AlexaVisarion-70

Parafrazându-l pe Tudor Arghezi, aș putea spune că “niciodată toamna nu fu mai frumoasă” la Botoșani decât în acest an. Am descins pe meleagurile moldave, scăldate de un soare blând  și “pictate” de un pictor anonim în culori de galben, arămiu, maroniu, la invitația Teatrului Mihai Eminescu și a amabilului său director Traian Apetrei. Motivul a fost generat de o serie de manifestări dedicate regizorului Alexa Visarion , care a împlinit 70 de ani și care este născut în zonă, apoi, de o premieră.

Proiectul “Botoșăneni de vază” este menit să omagieze oamenii care “sfințesc” localitățile de obârșie, care au făcut ”fapte” demne de laudă, care au făcut din nume renume. Este un fel de antidot împotriva uitării, ca să citez titlul cărții lui Alexa Visarion, lansată cu acest prilej. Despre regizorul, scenaristul, profesorul, publicistul Alexa Visarion, Cătălina Buzoianu spunea odată, “Poate să înceapă mereu, totul, de la zero. Ştie să renunţe, ca să poată merge mai departe. Ştie să piardă, ca să poată câştiga. Risipindu-se, de fapt se adună”? Chiar așa, ce am mai putea adăuga noi, muritorii?

“Nu pot exista decât dacă ard până la capăt” mărturisea regizorul, de fapt aceasta este chintesenta artistului, a artistului adevărat pentru care orice creație este un foc ce îl macină, îl torturează,îl izbăvește.

Prima zi a manifestărilor s-a desășurat la Casa Tineretului, sediul temporar al Teatrului Mihai Eminescu. Motto-ul a fost:70 de ani de bucurii pământene, 50 de ani de la debutul în lumea teatrului și 40 de ani de creație în filmul românesc. Au fost prezentate secvențe dintr-un film realizat de Televiziune Română și intitulat  Alexa Visarion-Magia teatrului și a filmului. Un portret-eseu despre o activitate remarcabilă, cu secvențe filmate din spectacole de teatru și televiziune, creionat de înșuși ”magul”Alexa. Apoi, criticul ieșean Călin Ciobotari a prezentat cartea semnată de sărbătorit Împotriva uitării. Despre talentul de publicist al lui Alexa Visarion, Călin Ciobotari a spus: “Actul de rememorare nu îl poate face nimeni. Alexa Visarion este de părere că există un timp valabil, care scapă perisabilului.Un timp care rămâne același, valid, numai în momentul în care este generat de artă. Arta npastră generează timp. (…) Este un excelent portretist. Este o carte despre întrebări fundamentale. Pentru că Alexa Visarion, ca și Peter Brook, este un adept al întrebării. (…) Cine sunt eu, cine ești tu în teatru? (…) Care este rostul Teatrului?”

Partea oficială a fost scurtă, dar emoționantă. Sărbătoritul, fost director al Teatrului botoșănean a primit o “Diplomă de excelență” și titlul de “Director de onoare al Teatrului Mihai Eminescu”, iar viceprimarul Marian Murariu i-a oferit și un set de volume de poezie, semnate de laureații Premiului Național de poezie Mihai Eminescu. “Acest director de onoare înseamnă în primul rând dragoste față de teatru, însemnă puterea de a crede în continuare în teatru, folosind întrebările, dar și un anumit tip de investigație. Acest director de onoare însemnă dragoste pentru ce se întâmplăîn momentul de față în Teatrul Mihai Eminescu, vorbesc de repertoriu, de trupă, ca direcție privind șansa teatrului de a fi viu.Și, mai înseamnă că acest director de onoare mă adduce alături de prietenii mei, de foștii mei colegi, de foștii mei profesori și îmi dă putere să cred că nu a fost degeaba”. Alexa Visarion a vorbit despre mândria lui de a fi din partea locului, despre amprenta puternică pe care a lăsat-o copilăria petrecută la țară, la Bălușeni, despre prima mare iubire a sa, Mihai Eminescu. Seara s-a încheiat cu proiecția filmului Inghițitorul de săbii, din 1981, o producție de referință. Inspirat după nuvelele Moartea înghițitorului de săbii și revolta în port de Alexandru Sahia și schița lui Gheorghe Brăescu Vine doamna și domnul general, filmul vorbește despre condiția artistului în societate, artistul de circ, vitregit de soartă în toate timpurile ce își câștigă existența prezentând  un număr de senzație. Infiază un copil, desi de abia își duce traiul și cu el străbate satele. Înghițitorul de săbii este obligat să facă un număr cu baioneta data de un ofițer și va muri. Impresionante scene, de un tulburător dramatism. Pentru mine a fost cu atât mai emoționant pentru că prin fața ochilor mei s-au perindat mari actori, dispăruți, uitați de generațiile actuale și din nou, imaginea ‘îngerului’ acrobat al lui Ștefan Iordache sau măreția lui Mircea Albulescu mi-a strâns o lacrimă în colțul ochilor. NU trebuie uitați!

În ziua următoare, însoțită de domnul director Traian Apetrei, am poposit în comuna Bălușeni, la Casa de cultură Alexa Visarion. Primarul Niculae Stratulat și viceprimarul Claudiu Doroftei, alături de un grup de elevi l-au sărbătorit pe consăteanul lor. Acesta le-a vorbit elevilor despre mândria de a fi crescut la țară,despre copilăria frumoasă pe care a avut-o, despre prietenii pe care i-a păstrat până în ziua de azi, i-a îndemnat să învețe, să citească cât mai mult. Apoi, a urmat un fragment din spectacolul Titanic Vals, regizat de Dan Tudor.

In sala casei de cultură a avut loc și vernisajul unei expozitii de grafică semnată de Constantin Draxin, localnic de vază, care a avut și o poveste de viață demnă de un film artistic. Scriitorul Gellu Dorian i-a prezentat și o selecție din cărțile de poezie, subliniind că personalitatea lui Draxin, de altfel puțin cunoscută, a fost una complexă. Un concert susținut de Fanfara Cordăreni a întregit atmosfera unei sărbători frumoase, emoționante care a omagiat un om, un artist special,plecat în lume dintr-un loc de poveste. Este un mod de a lupta împotriva uitării, de a face recurs la memorie, de a oferi posibile “modele”.

Am profitat de vizita de la Botoșani pentru a face o vizită “de lucru” coleilor de la Teatrul Vasilache. A ajuns în plină repetiție la un nou spectacol: Scufița Roșie, în regia lui Mihai Donțu. Sigur că e greu de spus cum va arăta spectacolul pentru că, fiind în lucru, fără toate elementele de decor sau costume,îți poti doar imagina cum o să fie. Mi-a plăcut ideea scenariului, unde Scufița trebuie să facă față nu unui lup, cel din povestea clasică, ci la doi, unul din Cei trei purceluși și altul din Capra cu trei iezi. Deocamdată,atât! I-am revăzut pe simpaticii actori,am stat de vorbă cu directorul teatrului, actorul marius Rogojinschi, m-am „minunat” de vitregia condițiilor în care își desfășoară activitatea, aproape de cerul liber. Sunt promisiuni de fonduri de reparații. Ca o paranteză, situația nu este roză nici la „surata” mai mare, Teatrul Mihai Eminescu, aflat de mult timp în stadiul de șantier. Zilele teatrului, care vor avea loc spre jumătatea lunii octombrie se vor desfășura sub deviza “Redați comunității Teatrul Eminescu”. Este un apel disperat al conducerii, al actorilor și al întregului personal pentru sensibilizarea celor în drept. Poate că donația simbolică oferită de un membru al familiei Callimachi, strâns legată de istoria acestui oraș, ar trebui urmată.

Soare, mare,valuri și...păpuși

La Burgas, al patrulea oraș ca mărime al Bulgariei, are loc de patru ani, în perioada 30 iulie-6 august un festival internațional al teatrelor de păpuși. În aer liber, pe o scena aflată la câțiva  metri de mare, seara de la ora șapte. Directoarea Teatrului de stat de păpuși din Burgas, Hristina Arsenova m-a invitat să iau pulsul  mării, al verii și al teatrului. Nu mai fusesem niciodată la Burgas, deși Bulgaria a fost încă din copilărie și studenție ținta vacanțelor mele.

Într-o zi toridă, am descins la Varna unde amabila directoare m-a așteptat, pornind la un drum de vreo sută și ceva de kilometri până la Burgas. Hotelul, situat la un pas de mare mi-a oferit priveliștea pe care o visez ades: marea în toată splendoarea și imensitatea ei, cu liniștea pe care numai ea ți-o poate da, cu panoplia de culori, de la albastru, la verde și turcoaz, cu răsăritul și apusul soarelui, cu murmurul aproape imperceptibil al valurilor. Un spectacol pe care Natura îl ‘regiza’cu măiestrie, parcă pentru mine. Așa îmi place să cred!

Programul de festival a fost extrem de lejer, doar seara de la șapte la zece, cu spectacole ușor de montat,la vedere, cu ateliere în diverse zone din parcul unde se afla teatrul în aer liber, în apropierea cazinoului, la câțva metri de pontonul ce intră in mare vreo 50 de metri. Anul acesta au fost invitate trupe din Rusia, Turcia, Spania și Bulgaria. În fiecare seară intrarea a fost gratuită și  era  plin de copii, de părinți, de bunici, de căței scoși la plimbare. Forfotă, agitație, floricele aruncate sau uitate pe jos, urlete, țipete, înghesuială, îmbrânceală, călcat pe picioare fără scuze și câte și mai câte.

În cele patru zile cât am stat am văzut 9 spectacole, fără pretenții, dar adaptate la specificul festivalului: ușor de montat pentru aer liber, cu durată sub o oră, foarte vizuale. Spectacolul de deschidere a fost Albă ca zăpada și cei șapte pitici, jucat de copii, membri ai cercului de teatru de păpuși de pe lângă teatrul gazdă. A urmat apoi, Teatrul de păpuși din Burgas cu piesa Vreau să fiu mare, scrisă de Izabela Degurska și regizată de grecul Kiryakos Argiropulos. Colorat, antrenant spectacolul spune povestea unui mic dragon ce trăiește într-o peșteră din pădure și care vrea să crescă mare repede și dintr-o dată, într-o zi dacă se poate. Teatrul Danny și Dessi din Haskovo ne-a spus o poveste cu...miere, pe versuri scrise de Batko Zlatko și Leda Mileva, pusă în pagină de Tania Eftimova,care și joacă. O vânzătoare de miere încearcă să vindă borcanele cu gustosul și prețiosul produs, dar fiind înconjurată de copii începe să depene în fața lor poveștile copilăriei ei. Din cele zece borcane ies, pe rând o serie de animale ale pădurii, fiecare cu povestea lui. Un spectacol bazat pe improvizație în funcție de reacțiile micilor spectatori. Tot cu o poveste inspirată de animalele pădurii a venit și Teatrul regional de păpuși TEREMOK din Vologa, Rusia, Poveste despre puiul de urs cel neastâmpărat, în regia lui Andrei Kniazkov. Ursulețul nostru, Mishuk descoperă că cel mai important lucru pe lume este iubirea necondiționată a părinților și că cel mai minunat loc de pe pământ este acasă. Micul magazin cu culori este spectacolul prezentat de Teatrul Art Land din Sofia. În regia Mariei Banova, actrițele Zdrava Kamenova și Iulia Kolarova au spus povestea Fridei, o fetiță pasionată de pictură, care intră într-un mic magazin să-și ia culori. Pablo, artist și el o învață jocul culorilor, combinațiile lor magice care ne pot infrumuseța viața. Teatrul Aladdin din Sofia a adus în fața publicului povestea, ghici voi a cui? A lui Aladin, firește. A fost un one man show al lui Dimităr Todorov, cel care a semnat dramatizarea, concepția păpușilor și regia spectacolului. Povestea este spusă, de data asta de duhul din lampă și nu de Șeherezada. Teatrul de stat de păpuși din Plovdiv a prezentat o poveste pe nisip intitulată Ce crocodil! Mi s-a părut de departe cel mai interesant spectacol. Totul se întâmpla în fața ta. Într-un colt al scenei erau trei actori ce făceau vocile, cântau, în față masa unde 2 actrițe desenau cu degetele pe nisip, în spate ecranul pe care era proiectată povestea. Totul într-un ritm amețitor. Un text plin de poezie despre prietenia care salvează vieți, despre lupta dintre cei puternici și cei slabi, despre relațiile dintre tineri și vârstnici. Teatrul regional din Riazan (Rusia) a prezentat povestea Teremok sau căsuță cu minuni scrisă de Samuil Marșak, cunoscut autor pentru copii, critic, traducător evreu rus din secolul trecut. Liniștea unei căsuțe din pădure este tulburată de “invazia” unei vulpi, a unui urs și a unui lup. O muzică veselă însoțește versurile care vorbesc despre prietenie, curaj și dreptate. Ultimul specatacol văzut a fost cel prezentat de cunoscutul păpușar spaniol, Jordi Bertran, binecunoscut în România, oaspete nu numai al Teatrului Țăndărică la multe ediții ale Festivalului Teatru, stradă și copil (ultima dată chiar în luna iulie a acestui an) sau ale Festivalului internațional al teatrului contemporan de animație ImPuls, ci și al altor teatre din țară. Spectacolul său Poeme vizuale este o lecție de mânuire, de inventivitate, de măiestrie, de virtuozitate “predată”de maestrul catalan, ajutat de Maria Isabel Martinez și Eduardo Telletxea. Aproape că îl știu pe dinafară, dar de fiecare dată mă fascinează jocul cu literele din burete care țes o poveste, dansează. La lumina lunii și sub cerul liber, la malul mării efectul de magie s-a amplificat și mai puternic. Și așa s-a încheiat pentru mine festivalul de la Burgas Zilele păpușii cu regretul că nu am putut sta până la final. Concluzia ar fi că cele văzute s-au remarcat prin simplitatea poveștilor, prin mesajul care invita la joacă și voie bună, prin modalități scenografice deloc complicate, dar care scoteau la iveală preocuparea pentru găsirea unor soluții rapide de schimbare de decor nu nui în timpul spectacolului, dar și după terminarea lui, când, hocus-pocus, în 10 minute intra altă reprezentație.

În afară de spectacole, întâlniri cu prieteni, căutări culinare (fructe de mare, pește, biurek, adică ardei copți umpluți cu brănză de capră și prăjiți în aluat de șnițel), am bătut la pas orașul Sozopol, o minune de oraș vechi, cu străzi în pantă, parcă săpate în stâncă, unde marea este la picioarele tale. Apoi am făcut o croazieră pe Marea Neagră, am poposit pe insula Sf.Anastasia, unde m-am simțit ca o castelană, departe de lumea dezlănțuită, aruncată în mijlocul mării, în bătaia vântului și la cheremul piraților. Mi-am imaginat un scenariu de film, la răscruce de vânturi în care eroina eram eu.  Visul, ca orice vis a durat puțin și m-am trezit la București, în plină vacanță.

Și am încălecat pe o șea și v-am spus povestea unui festival de vară unde “stelele și luna au ținut cununa” unor seri călduroase la buza mării și nu a sobei.

Nelu Pitic: Meseria mea?...o poveste fără sfârșit

Despre Nelu Pitic nu știam prea multe, recunosc.Mulți îl știu din concertele folk ( a cântatți în Cenaclul Flacăra, acum doar în cluburi, spectacole caritabile), îi fredonează cântecele, dar,oare, câți știu că în spatele imaginii cântărețului se află o alta:aceea a creatoruluyi de marionete, a pictorului scenograf de la Teatrul Clasic "Ioan Slavici" din Arad, secția marionete.Se află de ceva timp în branșă,a lucrat la zeci de spectacole. “Nici nu am simțit cei 16 ani care au trecut decând sunt aici. E un loc care nu te lasă să îmbătrânești”, mărturișește Nelu Pitic. El este creatorul păpușilor din povestea Tovarășul de drum după Hans Christin Andresen. Este vorba despre o premeiră mondială, căci este primul spectacol cu păpuși realizat ca tehnică cu o combinație între marionete clasice ți proiecții tridimensionale, care au inșocuit decorurile.

A lucrat ca grafician vitrinier cțnd norocul i-a schimbat destinul. Despre această schimbare de destin l-am rugat să ne vorbească pentru a descoperiun alt om din spatele scenei sau din eșalonul trei, cum spunea un coleg de al lui.

 Raluca Tulbure: De unde apare o marionetă? Din mintea regizorului, a scenografului, din mâinile sculptorului?

Nelu Pitic: Din mintea regizorului, din inspirația scenografului, din mâinile iscusite ale tâmplarului, din răbdarea croitoresei, din pasiunea tuturor.

R.T: Cum și cine stabilește mecanismele?

N.P: Evident, scenograful e răspunzător de găsirea soluțiilor tehnice dar e luat în seamă orice sfat venit din partea echipei tehnice.

R.T: Cât durează ”nașterea” unei marionete? Cât de important este materialul din care se confecționează? La decoruri, ce este esențial: materialul sau funcționalitatea lui?

N.P: Depinde de complexitatea personajului reprezentat. Poate dura de la o săptamână până la 2-3. E foarte important materialul folosit, el trebuie să asigure buna funcționare a marionetei, o cât mai bună și (pentru actor…) ușoară mânuire, pentru a obține mișcări naturale, firești…

R.T: Dacă ar fi să alegeți între marionetă din lemn și una dintr-un alt material, ce ați alege? Și de ce?

N.P: Greu de spus. Firește că materialul de bază rămâne lemnul (teiul în general) dar acum există tot felul de alternative, polistirenul, buretele, chiar ceramica sau sticla. Important e să ajute cât mai mult ca marioneta să arate și să se miște așa cum cere regizorul.

R.T: Cum a fost prima marionetă la care ați lucrat?

N.P: Atunci, cea mai frumoasă.. acum cea mai dragă… :-)

R.T: Cum caracterizați colaborarea cu un regizor? Vă sfătuiți și cu actorii înainte de a porni la lucru? Există o relație ideală ântre regizor-scenograf-sculptor-actor?

N.P: Necesară și folositoare și plină de învățăminte și… necesară. Actorii sunt cei care pun în valoare munca noastră așa că ei sunt consultați mereu și părerile lor sunt esențiale atât la începutul cât și pe întreaga durată a făuririi marionetei.

Există o relație – nu neapărat ideală, de unde ar mai veni ”progresul” dacă toți am fi de acord de la început și până la sfârșit! – O relație izvorâtă din respectul față de colegi. O relație uneori armonioasă, alteori cu accese ușoare de tensiune, mai ales atunci când ceva nu funcționează ”din prima”.

R.T: Aveți ”copii” pe care să-i iubiți mai mult decât pe alții?

N.P: Nu neapărat. Toți îmi sunt dragi.

R.T: Vă despărțiți greu de un spectacol?

N.P: Absolut firesc, Da! Păi e vorba de copiii care-ți pleacă din casă pentru a-și urma calea, ceea ce te face să accepți mai ușor despărțirea.

R.T: Cum ați ajuns să lucrați la teatru de marionete?

N.P: Din întâmplare. Am avut un înger păzitor răbdător și insistent care m-a apucat cu blândețe de o ureche, călăuzindu-mă înspre locul unde mă aștepta ”o iubire ca-n povești” … adică teatrul de marionete.

R.T: Care este cea mai interesantă etapă din procesul de creație?

Cea în care păpușa prinde contur, lemnul prinde viață și începe să înțeleagă ce vrei de la el.

R.T: Credeți că ar trebui să existe o specializare pentru construcție păpuși și decoruri? Unui creator care lucrează într-un atelier la un teatru pentru copii îi trebuie cunoștințe în plus?

N.P: Păi din câte știu există, dar dacă  greșesc atunci ar fi cazul să se inființeze. Unui creator de povești îi este esențial să iubească sincer și curat copiii! Ei sunt la rândul lor, cel  mai cinstit și sincer critic al muncii noastre. În rest, imaginația, inspirația sunt absolut necesare.

R.T:  Putem vorbi de o criză de sculptori și scenografi în teatrele de păpuși și marionete?

N.P: Nici vorbă de criză. Există oameni care iubesc lucrul cu copiii și pentru copii. I-aș aminti doar pe cei cu care am colaborat la noi în teatru: Daniel Drivician, Oltea-Clara Dărângă, Marian Sandu – niște profesioniști.

R.T: De ce credeți că depinde succesul unui spectacol?

N.P: De toți cei implicați în conceperea unui spectacol, începând cu regizorul, scenograful, actorii, dar și cei de care se pomenește mai puțin. Sau deloc.

Aceștia sunt de obicei cei ”uitați”: atelierele de tâmplărie, de croitorie, pictori, chiar și cei ce mențin ordinea în sală. Bine, răspunsul acesta e ușor diplomatic, dar până la urmă adevărat.

R.T: Care sunt regizorii cu care ați lucrat cel mai bine și v-ați dori să mai lucrați?

N.P:  Au fost mulți și de la toți am învățat multe. I-aș numi pe Radu Dinulescu, cu un rol esențial în viața mea artistică, apoi domnul Cristian Pepino, de care mi-e nespus de dor, domnul Victor-Ioan Frunză, doamna Kovacs Ildiko, Gabi Apostol, Louis Montoto, Denis Chabroule, si mai sunt!!!

R.T: Cum ați defini meseria Dvs.?

N.P: …O poveste fără sfârșit!

GAME ON- mici considerații

Gala absolveților UNATC 2017 GAME ON a fost un eveniment care are ca scop să lanseze “la apă” promoția din acest an a Facultăților de teatru și film.

Am avut ocazia să mă aflu în mijlocul păpușarilor și să le urmăresc producțiile de licență (2) și masterat (3). Pe unii dintre ei îi mai văzusem și în alte examene de-a lungul anilor de studiu, alții colaborează, deja, cu Teatrul Țăndărică. Toți își caută un drum în  profesie, încearcă să se descopere, să trăiască visul de a fi artiști. Nu știu câți dintre ei vor găsi de lucru în teatre, câți vor rămâne păpușari!Câți vor urca “Golgota”? Mulți vor să joace pe scenele teatrelor dramatice și să-și înscrie în palmares partituri “grele”, “de oameni” , ca să citez o gafă comisă nu demult într-un comunicat. Pentru cei dăruiți meseriei și rolurile de prințesă, motan, căpcăun, zmeu sunt roluri serioase, solicitante.

Spectacolele de masterat- teatru de animație au fost 3: Frumoasa și Bestia, Uriașul și Lia. Primul s-a bazat pe mânuire cap coadă, dar a fost dezamăgitor sub toate aspectele.Povestea scurtată la maxim, dar fără logică, păpuși care nu te atrăgeau cu nimic și dădeau impresia de “sărăcie”, de încropeală. Uriașul , după o idee de Roald Dahl, a fost conceput de Cristina Țane, ca un spectacol de umbre. Gen destul de rar folosit și în teatrele profesioniste pentru dificultatea și complexitatea lui. Și mai ales, dacă ești singur pe scenă, când trebuie să ai atenție distributivă, să folosești, uneori și picioarele nu numai mâinile, să ai grijă să nu faci nicio greșală că se vede pe ecran. Povestea în sine, despre vise și prietenie, despre bine și rău ar trebui îmbunătățită dacă actrița dorește să-l facă un spectacol integral. Și ,unele pasaje ar trebui regândite, ecranul redimensionat. Spectacolul Lia, adaptare după balada populară Lia Ciocârlia, prelucrată de Vasile Alecsandri, a fost conceput de Luminița Strîmbeanu. Fără cuvinte, cu o scenografie elaborată și creată pentru un spațiu mai generos, gândită în amănunt (măști, păpuși, costume) Lia a atras. Chiar dacă, pe alocuri, simbolistica mi s-a părut prea ermetică, greu de descifrat, am reținut personajul dragon, apoi, pe cel al apei (mai ales din punct de vedere al construcției), dar și efortul actorilor păpușari (Doris Dănilă, Luminița Strîmbeanu, Leonard Dodan, Ciprian Valea).

În cadrul spectacolelor de licență-păpuși și marionete am văzut Harap Alb

și  Poveste furtunoasă (cu dublă distribuție).Primul are la bază un text coerent, plin de umor și care păstrează povestea lui Ion Creangă.Păpușile erau simple, cu bețe în loc de mâini și picioare (calul, de exemplu, mi-a plăcut), scenografie minimalistă. Poveste furtunoasă, o adaptare după I.L.Caragiale, examen de licență la păpuși, a fost mai mult un examen de actorie.Nereușit! Au existat câteva scene cu păpuși, cele de la Union și unul cu o pisică mânuită de Veta. In rest, fără strălucire!

          Poate ar trebui vorbit despre sistmul de finanțare al acestor examene (și nu e vorba numai de păpuși! Am văzut, întâmplător un examen de actorie,unde dacă priveai atent, în amănunt, să zicem, încălțările unor actori, ai fi văzut, tălpi dezlipite, rosături, banalele cizme de cauciuc pe post de piele, etc.). Lipsa banilor reduce posibilitatea unor examene spectaculoase din punct de vedere tehnic, scenografic. Dar, numai munca și entuziasmul profesorilor și studenților fac să iasă la lumină spectacolele de absolvență.  Munca, efortul, sacrificiul, talentul, încrederea în forțele proprii, sârguința, dorința de a răzbate , seriozitatea unora, sunt parte dintr-un alt capitol. Sunt doar simple considerații ale unui om, simplu spectator. E posibil să greșesc!

          Marea problemă este cea a viitorului. Unde se vor duce? Vor reuși toți să-și facă meseria? Se vor reprofila? Sunt mulți absolvenți?Sunt puțini? Câți dintre ei vor fi mari actori? Sistemul de selecție este uneori prea relaxat, severitatea, rigurozitatea poate nu mai sunt reguli de bază? E suficient să ai doar talent? “Restul e tăcere”!

Tabla înmulțirii sau a despărțirii?

Compania Lightwave a fost întemeiată în 2013 de niște tineri păpușari entuziaști. Repertoriul are trei titluri (Iubitafizica, Reflection și Sunt eu, Annabel). În palmaresul companiei de teatru  pentru adulți cu păpuși life size mai figurează participări la diverse festivaluri (Londra, Izmir, Paris, Bangkok, Bali, Berlin, Istanbul, Hanoi,etc), emisiuni TV (Românii au talent sau Die Puppenstar la RTL, Germania). Sunt activi, incisivi în marketarea produselor lor și longevivi printre trupele independente.

          Ultima premieră, Sunt eu, Annabel a avut loc la Centrul Cultural European pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu” și are la bază un scenariu imaginat de Cristina Andreea Ion și un text scris de poetul Iulian Tănase, cel care a contribuit și la spectacolul Iubitafizica. Un text dens, profund care “atacă” mai multe  ”paliere”: copilul care suferă când părinții se ceartă și care crede că el poate fi cauza, drumul greu de la copilărie la adolescență, violența în familie, călătoria înversă de la maturitate spre copilărie. Întoarcerea în timp la casa părintească, prilejuită de găsirea unui jurnal, provoacă tot felul de stări. Rememorarea aduce cu sine amintiri duioase sau amare, dureroase. De fapt, jurnalul a fost lumea imaginară a eroinei, creată special pentru a trece mai ușor peste problemele familiei ei. O lume ideală, plină de iubire, înțelegere. Mulți copii și adolescenți se refugiazădin real în imaginar sau, mai nou în virtual, pentru a evada. Părinții nu-și dau seama de impactul pe care îl are lipsa armoniei asupra copiilor lor, unii fiind marcați pe viață. Revenită în casa copilăriei, Annabel, ajunsă la 30 de ani, retrăiește “felii” din copilărie. Paralel cu aspectul “social” al temei se dezvoltă un altul, legat de trecerea timpului. Personajul Timp (care narează cea mai mare parte din text și este interpretat de Constantin Cotimanis) este cel care ne conduce prin labirintul vieții. El este cel care ne supraveghează și, de ce nu, ne guvernează viața. Ne duce de mână de la copilărie spre adolescență, de la maturitate spre bătrânețe. Timpul este implacabil! “La tinerețe știm tabla înmulțirii, iar la bătrînețe tabla despărțirii”, o replică care mi-a plăcut foarte mult și care are un sâmbure de adevăr în ea.

          Spectacolul decurge lent, trenează pe alocuri. Cred cu tărie că spectacolul este perfectibil (era a doua sau a treia reprezentație cu public) la nivel de mânuire sau de reviziure a unor pasaje mai lungi. Interesantă mi s-a părut păpușa Timp care are și o poveste. Jobenul, modificat, a aparținut lui Mimi Voicu, prietena și fană a trupei, care a pierit în tragedia de la Colectiv. Păpușa este “body puppet”, mânuită la vedere de Petru Stratulat și are expesivitate.

Păpușa Annabel mică a fost creată de Cristina Andreea Ion (unul dintre fondatorii Companiei Lightwave, păpușar, regizor) pentru momentul de la televiziunea germană. Este mânuită, la fel ca și păpușa Annabel mare, de 3 păpușari. Și nu e ușor! Cel mai greu lucru este mânuirea picioarelor ( la care mai este de lucru). La prima apariție a păpușii au arătat ușor dezaxate. Au mai existat neconcordanțe în coordonarea mișcărilor, a mâinilor. Poate un “ochi”din afară, specializat ar putea să reducă aceste inconveninte și ,desigur,“exersarea” în mai multe spectacole. Păpușile au dimensiuni mari, deci sunt mai greu de controlat, mânuitorii trebuie să-și calculeze aproape matematic pașii, să aibă atenția distributivă.

          Aproape toții interpreții (Cristina Andreea Ion, Andra Tisha Mirescu, Dragoș Stanciu) în afara lui Petru Stratulat care a terminat jurnalism, sunt absolvenți UNATC, secția Arta actorului mânuitor de păpuși și marionete.

          Spectacolul beneficiază de o ilustrație muzicală adecvată, potrivită, iar decorul este simplu, functional. În fundal, pe un ecran sunt proiectate imagini sugestive pentru subiect și acțiune.

          “Viața este o cotinuă despărțire, te desparți de copilărie, de adolescență, de tinerețe, te desparți de părinți, de prieteni,de iubiți, de iubite, de locuri în care ai fost fericit sau nefericit, trecutul e un câmp de luptă cu multe victime”, spune un personaj. Și, nu are dreptate! Teatrul e viață!?

Compania de teatru Lightwave:  Sunt eu, Annabel.Text: Iulian Tănase. Voce text: Constantin Cotimanis și Cristina Andreea Ion.Distribuție: Cristina Andreea Ion,Petru Stratulat, Andra Tisha Mirescu, Dragoș Stanciu.

LIsabona, pe repede înainte

A doua cea mai veche capitală a Europei, după Atena, Lisabona şi-a păstrat nealterat farmecul timpurilor de demult, o frumuseţe caldă şi simplă la care-ţi vei dori cu siguranţă să te reîntorci și în care ritmurile lente ale cântecelor Amaliei Rodrigues sau ale binecunoscutei Maritza te urmăresc, parcă, la fiecare pas.

          Dacă m-ar întreba cineva care este cuvântul cu care aș descrie Lisabona, acela ar fi libertate. O poți găsi în parfumul  din inima centrului vechi, pe străduţele care urcă şi coboară abrupt, în balcoanele vechi, păstrate  fără niciun fel de “machiaj”, doar îmbrăcate în perdele  de flori muticolore. Lisabona e pitorească, simplă, autentică, veselă, încărcată de istorie, romantică şi vie, cu oameni calzi, gata să te  ajute cu o informație.Un oraș venit din alt timp!

La propunerea Institutului Cultural Român de la Lisabona și cu sprijinul necondiționat al ICR de la București, Teatrul de animație Țăndărică a fost invitat să participe la ZILE FRANCOFONIEI, organizate de Institutul cultural francez. Spectacolul ales a fost Candid, o adaptare liberă după nuvela lui Voltaire. O privire plină de umor, de grotesc, de firesc semnată de Cristian Pepino. Un spectacol modern, alert, plin de culoare şi ritm, jucat într-un soi de esperanto, lucru care dă o deosebită savoare şi care pe lângă mijloacele clasice ale animaţiei foloseşte tehnica proiecţiei digitale. Esenţa fiecărei întâmplări sintetizează de fapt ideile umaniste despre putere, libertate, iubire, război.   Un spectacol pentru adulţi în care păpuşile pe lângă faptul că sunt mânuite cu talent şi cu dexteritate de actorii teatrului (Mihai Dumitrescu, Liliana Gavrilescu, Roxana Vișan, Geo Dinescu și Marin Fagu) au o expresivitate deosebită subliniind caracterul fiecărui personaj.

Spectacolul s-a jucat la Teatrul Meridional din Lisabona care anul acesta va aniversa 25 de ani de la înființare.UN prim bilanț: 54 de spectacole din dramaturgia originală, texte din patrimoniul universal, texte dramatice după lucrări neteatrale sau nonverbale. O clădire de la sfârșitul secolului XX, recondiționată dintr-un fost depozit, situată într-un cartier mai îndepărtat de centru, nu departe de port. O sală mică, cochetă, cu 80 de locuri, extrem de potrivită pentru spectacolul nostru. Un hol prietenos care te întâmpină cu elemente de decor din spectacolele teatrului și care fac ca atmosfera să fie extrem de familiar și unde, poți servi un ceai sau o cafea. O să fac o paranteză, necesară, ca să puteți înțelege disponibilitatea acestui teatru, care s-a oferit în ultimul moment să ne găzduiască. Dacă vremea ar fi permis, Candid s-ar fi jucat la lumina lunii și a stelelor în Parcul Estrella din centrul orașului. Anul trecut, Teatrul Meridional a jucat cu mare succes Lecția lui Eugène Ionesco. Am stat de vorbă cu regizorul spectacolului și interpretul Profesorului, Miguel Seabra, care mi-a spus despre cum au perceput portughezii mesajul ionescian, despre succesul obținut și prezența în Festivalul de la Almada din 2016 (unde a fost prezentă și Adunarea păsărilor a Teatrului Țăndărică).

Dar, să revenim la spectacolul Candid! O sală plină ce a reacționat cu aplauze între scene, a apreciat finețea interpretării și a mânuirii și a reușit să insufle actorilor o energie bună deși reprezentația a început în jur de nouă și jumătate seara. Și în cartea de onoare a teatrului opiniile au fost extrem de pozitive. Trebuie să mulțumesc Ritei Conduto producătoarea executivă care mi-a furnizat datele despre teatru și despre piesa lui Ionesco și care ne-a primit cu căldură.

Dar, cel mai mare sprijin a venit din partea directorului și directorului adjunct ICR Lisabona, Daniel Nicolescu și Gelu Savonea care în scurtul timp petrecut la lusitani au fost și șoferi, la ore imposibile, ghizi, translatori și gazde.

Ce ar mai fi de spus? Că Lisabona m-a cucerit definitiv. Am avut inspirația să fac un tur organizat al orașului în cele 5 ore libere. Am văzut locuri “clasice”: Turnul Belem, Piața Națiunilor, Monumentul descoperirilor (doar eram în țara lui Vasco de Gama!), cartierul Alfama, cel mai vechi și care a rezistat cutremurului, tsunami-ului și incendiului din 1755, Castelul Sao Jorge, Mănăstirea Dos Jeronimos și Muzeul trăsurilor ( care adăpostește o colecție unicat de trăsuri regale şi de accesorii care datează din secolele XVII- XIX. Bogata colecție cuprinde trăsuri folosite de către familiile regale portugheze, precum și unele exemplare provenite din Anglia și din Spania). Farmecul discret al plimbării l-a dat, la final, o terasă unde am mâncat un pește, care nu era “bacalhau”, adică cod, stropit cu un pahar de Porto. Cum altfel?

Întotdeauna impresiile de turneu se împletesc cu magia locului. Atunci când găsești oameni care se străduiesc ca totul să iasă bine, dai de români  inimoși cu care ai copilărit și pe care nu i-ai mai văzut de un ”veac” și care s-au bucurat de succesul spectacolului tău, atunci dispar ca prin farmec orele nedormite. Rămâne amintirea unui oraș, a unui spectacol jucat la intensitate maximă, a unui public cald și a unor oameni care au făcut ca totul să meargă ca uns.

Vasile Stan:“Cel mai interesant este când unești toate componentele unei marionete și vezi rezultatul final”

Un spectacol de teatru are mai multe componente, nu numai cea regizorală și de interpretare. Pentru teatru de animație care “este artă plastică în mișcare”, ca să-l citez pe unul dintre cei mai însemnați realizatori din domeniu, Cristian Pepino, la fel de importantă este construcția de păpuși și decorul. Sculptorii de păpuși, scenografii alături de alții sunt “oamenii din umbră”, cei nevăzuți, uneori netrecuți pe afișe, dar fără de care nu ar exista un spectacol. Sunt artiști, creatori în adevăratul sens al cuvântului despre care ar trebui să vorbim. M-am oprit la Teatrul de marionete din Arad și am stat de vorbă cu unul dintre “ultimii mohicani” din breaslă, domnul Vasile Stan. Lucrează de ani buni pe scena adrădeană și l-am provocat la un dialog.

Raluca Tulbure: De unde apare o marionetă? Din mintea regizorului, a scenografului, din mâinile sculptorului?

Vasile Stan: Marioneta apare la sugestia regizorului, din mintea scenografului iar apoi din mâinile sculptorului.

R.T:Cum și cine stabilește mecanismele?

V.S: În principiu, mecanismele se stabilesc de către regizor, scenograf și actori însă adaptarea tehnică o face sculptorul.

R.T: Căt durează "nașterea" unei marionete? Cât de important este materialul din care se confecționează? La decoruri, ce este esențial: materialul sau funcționalitatea lui?

V.S: Nașterea unei marionete durează între 3 și 6 zile și depinde de complexitatea acesteia. Materialul trebuie să fie de calitate și să corespundă cerințelor marionetei. La decoruri, esențială este funcționalitatea, materialul nu este la fel de important ca la marionete.

R.T: Dacă ar fi să alegeți între marioneta din lemn și una dintr-un alt material, ce ați alege? Și de ce?

V.S:Tot timpul aș alege o marioneta din lemn, deoarece este un material cald (nobil) și este mai ușor de sculptat, iar rezultatul final este unul mai precis și deosebit.

R.T: Vă mai amintiți cum a fost prima marioneta la care ați lucrat? 

V.S: A fost destul de complicat deoarece nu eram obișnuit cu cerințele acesteia și ce anume trebuie să îndeplinească în spectacol din punct de vedere tehnic.

R.T: Cum caracterizați colaborarea cu un regizor? Vă sfătuiți și cu actorii înainte de a porni la lucru? Există o relație ideală între regizor-scenograf-sculptor-actor?

V.S: Colaborarea între regizor-scenograf-sculptor-actor este foarte importantă și trebuie să existe o relație de consultare pentru reușita unui spectacol.

R.T: Aveți "copii" pe care să-i iubiți mai mult decît pe alții?

V.S: Îi iubesc pe toți în mod egal, de fapt, iubesc tot ce este al meu și tot ce am creat.

R.T: Vă despărțiți greu de un spectacol?

V.S: Nu neapărat, fiindcă imediat ce terminăm un spectacol urmeaza altul, iar fiecare nou spectacol vine cu provocarile lui.

R.T: Cum ați ajuns să lucrați la un teatru de marionete?

V.S: La început, o perioadă am lucrat part-time, după orele de program, deoarece eram angajat în altă parte, însă, în timp am început să îndrăgesc această muncă și am renunțat la primul loc de muncă, astfel m-am dedicat în totalitate marionetelor.

R.T: Care este cea mai interesantă etapă din procesul de creație?

V.S: Cel mai interesant este când unești toate componentele unei marionete și vezi rezultatul final.

R.T: Credeți că ar trebui să existe o specializare pentru construcție de păpuși și decoruri specifice teatrului de animație? Unui creator care lucreaza într-un atelier la un teatru pentru copii îi trebuie cunoștinte în plus?

V.S: Cu siguranță, ar trebui să existe o specializare în acest sens, iar  un sculptor ar trebui să înțeleagă modul de gândire al unui copil pentru a reda cât mai precis personajele, astfel încât să nu creeze confuzie în rândul celor mici. Ei fiind cei mai mari critici la lucruri mărunte.

R.T: Putem vorbi de o criză de sculptori și scenografi în teatrele de păpuși și marionete?

V.S: În ceea ce privește meseria mea de sculptor de marionete este o criza mare de personal, momentan suntem foarte puțini care facem așa ceva, în special sculptatul în lemn, de aceea am foarte multe colaborări cu alte instituții de teatru din țară (ex. Iași, Târgu Mureș, București)

R.T: De ce factori  depinde succesul unui spectacol?

V.S: În primul rând povestea, cu cât este mai cunoscută de către copii cu atât mai bine, iar apoi, bineinteles, contează și scenografia, decorul, marionetele și modul în care sunt mânuite de către actori.

R.T: Care sunt regizorii cu care ați lucrat cel mai bine și v-ati dori să colaborați și în viitor?

V.S: Cristian Pepino, Oana Leahu și Kovacs Ildiko.

R.T: Cum ați defini meseria Dvs.?

V.S: O meserie frumoasă și plină de satisfacții, mai ales când urmărești spectacolul și vezi cum prind viață marionetele sculptate de mâna ta.

MARIUS RUSU: “Teatrul pentru copii este fantezie,creativitate și joc.”

Marius Rusu, actor la Teatrul Vasilache din Botoșani este un om vesel, ghiduș, serios, muncitor, plin de haz care respiră prin toți pori bună dispoziție, jovialitate, dar care ca orice artist are momente când îi plânge sufletul. E o bucurie să stai de vorbă cu el, are multe de spus, emană o bucurie pe care puțini dintre noi o avem. Are la el mai tot timpul vorba domoală, rasul, glume… A absolvit Universitatea de arte “George Enescu” din Iași. A jucat roluri diverse: Punguţa cu doi bani, Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici,  Tom Degeţel,  Iedul cu trei capre,  Ghemotoacele şmechere,  Clovnul, Muc cel mic, Motanul încălţat, Povestea  pestisorului de aur, Tinereţe fără bătrâneţe și viaţă fără de moarte, Vasilache si Marioara intră în Europa; Capra cu trei iezi; Povestea Cenusăresei si a Motanului Incăltat; Aventurile lui Buratino; Aventurile lui Chit; Muzicantii din Bremen; Dragostea celor trei portocale; Clovnul; Visul unei nopti de vară; Păcală în satul lui, etc.

Raluca Tulbure: Cine ești Marius Rusu?

Mariu Rusu: Sunt un Om!  Mare!!! Oare de ce mi se pare o întrebare atât de grea?! Sunt actor al Teatrului pentru copii și tineret ,,Vasilache,,  din Botoșani. Actor, păpușar, profesor, clovn, pirat, zmeu, soricel, preot, politist  …pot fi orice… Am fost chiar și bancher, director de fermă,…bine, asta într-un film.)))

R.T: Când și cum ți-ai dat seama ca teatrul este ceea ce-ți dorești? Care sunt primele amintiri pe care le ai legate de teatru?

 M.R.: „Actoria este ca o sămânţă. Odată ce a încolţit, nu o mai poţi opri.Se dezvoltă, crește și, dacă mai și înfloreste, e de bine.  Dorinţa de exprimare, de comunicare permanentă m-a împins să fac teatru.  Eram în liceu, prin 1985.  Am început să joc într-o trupă de amatori la Casa Tineretului din Botoșani. Mă implicam în toate activitățile artistice, prezentam spectacole, cântam la chitară.  Ascultam foarte mult teatru radiofonic si citeam toate cărțile care îmi cădeau în mână. Primul contact cu Teatrul Vasilache l-am avut într-o zi, când din curiozitate, am intrat pe ușa din spate a teatrului, si fără să vreau, am nimerit în camera de studiu ,unde actorii repetau un text, trezindu-mă în mijlocul  repetiţiei. Toată lumea a fost surprinsă de intrarea mea. După un timp, am devenit colegul lor și nu au omis să-mi amintească de acest mic incident. Apoi, a venit  vremea când am intrat și pe ușa din față. În liceu aveam înclinație spre anatomie și genetică, profesoara mea de atunci, nici nu-și imagina că nu voi merge mai departe la medicină, doar că tanărul ei licean, avea alte procupări. Eram curios cum functionează mașinăriile de tot felul, motoarele, aparatele electronice,etc.

R.T.: Până la urmă, ai ajuns un fel de doctor de suflete. Iți place să te “joci” cu păpuși și cu copii? Te întreb pentru că se vede la tine pofta, se simte că râzi din tot sufletul, că îți place ce faci. Ai priză, ai carismă!

M.R.: Joaca cu păpușile a devenit o preocupare foarte serioasă,  solicitantă din toate punctele de vedere.Teatrul de păpuși mi-a oferit marea posibilitate de a construi personaje. Nu am fost un mofturos, am acceptat propunerile regizorale și dacă am fost ales să joc ,,șoricel,, asta am jucat. Intrebarea de mai sus pomenește și de suflet. E de înțeles că fără să pui suflet în ceea ce faci, fără să te dăruiești acestei meserii, fără să pui suflet în păpușa pe care o mânuiești și căreia trebuie să-I dai viată, nu se poate. Și toate acestea reușești să le faci numai dacă poți să oferi bucurie ( trebuie să ai și de unde să oferi,…) din toată ființa ta, din felul tău de-a fi, dacă știi să dăruiesti iubire neconditionat  ai să primești zâmbetele celor mici și bucuria lor sinceră. Nu e suficient să fii deștept la cap, trebuie să fii desșept și la inimă.

R.T.: Ești de acord cu termenul generic de teatru de animație sau îl preferi pe cel clasic de teatru de păpuși și marionete? Teatrul Vasilache are denumirea generică de teatrul pentru copii și tineret? Pentru un ageamiu, ce ar presupune titulatura asta?

M.R.: Aici ar trebui să vorbim foarte multă vreme și să abordăm o mulțime de subiecte. În primii mei ani de teatru, mai bine zis, în primii șapte ani, am prins  multe spectacole care se jucau la paravan. Am învățat să mânuiesc păpușa cu wayang de la cei mai experimentați actori.  Constat că în ziua de azi, sunt tot mai rari cei care își doresc să învețe acest stil.  Apoi, a început o abordare diversă. Teatrul de animatie conferă diversitate. Teatrul de animatie este o artă complexă; el însumează elemente de limbaj specific artei teatrale, muzicii, dansului, sculpturii, picturii și, astfel,devine o modalitate de comunicare metaforică.

R.T.: Ce diferență este între copilul care ai fost și cel de azi?

M.R.: Diferența este imensă. Copilul de ieri era timid și reținut, obligat în permanență să respecte tot felul de reguli, copilul de azi este liber și dispus să se joace până obosește. Copilul de azi continuă să se joace cu alți copii și să dobândească experiență.

R.T: Ce calități trebuie să aibă un actor mânuitor față de un actor de dramatic?

M.R.: Actorul trebuie să demonstreze o multitudine de calități. Astfel, păpușarul este nevoit să creeze lumi și personaje noi cu diferite modalități de expresie. Datorită acestui aspect, actorul păpușar este nevoit să răspundă mereu provocărilor

inovațiilor cu abilități noi, dobândite prin cunoașterea tuturor artelor ce pot participa la creare sincretismului contemporan.

R.T: După experiența acumulată, care ar fi sfaturile pe care le-ai da unui tânăr actor păpușar?

 M.R.: Nu sunt în măsură să ofer sfaturi, cred că mai bine le-aș numi recomandări... Actorul tanăr trebuie să aibă foarte multă răbdare și să demonstreze suma calităților cu care a fost înzestrat. Știm bine că talentul se întreține,  altfel se ratează. Mulți își doresc să joace ca actori , dar să nu uite de păpușă. Dacă reușești să treci dincolo de rampă, să spargi bariera dintre scenă și spectator, dacă reușești să câștigi inima spectatorului copil,dar și inima spectatorului adult, abia atunci poți să pleci acasă liniștit și cu sufletul impăcat.Recomand actorilor tineri să învețe lucrul în echipă și să folosească doar orgoliile profesionale.

R.T: De la cine ai deprins ABC-ul meseriei?

M.R.: Ar fi nedrept să nu afirm că primele experiențe le-am avut cu cei din ,,garda veche,,  așa cum îmi place mie să spun. Colegii mai în vârstă care mi-au fost primii profesori și, care acum sunt pensionari, dar și societari de onoare ai teatrului. De la fiecare înveți câte ceva.  Să nu uităm că fiecare regizor care vine și montează un spectacol, devine un  profesor, de la care ai de învățat. Pentru fiecare am câte un ,,mulțumesc,,.

R.T.: Ce fel de actor ești? Unul care ascultă regizorul sau unul care intervine, se revoltă?

M.R.: Depinde de regizorul cu care lucrezi. Sunt unii cărora le place să construiască  spectacolul foarte riguros, altii care lasă actorul să-și pună amprenta personală asupra rolului. Am respectat mereu indicațiile regizorului și viziunea lui de spectacol. Dacă mi-a fost permis am și intervenit. Pentru cauza spectacolului,cred că toți trebuie să participe .Păpusarii sunt actori- creatori.

R.T.: Cum s-a născut Tirlilici clownul?

 M.R.: TIRLIRLICI    TIR LIR LICI, de fapt numele său complet este -Tirlirlici văr cu Tirliflici, vecin cu Tăntălici, prieten bun cu Scofârlici și cu Dădălici, care nu-i pe aici.  Și, uite asa, am făcut și un exercitiu de dicție! In facultate, la Iasi, la un curs mi s-a cerut să desenez un personaj imaginar și apoi să încerc să construiesc o păpușă. Am desenat un clovn. Mi-am admirat creația o bună perioadă de timp și, apoi i-am găsit  un nume. Partea frumoasă este că nu am construit numai o păpusă, ci mai multe. Apoi am făcut un spectacol, ne-am bucurat de el. Acum toate sunt amintiri. La prietenul Tirli nu am renunțat. El, și acum este împreună cu cei mici.  Am observat că petrecerile copiilor erau prea monotone. Aşa mi-a venit ideea să fiu clovn pentru micuţi şi am creat tot felul de jocuri interactive cu care să-i înveselesc și să le anim petrecerea. Că am ajuns un exemplu și pentru altii, asta nu mai povestesc!

R.T.:Atunci când te apuci de un spectacol care este etapa care îți place cel mai mult?

M.R.: Cel mai mult îmi doresc să ajung la scenă,dar, numai după ce mi-am asumat detaliile personajului, și asta se află la sala de lectură. Recunosc. Au fost și texte  care-mi păreau stufoase,greoaie.Altele care erau foarte bine scrise și atunci totul devenea o joacă. Contează enorm și viziunea regizorului. Să spun și despre etapa care nu-mi place la un spectacol? Simt o apăsare atunci când se reia un spectacol pe care nu l-am jucat de multă vreme. Asta simt de fiecare dată. Apoi, după ce vizionez filmarea,  îmi amintesc textul și mișcarea, nesiguranța dispare.

R.T.: Dacă n-ai fi fost actor ce ți-ar fi plăcut să fii?

M.R.: Privesc și acum cu admirație unele emisiuni despre medicină. Poate că profesoara mea de anatomie din liceu vedea ceva la mine.Da, eram bun la Antomie, dar nu conștientizam. Îmi plăcea foarte mult – Genetica. Deja gândul meu era în altă lume. În lumea teatrului și nu neapărat în cea a teatrului de păpuși. Eram un visător! Iubesc mașinile și îmi este foarte greu să spun că am una preferată. Toate sunt frumoase. Mi-ar fi plăcut să construiesc mașini. Asta ,când eram mai tanăr.Acum mi-a trecut!

R.T.: Ce este teatrul pentru Marius Rusu?

M.R.: Asta este cea mai simplă întrebare. Teatrul pentru Marius Rusu este  trecut-prezent și viitor.

R.T.: E greu, e ușor să lucrezi pentru copii?

M.R.: Responsabilitaea este foarte mare. Sunt trecut prin ,, foc și sabie,,.Nimic nu e greu când faci cu plăcere. Asta nu înseamnă că mereu mi-a fost ușor. Am avut parte de multe roluri solicitante, dar frumoase. Satisfacția mai vine și după efort ,,neică,,! nu e totul roz în teatrul de păpuși. Poate pentru unii...

R.T: Ce fel de povești îi trebuie copilului de azi…cele clasice, adaptate sau cu subiecte din viata de zi cu zi ?

M.R.: Nu ne oprește nimeni să folosim subiecte din viața de zi cu zi, doar că din experiență pot să afirm altceva,…mereu este foarte aglomerat la casa de bilete, atunci când se joacă spectacolele clasice – titlurile de povești atrag spectatorul. Nu mă apuc să le enumăr, că nu e cazul. Le știm cu toții!

R.T:Tu mai crezi în povești?

M.R.: Mereu am crezut în povești.

R.T: Ai avut idoli sau modele?

M.R.: Am fost fascinat de vocea actri’ei Alexandrina Halic. Mereu voioasă și plină de optimism. Am avut ocazia să o întâlnesc odată, chiar în Teatrul Țăndărică. Modele mi-au fost toți colegii și profesorii pe care i-am avut. De la fiecare am avut de învățat.

R.T: Care crezi că ar trebui să fie condiția actorului în zilele noastre ?

M.R.: Actorul din ziua de azi are nevoie de mai multă susținere și de mai mult respect.

R.T.: Întrebarea ca și răspunsul tău de mai sus sunt legate de perioada complicată  pe care voi cei de la Vasilache ați trecut,în urmă cu ceva timp și  în care ați luptat, la propriu cu morile de vânt ale unui sistem dominat de politic. Ați simțit solidaritatea de breaslă? Pentru că publicul a fost alături de voi.

M.R.: O întrebare delicată cu un subiect care a vărsat multă cerneală și din care am învățat să nu mai am atât de multă încredere în unii oameni.  Zmeii - nu sunt bine intenționați. Setat să distrugă, zmeul din povestea noastră a uitat că mai sunt și alte personaje care pot să-l învingă. Da, a fost o luptă grea și nu am fost singuri. Oamenii de bine care au înțeles povestea ne-au venit în ajutor. Mă refer la colegii de breaslă,dar și la spectatorii care ne iubesc.Mulțumesc din suflet !Teatrul ,,Vasilache nu este al meu, nu este al nostru, ci al copiilor copiilor noștri, în veacul vecilor”.

R.T.:Teatrul pentru copii mai are oare funcția de educație și modelare a viitorului spectator de teatru?

M.R.: La teatru copii învață să socializeze, spectacolul de teatru le cultivă gustul pentru frumos, îi învață să diferențieze binele de rău, le oferă modele și contribuie la dezvoltarea lor intelectuală. Cei mici își aleg eroii preferați și de cele mai multe ori se confundă cu personajul. Teatrul pentru copii este fantezie,creativitate si joc. Teatrul de păpusi nu este numai divertisment.

R.T.: Care crezi că sunt atuurile pentru un spectacol de succes și care să nu facă rabat de la calitate?

M.R.: Știm deja că reușita unui spectacol depinde de profesionalismul celor implicați. Întotdeauna un text bun, o regie și o scenografie bune vor fi stâlpii spectacolului, dar, hai să adăugăm și  dăruirea actorilor creatori, fără de care spectacolul nu ar putea exista, calitatea muzicii, chiar și implicarea tehnicienilor de scenă. Cunosc spectacole care au avut o viață lungă și, asta datorită faptului că energia celor care au construit spectacolul a fost o energie pozitivă, o energie care a rezistat în timp și cunosc spectacole, chiar foarte bune, dar care nu și-au întâlnit publicul și, ,, s-au stins,, după doar câteva reprezentații.

R.T.: Care a fost cel mai dificil rol pe care l-ai jucat? Dar cel mai ușor? Dacă există roluri ușoare?

M.R.: Bună întrebare! Eu nu prea am avut parte de roluri ușoare.  Fiecare a avut un grad de dificultate. Cele mai grele roluri au fost în spectacolele unde nu ieșeam deloc din scenă. Nu mă plang. Cum ar trebui să fie un rol ușor?

R.T.: E nevoie de talent, de șansă, de muncă sau de ce în meseria asta?

M.R.: Talent și dăruire!

 R.T.: Care este rolul criticii de teatru în viața unui spectacol sau actor?

 M.R.: Dacă ți-ai făcut datoria față de spectatorul care te apreciază, dacă ai jucat cu sufletul și asta se simte la final de spectacol din intensitatea aplauzelor, atunci e bine să citești o cronică pe măsură. Trebuie să ne asumăm și bune și mai puțin bune. Mereu am jucat cu critici în sală. Cea mai mare critică a venit prin ochii spectatorului. Când reușești să ții o sală de două sute de copii, eu cred că se scrie cronica pe loc. Am avut satisfacția să joc și la sală de sase sute de critici.

R.T.: Dacă clownul Tirlilici ar trebui să facă și magie care ar fi aceasta?

M.R.: Ar putea Tirli să-mi ofere tinerețe fără bătrânețe?!