o voce cuceritoare și făcând astfel să apară pe lume o poveste nouă, captivantă și educativă deopotrivă”, scrie scriitorul Mircea Pricăjan. Cartea nu este una academică, ci e scrisă simplu, folosind un limbaj pe înțelesul celor mici, are umor, autoarea dovedind talent în a povesti, imaginație și măsură.

Încălecând pe o șa, vă spun povestea așa. Știți ce este un regizor? Un om care îmaginează și creează un spectacol, e “ochiul”din afară care supraveghează. Înainte de regizor este un autor, un dramaturg care își imaginează o canava pe care alți creatori (regizor, scenograf, compozitor, coregraf, sculptor păpuși) țes cu fire nevăzute, „mânuiesc” povestea. Fiecare are rolul său bine definit în economia unui spectacol și, schema fiind stabilită, urmează etapa a doua: alegerea actorilor (casting-ul), stabilirea distribuției, afișarea la avizier. Nu cred că s-a gândit cineva vreodată să explice atât de exact și pe înțelesul celor mici cum arată “ bucătăria” unei povești, lungul drum parcurs de la raft până la aplauze. De la lectura la masă (la teatru sau acasă), vizita în ateliere, unde facem cunoștiință cu merceologul, croitorul, butaforul, sculptorul de păpuși, creatorul de mecanisme. Aici aflăm tot felul de “năzbâtii”care ajung apoi la scenă și încep repetițiile. Cei din spatele scenei (regizor tehnic, mașiniști, recuziteri, sufleori, luminiști, sonorizatori) sunt de multe ori uitați, omiși, trecuți la și alții, dar fără ei miracolul nu ar fi posibil. Sigur că, autoarea se referă și la alte componente care merg mână în mână până la premieră. Nu le voi mai aminti pentru a nu plictisi, dar m-am referit la etapele de mai sus ale creației pentru că mi-aș dori să stârnesc curiozitatea pentru lectură acestei cărți. Nu are nimic pur tehnic, nu folosește termeni sofisticați, ci este o poveste ce poate fi citită seara la culcare, scrisă simplu, cu umor, însoțită de desene în alb negru și color (semnate de Bianca Dacin), iar prefața cărții este scrisă de Elisabeta Pop, fost secretar literar al teatrului din Oradea.

“Veniţi la teatru! Veniţi mereu la teatru, copii, adulţi, oameni în vârstă. Teatrul nu are vârstă! Teatrul este ceva atât de frumos! Învăţăm râzând, învăţăm distrându-ne! Teatrul a fost şi rămâne o mare BUCURIE” este cuvântul autoarei pe coperta volumului”.

Cade cortina și peste această recenzie, așa cum se întâmplă la sfârșitul unui spectacol, numai că acolo se aud și aplauze, aici, e doar tăcere.

Mirela Niță Lupu- Jurnalul unei povești sau Cum am devenit spectacol de teatru de păpuși pentru copii. Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2021, 88pg.

 

 

 

 

 

Din frumos în frumos

 

Întâmplarea, destinul sau o simplă coincidență a făcut să termin cartea Rodicăi Mandache, O carte frumoasă pentru un om frumos-Ovidiu Iuliu Moldovan, în perioada în care lumea teatrală era zguduită de dispariția lui Ion Caramitru. Cei doi, Pino și Ovidiu, au fost colegi de generație, parteneri pe marele și micul ecran, dar și foarte buni prieteni.

Cartea-album a fost editată în condiții grafice de excepție de Editura Oscar Print și a fost gândită ca un omagiu adus nu numai lui Ovidiu Iuliu Moldovan, ci întregii generații care în 1964 a terminat U.N.A.T.C.-ul. O generație  din care au făcut parte pe lângă cei doi menționați mai sus și Rodica Mandache, Virgil Ogășanu, Mariana Mihuț, Valeria Seciu, Ilinca Tomoroveanu, Florina Cercel, Violeta Popescu, Monica Ghiuță, Ștefan Radof, Costel Constantin, Lucian Iancu, Irene Flaman, Lucia Cozmeanu, Mircea Andriescu, Ștefan Sas, Cornel Vendel, Boris Petroff. “A fost o serie în care toți am fost atât de buni încât șansa noastră a fost talentul. Un talent atât de mare care ne-a format și ne-a făcut să fim foarte generoși”, scrie autoarea. Unii mai sunt, alții au plecat grăbiți.

O carte scrisă de o actriță despre colegii ei actori. Lucru rar în lumea teatrului. “Eu sunt o actriță.(...) . Actorii sunt cei care vor să dăruiască – buni, răi, talentați, ei au ceva patetic și extraordinar: să dăruiască ceva.” Cartea nu are o cronologie, o teatrografie sau filmologie cum sunt cărțile obișnuite pentru că e scrisă cu inima. Și se simte! Transmite emoția Rodicăi Mandache, furtuna pe care i-au strârnit-o amintirile tinereții, convorbirile cu colegii, teama de a nu da greș.

Rodica Mandache a adunat mărturii despre actorul, omul, colegul, prietenul Ovidiu Iuliu Moldovan de la George Banu, Petre Țuțea, Radu Stanca, Andrei Șerban, Dan Pița, Liviu Ciulei și mulți alții, dar și fragmente din ziare cu recenzii și fotografii din colecții private sau publice. A încercat să creioneze traiectoria profesională a celui care a fost Caligula, Despot Vodă, Gelu Ruscanu, Bălcescu, Cioran, Iason, Tamerlan, Robespierre, Pantelimon, Horea și mulți alții prin prisma oamenilor care i-au marcat cariera: A.Pop Marțian (profesorul de la clasă), Aureliu Manea, Radu Penciulescu, Horea Popescu, Andrei Șerban, Dan Pița, Mircea Veroiu.

Despre pasiunea lui Ovidiu pentru poezie, pe care o considera salvarea lui, în care credea și prin care respira, despre prietenia cu Nichita, despre discuțiile pe care Rodica Mandache le-a avut cu Ovidiu, ”vorbeam la telefon, nu ne certam niciodată, discutam foarte grav, foarte profund, lucruri care nu le discutam cu altcineva”, citate din presă, cronici, dar și gânduri ale unor scriitori sau filozofi, versuri legate prin fire nevăzute de actor, toate astea se regăsesc în cartea album.

Cum era Ovidiu? Mândru că era ardelean, fiu al unui martir, al unui român împușcat de hortiști în 1944, aruncat într-o groapă comună (poate de aici și figura lui, parcă dăltuită în piatră), cald, avea vocația prieteniei, firesc, știa să “treacă de la liniște la furie, din serenitate în tulburare și uimire, din șoaptă în urlet tragic, forțând mereu porțile înalte ale altarului artei dramatice” (Carmen Firan), orgolios, sensibil la critici, atent la laude, avea o “zonă tenebroasă pe care și-o cultiva”, un glas greu de uitat. “Avea o stare ludică permanentă (...), în viață era timid, dar pe scenă...curajul era de nedescris. Avea o naivitate dulce și violentă și niște ochi metalici și pătrunzători și mersul lui luneca”, îl descrie Rodica Mandache în carte.

Boris Petroff spune: “tânăr, frumos, falnic, dar timid. Era un romantic, un singuratic, un retras”. Un om care nu a făcut compromisuri, care a trăit frumos și demn, vertical. ”Sunt bine intenționat, chinuit, modest dar am nevoie de comunicare, de dialog. Singurătatea la care mă obligă alegerea unui drum- cel pe care l-am ales de fapt, o solitudine asumată, ține de structura mea. Se pierde mult, se câștigă mult.”

Ion Caramitru scria în carte: “Ovidiu a suferit mult, a suferit mereu. A fost un Hamlet, un perdant. Era un om valoros! Valoros actor. Pentru mine, Ovidiu este de neînlocuit. A fost prietenul meu. Mi-e dor de el.”

Rodica Mandache a adunat multe alte mărturii, fotografii care completează portretul unui actor singular într-o carte pe care Ovidiu Iuliu Moldovan cu siguranță că o merita pentru aducere aminte și, de ce nu, pentru nemurire.

Rodica Mandache- O carte frumoasă pentru un om frumos-Ovidiu Iuliu Moldovan.Editura Oscar Print, 192 pg, 2021.

 

           

 

 

 

Kathe, Akana!

 Prima ediție a Festivalului de teatru rom Kathe, Akana! -Aici, Acum (30 august-6 septembrie 2021) a fost un eveniment unicat ce a reunit spectacole de teatru, cine-teatru realizate de artiști romi din Austria, Germania, Slovacia, România, Ucraina și Ungaria.

KATHE, AKANA! este o platformă culturală de prezentare, reprezentare, întâlnire și dialog care promovează diversitatea culturală, non-discriminarea, accesul la cultură și educația culturală întru combaterea stereotipurilor negative despre romi. Un bun prilej de a face cunoștință cu o cultură specifică, despre care nu știm nimic, o ocazie de a încerca să învingem niște prejudecăți.

Directorul artistic al festivalului, Alex Fiftea, dramaturg, actor și regizor rom, declara despre această primă ediție: "Vrem să dăm o voce romilor şi prin teatru şi cultură. Este nevoie să ne cunoaştem şi să ne recunoaştem, romi şi ne-romi, pentru a putea reconcilia diferenţele culturale istorice. Am făcut o selecţie de spectacole care abordează tematici şi estetici contemporane bazate pe documentarea realului şi micro-istorii. KATHE, AKANA! are un mesaj social clar de educaţie, de conştientizare şi întărire a unei identităţi pozitive, iar această diversitate culturală despre şi, mai ales, cu romi, lucrează pentru o armonizare în interior, pentru comunitatea romă, cât şi în exterior, pentru populaţia majoritară ne-romă".

Proiectul care s-a desfășurat în aer liber, dar și indoor sau online, a fost organizat de Asociaţia pentru Promovarea Artelor Contemporane (APAC şi ART HUB Bucharest) și cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional şi de Primăria Capitalei prin ARCUB în cadrul Programului Bucureşti - Oraş deschis 2021.

Voi încerca să prezint într-o ordine aleatorie, unele spectacole pentru a crea o imagine clară asupra teatrului rom, a importanței lui pentru comunitate, a preocupărilor etnicilor romi de a schimba  percepția asupra lor.

Teatrul Independent din Simonfa (Ungaria), înființat în 2007, a prezentat în inima cartierului Ferentari opera punk-rock Poveștile broaștei, al cărei scenariu este scris de Rodrigó Balogh, totodată și regizorul spectacolului. Este despre istoria a trei generații a unei familii de broaște care au lucrat ca paznici sau portari (două generații), iar cel mai tânăr membru ca muzician. Se face aluzie și la povestea cu prințul broască. O poveste despre acceptare, toleranță, resemnare. 

Freamăt la nuntă sau Căsătorie din dragoste a fost reprezentația Academiei de muzică și dramă din Kiev (Ucraina), o comedie muzicală ce a avut la bază piesa Patru pretendenți scrisă de Oleg Khabalov. Multă culoare, muzică tradițională, dansuri îndrăcite, veselie, hohote de râs stârnite de o trupă de actori bine instruită de regizorul Igor Krikunov.

Un alt spectacol inclus în program a fost Vi me som rom (Și eu sunt rom) produs de Teatrul Macaz din București. Înființat în 2006, “Teatrul MACAZ propune un teatru politic angajat, în direcția și împreună cu proiecte precum Platforma de Teatru Politic și Gazeta de Artă Politică. Oferim cadrul pentru inițiative angajate critic în realitățile contemporane și care re-povestesc din perspective liberatoare istoria locală. Teatrul MACAZ funcționează după un model de organizare non-ierarhica a echipelor artistice și tehnice, bazat pe solidaritate și sprijin, și sustine coagularea și dezvoltarea unei rețele de teatru politic est-european”.

Textul spectacolului este regizat de Andrei Șerban (nu celebrul regizor, ci un tânăr actor) și este scris de Mădălina Brândușe, Mișa Dumitriu, Irina Gâdiuță, Alex Horghidan, Alfredo Minea, Raj-Alexandru Udrea, Andrei Șerban, toți și interpreți) și este rezultatul unor interviuri, a experienței personale a actanților. Este despre identitatea romă, despre asumare, recunoaștere, conștientizare, etichetare, rasism. În cheie comico-dramatică și parodică, spectacolul prezintă trei identități: romul cu pielea de culoare deschisă, cel care nu e de etnie, dar arată ca un rom, și cel care nu e rom, dar este în relație cu ei.  Un spectacol dezbatere. Deschis, fără prejudecăți, actual.

Corp urban, scris și regizat de Catinca Drăgănescu face parte din repertoriul Companiei de teatru Giuvlipen. Am să fac o paranteză și am să menționez că Giuvlipen este prima companie de teatru independent feminist rom din România. Cum se traduce Giuvlipen în limba română? Feminism. Scopul spectacolelor experimentale de la Giuvlipen este să discute deschis despre subiecte tabu legate de etnia romă, să scoată la lumină aspect ținute sub tăcere de istorie, să încerce să schimbe atitudinea lumii față de romi. Corp urban pornește de la niște povești reale a patru femei rome în relație cu corpul lor. “Orice corp este o persoană. Orice persoană are dreptul de a investiga, de a explora, de a decide ce face cu corpul ei” se spune în spectacol. Cu muzică live, ai senzația că asiști la un concert în care “solistele” sunt tinere rome discriminate, vulnerabile, cu povești de viață dramatice, care luptă pentru supraviețuire. Eroinele sunt două viitoare mame, o prostituată bătrână și o victimă minoră a unei legături toxice în relație și cu referire la corpul lor. Mihaela Drăgan, Zita Moldovan (actrițe) și Ardeja Fraga (muziciană), ajutate de coregraful Paul Dunca și de regizoarea Catinca Drăgănescu au “semnat” un altfel de manifest, pe care festivalul de teatru rom l-a adus în fața spectatorilor. 

Actor Theater din Košice a prezentat online o monodramă care spune povestea vieții lui František Balog, actor de etnie romă, singurul  din Slovacia. Drumul lui de la orfelinat, la școală și la Conservator a fost greu. Acesta mărturisea într-un interviu: “faptul că sunt rom înseamnă că trebuie să lucrez de sute de ori mai mult”. Spectacolul, regizat de Juray Bielik, punctează cu umor, cu ironie drumul sinuos al actorului, care spune că “a avut noroc și că motivația este cel mai important lucru pentru a deveni cineva”, că trebuie să ne acordăm timp nouă înșine și să ne împăcam cu noi. O scenă dominată de un pian, un pat, un stativ cu haine și unde preț de 40 de minute ne întâlnim cu 9 personaje care au marcat și schimbat viața lui Balog.

Un alt spectacol online a fost I can see you (Pot să te văd) de la Rroma Aether Klub Theater din Berlin,cu premieră în plină pandemie, în 2020. Este, de fapt, un cine-teatru, cu un actor, filmat în propria casă, pe stradă. Spectacolul are la bază povestirea neterminată a lui Franz Kafka, Vizuina. Personajul interpretat de Nebojša Marković se izolează de lumea din jur,  în casa pe care și-a amenajat-o într-un subsol de bloc. Cu trecerea timpului locuința devine un spațiu închis, un buncăr, o închisoare. Este vorba de izolare, alienare, frică de lumea din jur, lipsă de speranță, insingurare, neîncredere. Cadre lungi cu accente pe obiecte, stop cadre pe fața și mimica actorului, travelling-uri dintr-un spațiu în altul, pentru ca la final, personajul să se închidă în dulap, unde credea că izolarea este sigură.

Festivalul de teatru rom a avut o agendă bogată, desfășurată în spații convenționale și neconvenționale, cu acces liber și a încercat să creioneze în culori mai vii portretul unei etnii despre care știm puțin și a cărei imagine trebuie să fie ceva mai clară, mai limpede, mai aproape de adevăr.

Un duel

 În vară, Teatrul Godot  s-a mutat în casă nouă, adică, la palat. La Palatul Bragadiru. Complexul din inima Bucureștilor, construit în anul 1905 și care dispune și de o superbă sală de bal, transformată în sală de evenimente culturale. Premiere, spectacole în reluare din repertoriul teatrului  (unele de un gust ușor îndoielnic), concerte într-un cadru de invidiat. 

Astfel, am vizionat pe platforma piciordeplay, în streaming, cu public în sală, spectacolul Povestiri culese, după dramaturgul american Donald Margulies. Născut în 1954, laureat al Premiului Pulitzer, scenarist, profesor de engleză și studii teatrale la Universitatea Yale, Margulies a scris numeroase piese în care dezbate teme precum alienarea, “pierdere sau identitate”, amnezie, conflicte de familie care duc la destrămare sau la reunificare. Povestiri culese a apărut în 1996 și este una dintre cele mai jucate piese scrise de Margulies (în versiunea londoneză, unul dintre cele două roluri a fost jucat de Helen Mirren). Piesa este inspirată dintr-un fapt real ce a generat un mare scandal literar, atunci când s-a descoperit că romanul lui Stephen Spender (1905-1995), World within World a fost plagiat. 

Personajele lui Margulies sunt două scriitoare, în diferite etape ale carierei lor. Una consacrată, dar și profesoară totodată, care ia sub aripa ei ocrotitoare o tânăra studentă. O relație care evoluează în timp, raportul de forțe se schimbă treptat, uneori ai senzația că se transformă într-o legătură mama-fiică. Părinții îmbătrânesc, copiii cresc și îi urmează. Confruntarea dintre ele atinge cote înalte, când profesoara descoperă că povestea ei de dragoste a fost transcrisă într-o carte de către ucenică. Nu se poate să nu-ți pui întrebarea firească: cine deține controlul, cel care are amintiri trăite și ținute ferecate ani de zile sau cel care ascultă și apoi le publică. Mentorul și ucenicul într-o luptă, ce unuia i se pare blasfemie, încălcarea dreptului la viață privată. iar celuilat, un subiect banal. Realitatea bate ficțiunea? Oare este etic? La această întrebare, spectatorul e liber să răspundă.

Cele două personaje sunt interpretate de Maia Morgenstern și Ana Maria Pop (în spectacolul vizionat). Cele șase tablouri prezintă gradat evoluția relației dintre ele. Maia Morgenstern este vulcanică, tiranică, vijelioasă, cu momente de tandrețe, mămoasă, prinsă cu garda jos într-un moment de sinceritate, în timp ce Ana Maria Pop, timidă la început, nesigură, capătă putere pe măsură ce succesul literar bate la ușa ei, iar ea întră în sufletul și viața mentorului ei. Piesa are urcușuri și coborâșuri, uneori discursul este liniar. previzibil, dar ultima scenă este cea mai intensă emoțional. Există un flux între cele două actrițe, urmărești cu atenție fiecare inflexiune a vocilor, fiecare mișcare (avantajul streaming-ului este că poți observa mimica și gestica actorilor urmăriți de camera). Este, de fapt, confruntarea scenică dintre “mentor” (Maia Morgenstern) și “ucenica” sa (Ana Maria Pop). Nu există un învingător, ci amândouă reușesc să creeze personaje credibile.

Corina Gromoșteanu a creat un decor ce sugerează un apartament elegant, dar plin de cărți, împrăștiate peste tot, grămezi de hârtii arucate în dezordine, așa cum îi stă bine unei scriitoare (“dar e dezordinea mea”, spune personajul Maiei Morgenstern).

Povestiri culese este un spectacol agreabil, un “duel” între două actrițe din generații diferite, fără învinși sau învingători.

Teatrul GODOT prin platforma piciordeplay- Povestiri culese de Donald Margulies. Regia colectivă. Scenografia: Corina Gomoșteanu. Producător: George Remeș. Distribuția: Maia Morgenstern, Ana Maria Pop/ Cătălina Mihai. Data vizionării: 18 august 2021.

Să vezi, să auzi cu inima

 Oana Popa, absolventă de actorie păpuși și regie teatru de animație, managerul proiectului Școala de Joacă, implicată în numeroase proiecte sociale, a prezentat un interesant și inedit spectacol, în premieră națională, ce a stat la baza examenului de masterat de la UNATC. Este vorba despre Închide ochii și ai să vezi mai bine, o piesă adaptată special pentru copiii cu deficiențe de vedere, auz și vorbire. Sigur că și ceilalți copii care vor să afle mai multe despre lumea în care trăim, să o înțeleagă mai bine, pot urmări spectacolul care se poate juca atât în spații neconvenționale cât și în săli de teatru. De exemplu, premiera a avut loc la Grădina Botanică.

În general, în România, nimeni nu se preocupă de cei cu dizabilități, fiindu-le de multe ori, refuzat dreptul de a merge la teatru, operă, muzeu pentru că...  De aceea, proiectul Oanei Popa este important pentru că, pentru prima dată, cineva s-a gândit că și această categorie trebuie tratată ca și copii tipici, oferindu-li-se acces la cultură. Copiii au putut să asculte povestea, să se miște, să vină cu jucării de acasă, să vorbească tare, să plângă, adică să fie liberi, fără să supere pe nimeni. Asemenea spectacole ar reprezenta un pas spre normalitate, spre conștientizarea existenței unei categorii aparte de copii ce trebuie tratați firesc. Sigur că nu e la îndemâna oricui un asemenea spectacol care implică costuri destul de mari, resurse suplimentare, iar alergatul, bătutul la ușă, refuzul, neputința, nepăsarea unor autorități face ca apariția unui astfel de “joc” să fie un exemplu. 

Regizoare și interpretă în spectacol, Oana Popa declara: “Este diferit. Nu atât complicat cât diferit. Noi vorbim pe scenă limba română, într-un spectacol tipic, și în sală ajung încă șapte limbi diferite. Asta ține foarte mult de echipa de accesibilizare - de cei care au grijă de sunet, de lumini, de limbajul semnelor, de interpretarea narativă, de atmosfera din sală. Când am pornit acest proiect pentru copiii cu dizabilități m-am gândit la mesajul pe care autorul piesei l-a scris în dedicația cărții pentru fiica sa, cu care tocmai fugise, înainte de 1989, din România - să nu uite să vorbească românește. Absolut toți copiii, cu toate dizabilitățile, trebuie să înțeleagă limba română. Și să înțeleagă un spectacol de teatru”.

Scenariul este simplu, dar plin de învățăminte, fiind o adaptare după Povestea seminței de Dumitru Radu Popa.  Copiii sunt purtați de o sămânță în lumea plantelor și a animalelor. Ca în orice poveste, în drumul ei spre cunoaștere, sămânța întâl¬nește tot felul de personaje care îi “predau” lecții despre empatie, descoperirea de sine, iubirea de semeni, cunoaștere, speranță. Trebuie să conștientizăm cu toții, mari sau mici, că și copiii cu anumite probleme sau dizabilități au aceleași dorințe cu cei tipici, doar că le percep altfel, reacționează diferit. Morala ar fi că nu trebuie să vezi sau să auzi ca să simți. Sufletul poate deveni ochiul sau urechea noastră.

Oana Popa a conceput un spectacol de animație cu actori și păpuși, “tradus” în limbajul specific pentru copii cu deficiențe de auz și vorbire, iar pentru cei cu deficiențe de văz este povestit. Un decor simplu (2 paravane, o masă, îmbrăcate în pânză și garnisite cu flori și frunze, pânze pictate în culori vesele, gen tablou și care se coboară), conceput de Andreea Maria Pană, păpuși de diverse mărimi, unele foarte simpatice (sămânța, omida, hârciogul, buburuza, furnica, fluturele), mânuite la masă și schițate de Oltea Clara Darângă Râșnoveanu, muzica scrisă de Iulian Vrabete (de la formația Holograf), o lumină caldă, constituie elementele care descriu povestea pe care Lavinia Chițu o traspune în limbaj mimico-gestual  în timp real, iar Andrei Cristea o interpretează pentru cei ce nu văd. Tinerii păpușari absolvenți (Alexandra Pripeagu, Nuța Ilie, Taisia Orjehovschi, Varinia Mitrea, Oana Popa) au mânuit, au cântat, au dansat cu un entuziasm debordant, încercând să demonstreze că deși nu există o experiență în domeniu pentru asemenea gen de reprezentații, un prim pas a fost făcut. Sperăm să nu rămână singular pentru că toții copiii sunt ai noștri, toți merită o șansă egală la viață normală, în care rușinea sau disconfortul să nu existe. Nu numai părinții, școala, educatorii trebuie să lupte, ci și statul care să trateze cu omenie, cu responsabilitate problema copiilor atipici. “Dacă închizi ochii, vei vedea întreaga lume prin inima ta” este una dintre concluziile cântecului  final, pe care îl fredonează copiii la ieșirea de la spectacol.

Școala de joacă- Închide ochii și ai să vezi mai bine.Scenariul și regia: Oana Popa.Schițe păpuși: Oltea Clara Darângă Râșnoveanu. Scenografie: Andreea Maria Popa. Muzica: Iulian Vrabete. Mișcare scenică: Nadia Dimitriu. Intrepretare mimico-gestuală: Lavinia Chițu. Interpretare narativă nevăzători: Andrei Cristea. Distribuția: Alexandra Pripeagu, Nuța Ilie, Taisia Orjehovschi, Varinia Mitrea, Oana Popa. Spectacol vizionat: 11 iulie 2021.