MARIUS RUSU: “Teatrul pentru copii este fantezie,creativitate și joc.”

Marius Rusu, actor la Teatrul Vasilache din Botoșani este un om vesel, ghiduș, serios, muncitor, plin de haz care respiră prin toți pori bună dispoziție, jovialitate, dar care ca orice artist are momente când îi plânge sufletul. E o bucurie să stai de vorbă cu el, are multe de spus, emană o bucurie pe care puțini dintre noi o avem. Are la el mai tot timpul vorba domoală, rasul, glume… A absolvit Universitatea de arte “George Enescu” din Iași. A jucat roluri diverse: Punguţa cu doi bani, Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici,  Tom Degeţel,  Iedul cu trei capre,  Ghemotoacele şmechere,  Clovnul, Muc cel mic, Motanul încălţat, Povestea  pestisorului de aur, Tinereţe fără bătrâneţe și viaţă fără de moarte, Vasilache si Marioara intră în Europa; Capra cu trei iezi; Povestea Cenusăresei si a Motanului Incăltat; Aventurile lui Buratino; Aventurile lui Chit; Muzicantii din Bremen; Dragostea celor trei portocale; Clovnul; Visul unei nopti de vară; Păcală în satul lui, etc.

Raluca Tulbure: Cine ești Marius Rusu?

Mariu Rusu: Sunt un Om!  Mare!!! Oare de ce mi se pare o întrebare atât de grea?! Sunt actor al Teatrului pentru copii și tineret ,,Vasilache,,  din Botoșani. Actor, păpușar, profesor, clovn, pirat, zmeu, soricel, preot, politist  …pot fi orice… Am fost chiar și bancher, director de fermă,…bine, asta într-un film.)))

R.T: Când și cum ți-ai dat seama ca teatrul este ceea ce-ți dorești? Care sunt primele amintiri pe care le ai legate de teatru?

 M.R.: „Actoria este ca o sămânţă. Odată ce a încolţit, nu o mai poţi opri.Se dezvoltă, crește și, dacă mai și înfloreste, e de bine.  Dorinţa de exprimare, de comunicare permanentă m-a împins să fac teatru.  Eram în liceu, prin 1985.  Am început să joc într-o trupă de amatori la Casa Tineretului din Botoșani. Mă implicam în toate activitățile artistice, prezentam spectacole, cântam la chitară.  Ascultam foarte mult teatru radiofonic si citeam toate cărțile care îmi cădeau în mână. Primul contact cu Teatrul Vasilache l-am avut într-o zi, când din curiozitate, am intrat pe ușa din spate a teatrului, si fără să vreau, am nimerit în camera de studiu ,unde actorii repetau un text, trezindu-mă în mijlocul  repetiţiei. Toată lumea a fost surprinsă de intrarea mea. După un timp, am devenit colegul lor și nu au omis să-mi amintească de acest mic incident. Apoi, a venit  vremea când am intrat și pe ușa din față. În liceu aveam înclinație spre anatomie și genetică, profesoara mea de atunci, nici nu-și imagina că nu voi merge mai departe la medicină, doar că tanărul ei licean, avea alte procupări. Eram curios cum functionează mașinăriile de tot felul, motoarele, aparatele electronice,etc.

R.T.: Până la urmă, ai ajuns un fel de doctor de suflete. Iți place să te “joci” cu păpuși și cu copii? Te întreb pentru că se vede la tine pofta, se simte că râzi din tot sufletul, că îți place ce faci. Ai priză, ai carismă!

M.R.: Joaca cu păpușile a devenit o preocupare foarte serioasă,  solicitantă din toate punctele de vedere.Teatrul de păpuși mi-a oferit marea posibilitate de a construi personaje. Nu am fost un mofturos, am acceptat propunerile regizorale și dacă am fost ales să joc ,,șoricel,, asta am jucat. Intrebarea de mai sus pomenește și de suflet. E de înțeles că fără să pui suflet în ceea ce faci, fără să te dăruiești acestei meserii, fără să pui suflet în păpușa pe care o mânuiești și căreia trebuie să-I dai viată, nu se poate. Și toate acestea reușești să le faci numai dacă poți să oferi bucurie ( trebuie să ai și de unde să oferi,…) din toată ființa ta, din felul tău de-a fi, dacă știi să dăruiesti iubire neconditionat  ai să primești zâmbetele celor mici și bucuria lor sinceră. Nu e suficient să fii deștept la cap, trebuie să fii desșept și la inimă.

R.T.: Ești de acord cu termenul generic de teatru de animație sau îl preferi pe cel clasic de teatru de păpuși și marionete? Teatrul Vasilache are denumirea generică de teatrul pentru copii și tineret? Pentru un ageamiu, ce ar presupune titulatura asta?

M.R.: Aici ar trebui să vorbim foarte multă vreme și să abordăm o mulțime de subiecte. În primii mei ani de teatru, mai bine zis, în primii șapte ani, am prins  multe spectacole care se jucau la paravan. Am învățat să mânuiesc păpușa cu wayang de la cei mai experimentați actori.  Constat că în ziua de azi, sunt tot mai rari cei care își doresc să învețe acest stil.  Apoi, a început o abordare diversă. Teatrul de animatie conferă diversitate. Teatrul de animatie este o artă complexă; el însumează elemente de limbaj specific artei teatrale, muzicii, dansului, sculpturii, picturii și, astfel,devine o modalitate de comunicare metaforică.

R.T.: Ce diferență este între copilul care ai fost și cel de azi?

M.R.: Diferența este imensă. Copilul de ieri era timid și reținut, obligat în permanență să respecte tot felul de reguli, copilul de azi este liber și dispus să se joace până obosește. Copilul de azi continuă să se joace cu alți copii și să dobândească experiență.

R.T: Ce calități trebuie să aibă un actor mânuitor față de un actor de dramatic?

M.R.: Actorul trebuie să demonstreze o multitudine de calități. Astfel, păpușarul este nevoit să creeze lumi și personaje noi cu diferite modalități de expresie. Datorită acestui aspect, actorul păpușar este nevoit să răspundă mereu provocărilor

inovațiilor cu abilități noi, dobândite prin cunoașterea tuturor artelor ce pot participa la creare sincretismului contemporan.

R.T: După experiența acumulată, care ar fi sfaturile pe care le-ai da unui tânăr actor păpușar?

 M.R.: Nu sunt în măsură să ofer sfaturi, cred că mai bine le-aș numi recomandări... Actorul tanăr trebuie să aibă foarte multă răbdare și să demonstreze suma calităților cu care a fost înzestrat. Știm bine că talentul se întreține,  altfel se ratează. Mulți își doresc să joace ca actori , dar să nu uite de păpușă. Dacă reușești să treci dincolo de rampă, să spargi bariera dintre scenă și spectator, dacă reușești să câștigi inima spectatorului copil,dar și inima spectatorului adult, abia atunci poți să pleci acasă liniștit și cu sufletul impăcat.Recomand actorilor tineri să învețe lucrul în echipă și să folosească doar orgoliile profesionale.

R.T: De la cine ai deprins ABC-ul meseriei?

M.R.: Ar fi nedrept să nu afirm că primele experiențe le-am avut cu cei din ,,garda veche,,  așa cum îmi place mie să spun. Colegii mai în vârstă care mi-au fost primii profesori și, care acum sunt pensionari, dar și societari de onoare ai teatrului. De la fiecare înveți câte ceva.  Să nu uităm că fiecare regizor care vine și montează un spectacol, devine un  profesor, de la care ai de învățat. Pentru fiecare am câte un ,,mulțumesc,,.

R.T.: Ce fel de actor ești? Unul care ascultă regizorul sau unul care intervine, se revoltă?

M.R.: Depinde de regizorul cu care lucrezi. Sunt unii cărora le place să construiască  spectacolul foarte riguros, altii care lasă actorul să-și pună amprenta personală asupra rolului. Am respectat mereu indicațiile regizorului și viziunea lui de spectacol. Dacă mi-a fost permis am și intervenit. Pentru cauza spectacolului,cred că toți trebuie să participe .Păpusarii sunt actori- creatori.

R.T.: Cum s-a născut Tirlilici clownul?

 M.R.: TIRLIRLICI    TIR LIR LICI, de fapt numele său complet este -Tirlirlici văr cu Tirliflici, vecin cu Tăntălici, prieten bun cu Scofârlici și cu Dădălici, care nu-i pe aici.  Și, uite asa, am făcut și un exercitiu de dicție! In facultate, la Iasi, la un curs mi s-a cerut să desenez un personaj imaginar și apoi să încerc să construiesc o păpușă. Am desenat un clovn. Mi-am admirat creația o bună perioadă de timp și, apoi i-am găsit  un nume. Partea frumoasă este că nu am construit numai o păpusă, ci mai multe. Apoi am făcut un spectacol, ne-am bucurat de el. Acum toate sunt amintiri. La prietenul Tirli nu am renunțat. El, și acum este împreună cu cei mici.  Am observat că petrecerile copiilor erau prea monotone. Aşa mi-a venit ideea să fiu clovn pentru micuţi şi am creat tot felul de jocuri interactive cu care să-i înveselesc și să le anim petrecerea. Că am ajuns un exemplu și pentru altii, asta nu mai povestesc!

R.T.:Atunci când te apuci de un spectacol care este etapa care îți place cel mai mult?

M.R.: Cel mai mult îmi doresc să ajung la scenă,dar, numai după ce mi-am asumat detaliile personajului, și asta se află la sala de lectură. Recunosc. Au fost și texte  care-mi păreau stufoase,greoaie.Altele care erau foarte bine scrise și atunci totul devenea o joacă. Contează enorm și viziunea regizorului. Să spun și despre etapa care nu-mi place la un spectacol? Simt o apăsare atunci când se reia un spectacol pe care nu l-am jucat de multă vreme. Asta simt de fiecare dată. Apoi, după ce vizionez filmarea,  îmi amintesc textul și mișcarea, nesiguranța dispare.

R.T.: Dacă n-ai fi fost actor ce ți-ar fi plăcut să fii?

M.R.: Privesc și acum cu admirație unele emisiuni despre medicină. Poate că profesoara mea de anatomie din liceu vedea ceva la mine.Da, eram bun la Antomie, dar nu conștientizam. Îmi plăcea foarte mult – Genetica. Deja gândul meu era în altă lume. În lumea teatrului și nu neapărat în cea a teatrului de păpuși. Eram un visător! Iubesc mașinile și îmi este foarte greu să spun că am una preferată. Toate sunt frumoase. Mi-ar fi plăcut să construiesc mașini. Asta ,când eram mai tanăr.Acum mi-a trecut!

R.T.: Ce este teatrul pentru Marius Rusu?

M.R.: Asta este cea mai simplă întrebare. Teatrul pentru Marius Rusu este  trecut-prezent și viitor.

R.T.: E greu, e ușor să lucrezi pentru copii?

M.R.: Responsabilitaea este foarte mare. Sunt trecut prin ,, foc și sabie,,.Nimic nu e greu când faci cu plăcere. Asta nu înseamnă că mereu mi-a fost ușor. Am avut parte de multe roluri solicitante, dar frumoase. Satisfacția mai vine și după efort ,,neică,,! nu e totul roz în teatrul de păpuși. Poate pentru unii...

R.T: Ce fel de povești îi trebuie copilului de azi…cele clasice, adaptate sau cu subiecte din viata de zi cu zi ?

M.R.: Nu ne oprește nimeni să folosim subiecte din viața de zi cu zi, doar că din experiență pot să afirm altceva,…mereu este foarte aglomerat la casa de bilete, atunci când se joacă spectacolele clasice – titlurile de povești atrag spectatorul. Nu mă apuc să le enumăr, că nu e cazul. Le știm cu toții!

R.T:Tu mai crezi în povești?

M.R.: Mereu am crezut în povești.

R.T: Ai avut idoli sau modele?

M.R.: Am fost fascinat de vocea actri’ei Alexandrina Halic. Mereu voioasă și plină de optimism. Am avut ocazia să o întâlnesc odată, chiar în Teatrul Țăndărică. Modele mi-au fost toți colegii și profesorii pe care i-am avut. De la fiecare am avut de învățat.

R.T: Care crezi că ar trebui să fie condiția actorului în zilele noastre ?

M.R.: Actorul din ziua de azi are nevoie de mai multă susținere și de mai mult respect.

R.T.: Întrebarea ca și răspunsul tău de mai sus sunt legate de perioada complicată  pe care voi cei de la Vasilache ați trecut,în urmă cu ceva timp și  în care ați luptat, la propriu cu morile de vânt ale unui sistem dominat de politic. Ați simțit solidaritatea de breaslă? Pentru că publicul a fost alături de voi.

M.R.: O întrebare delicată cu un subiect care a vărsat multă cerneală și din care am învățat să nu mai am atât de multă încredere în unii oameni.  Zmeii - nu sunt bine intenționați. Setat să distrugă, zmeul din povestea noastră a uitat că mai sunt și alte personaje care pot să-l învingă. Da, a fost o luptă grea și nu am fost singuri. Oamenii de bine care au înțeles povestea ne-au venit în ajutor. Mă refer la colegii de breaslă,dar și la spectatorii care ne iubesc.Mulțumesc din suflet !Teatrul ,,Vasilache nu este al meu, nu este al nostru, ci al copiilor copiilor noștri, în veacul vecilor”.

R.T.:Teatrul pentru copii mai are oare funcția de educație și modelare a viitorului spectator de teatru?

M.R.: La teatru copii învață să socializeze, spectacolul de teatru le cultivă gustul pentru frumos, îi învață să diferențieze binele de rău, le oferă modele și contribuie la dezvoltarea lor intelectuală. Cei mici își aleg eroii preferați și de cele mai multe ori se confundă cu personajul. Teatrul pentru copii este fantezie,creativitate si joc. Teatrul de păpusi nu este numai divertisment.

R.T.: Care crezi că sunt atuurile pentru un spectacol de succes și care să nu facă rabat de la calitate?

M.R.: Știm deja că reușita unui spectacol depinde de profesionalismul celor implicați. Întotdeauna un text bun, o regie și o scenografie bune vor fi stâlpii spectacolului, dar, hai să adăugăm și  dăruirea actorilor creatori, fără de care spectacolul nu ar putea exista, calitatea muzicii, chiar și implicarea tehnicienilor de scenă. Cunosc spectacole care au avut o viață lungă și, asta datorită faptului că energia celor care au construit spectacolul a fost o energie pozitivă, o energie care a rezistat în timp și cunosc spectacole, chiar foarte bune, dar care nu și-au întâlnit publicul și, ,, s-au stins,, după doar câteva reprezentații.

R.T.: Care a fost cel mai dificil rol pe care l-ai jucat? Dar cel mai ușor? Dacă există roluri ușoare?

M.R.: Bună întrebare! Eu nu prea am avut parte de roluri ușoare.  Fiecare a avut un grad de dificultate. Cele mai grele roluri au fost în spectacolele unde nu ieșeam deloc din scenă. Nu mă plang. Cum ar trebui să fie un rol ușor?

R.T.: E nevoie de talent, de șansă, de muncă sau de ce în meseria asta?

M.R.: Talent și dăruire!

 R.T.: Care este rolul criticii de teatru în viața unui spectacol sau actor?

 M.R.: Dacă ți-ai făcut datoria față de spectatorul care te apreciază, dacă ai jucat cu sufletul și asta se simte la final de spectacol din intensitatea aplauzelor, atunci e bine să citești o cronică pe măsură. Trebuie să ne asumăm și bune și mai puțin bune. Mereu am jucat cu critici în sală. Cea mai mare critică a venit prin ochii spectatorului. Când reușești să ții o sală de două sute de copii, eu cred că se scrie cronica pe loc. Am avut satisfacția să joc și la sală de sase sute de critici.

R.T.: Dacă clownul Tirlilici ar trebui să facă și magie care ar fi aceasta?

M.R.: Ar putea Tirli să-mi ofere tinerețe fără bătrânețe?!