Pentru început mi-ar plăcea să descoperim cine
este Liviu Smîntînică, actorul din spatele atâtor și atâtor personaje, omul cu
o carieră de peste 40 de ani pe scena Teatrului Luceafărul din Iași? Portretul
o să-l creioneze un coleg de al său de scenă (Toma Hogea): ”este cotat ca unul dintre actorii de mare calibru
ai teatrului, vine din acea generație de actori dedicați profesiei, dăruiți
fără menajamente muncii și deschiși oricărei provocări scenice. Un actor total,
un profesionist, un partener ideal, un reper, un model, un intelectual, un om
și un artist deosebit de sensibil.”
Raluca Tulbure: Ați visat de copil să faceți teatru?
Liviu
Smîntînică: Părinții mei mi-au oferit
șansa de a păși de mic într-o sală de spectacole și una cu totul specială,
aceea a Teatrului Național Vasile Alecsandri din Iași, unde eram,aproape
nelipsit de la premiere. Și acum mă emoționez gândindu-mă la Harap Alb, Sânziana și Pepelea, Mutter
Courage...I-am văzut jucând pe scenă pe marii actori ai vremii: Ion Șubă, Nicolae Venias, Margareta Baciu, Miluță
Gheorghiu și inegalabila sa Chiriță, și mulți alții... Așa m-am îndrăgostit de
teatru. Elev de liceu fiind și apoi, student, am făcut figurație în
spectacolele Teatrului Național și al Operei ieșene. De asemenea, am făcut
parte din echipa de teatru studențesc. Îmi amintesc cu drag rolurile din Oamenii cavernelor de William Saroyan
sau tânărul din Repetiția de Maltz (
premiu la Festivalul Național de Teatru Studențesc). Și lista ar putea continua:Goldoni, Molière, G.M. Zamfirescu,etc.
R.T.: Știu că ați teminat
Institutul de arte plastice, la clasa lui Dan Hatmanu.
L.S.:Prima dragoste nu se uită
niciodată! Nu mi-am abandonat niciodată cunoștințele dobândite în facultate. Am
continuat de-a lungul întregii mele vieți să desenz și să pictez. Am făcut
ilustrații la peste o sută de cărți, autori clasici și contemporani, au avut
expoziții de pictură,cu portrete ale colegilor mei din teatru, ale prietenilor
apropiați, și mai ales ale copiilor.Venirea mea în teatrul de animație a coicis
cu deschiderea spre noi modalități de exprimare artistică, cu trecere dincolo
de paravan, cu încercărileactorilor de a-și depăși limitele. În teatru, am
învățat să dansez, să cânt în direct, am descoperit și am învățat pantomimă,
pentru ca mai apoi, să trec spre elemente de acrobație, tinzând spre ceea ce se
cheamă actorul total.
R.T:Vă ajută culorile să dați viață personajelor? Sau personajele
vă mai inspiră din când în când să pictați?
L.S :Influențele au fost
reversibile, s-au întrepătruns.Dacă
încercăm să ne imaginăm scena ca un ansamblu plastic complex- imagine plus
stare-, putem spune că acest “tablou”
este o pictură dimanică, în care lumina, culoarea, mișcarea compun o sucesiune
de cadre, de tablouri cu valoare de “clip”- o artă perisabilă, de altfel. Împletirea acestor arte este mereu aproape de
mine; ele și
numai ele dau naștere, într-un final, unui copil minunat care este spectacolul
sau ilustrațiile de carte pentru copii sau adulți. Prin formație, sunt artist
plastic și cred că ceea ce am realizat în teatru poartă amprenta artistului
plastic și realizările plastice cea a activității teatrale..
R.T:De la cine ați deprins ABC-ul meseriei?
L.S:Îmi amintesc că prima echipă de actori era formată doar
din 12 actori-păpușari, cea mai mare
parte dintre ei fiind dintre membrii fondatori. Nu pot să nu-i amintesc cu tot
respectul cuvenit pe maeștrii teatrului: Simona Agachi,
Ion Agachi, Constantin Brehenescu, Nicolae Brehnescu, și, nu în ultimul rând pe Natalia Dănăilă, creatoarea unui nou
concept teatral, a unei politici repertoriale și care a făcut posibilă apariția
noului sediu al Teatrului Luceafărul. Viața mea artistică a fost marcată de
toți cei cu care am colaborat și, probabil, voi mai colabora; fiecare a
contribuit cu ceva la formarea mea ca actor- păpușar: regizori, scenografi, actori,
compozitori. În mod excepțional, doresc să mulțumesc omului de teatru
Natalia Dănăilă și regizorului Constantin Brehnescu, care ne-au convins pe toți- prin viziunea lor înnoitoare asupra
creației scenice- că arta de animație poate fi abordată prin revigorarea
mijloacelor de expresie, în contextul disponibilităților inedite de sincretism
al tuturor formelor de artă. Am preluat, cu modestie, de la ei misterele
păpușeriei, plăcerea jocului scenic pentru copii. Și nu numai.
R.T:Care credeți că
este combinația ideală din care este plămădit un artist?
L.S:Gândul mă duce la cozonacul de Crăciun sau Paște care
necesită pricepere, talent, transpirație și la ingredientele necesare care
trebuiesc folosite cu măsură, la căldura cuptorului. Așadar,
har+transpirație+măsură+dragoste=artist.
R.T:Atunci când vă
apucați de un spectacol care este etapa care vă place cel mai mult?
L.S: La clădirea unui spectacol, concurează și se întrec în
eforturi o mulțime de creatori care se aprobă, se contrazic, uneori chiar,
disputele devin violente, dar, cu siguranță, finalitatea nu poate fi dect una-
un spectacol de ținută.Toate personajele pe care le-am întruchipat de-a lungul
timpului sunt rodul unei munci coletive: dramaturg, regizor, scenograf, compozitor,
coregraf, sculptor de păpuși. Munca de laborator unde încet-încet descoperi
personajul, îl definești cu renunțări și reveniri succesive și momentul final
când îl scoți la rampă.
R.T:Dintre numeroasele spectacolele în care
ați jucat, pe care le aveți la suflet? Cu ce regizori ați colaborat și v-au
marcat existența?
L.S: Toate rolurile, și cred că sunt câteva
sute, mi-au fost dragi și le consider ca pe “copiii” mei. Mi-e greu să mă opresc doar la câteva, unui
părinte îi sunt dragii toți puii lui, dar
încerc să fac o alegere aleatorie: Un yankeu la curtea regelui Arthur, Fram, ursul polar, Neamul
Șomăreștilor ( spectacol pentru tineret), Dragonul, :regizorii cu care am lucrat:Nicolae Scarlat, Mihai Lungeanu,
Sabin Pop, Eduard Covali, Ion Sapdaru, Cristian Pepino, Nicoleta Toia, Konrad
Dworakowski.
R.T: A existat un
moment în viață în care ați vrut să renunțați? Nu e ușor să supraviețuiești ca
artist păpușar în Romania, de aceea vă întreb.Credeți că era mai ușor cu
șevaletul?
L.S: Nu cred că se pune problema supraviețuirii, ci a existenței cât mai
frumoasă și utilă a teatrului de animație prin cei care trudesc pentru
spectatorul copil sau adult.
R.T: Credeți
că era mai ușor cu șevaletul?
L.S: Material, cu siguranță. Dar mai minunată,plină de satisfacții și emoții
este comunicarea direct cu spectatorii, chiar dacă remunerația mea și a soției
a fost de actor și, respective, profesor de limba și literature română.
R.T:Păpuși,
marionete? Ce preferați? Actor la vedere sau la paravan? Are viitor teatrul de
animație?
L.S: Cred că animația va fi o modalitate de
exprimare artistică foarte bine marcată și în viitor. Problema apare în cazul
celui care se aplecaă spre această modalitate și dacă mai are și potențele
culturale pentru a putea duce un la bun sfârșit un asemenea gen de spectacol.
Nu vreau să pun în balanță vechea generație cu noua generație, vorbim deja de
altă lume; este o altă modalitate de a gândi teatru. Dacă ne uităm în jur,vedem
foarte multe experimente. Îmi este dor de un spectacol “vechi”, de un spectacol clasic, dar
asta nu înseamnă că nu accept experimental – acesta este necesar! Dar, atâta
timp cât arta se lasă numai în zona experimentului se pierde baza, excat cee
ace fiecare actor tânăr ar trebui să
cunoască, să aibă în cultura sa. Dar:
un teatru contemporan este în normalitate când își devansează vremea în care
ființează, fiind, măcar, cu un pas în viitor.
R.T:Cum vedeți copilul de astăzi față de cel
de la începutul carierei?
L.S: Copii de azi sunt “bombardați” fie din massmedia, de pe
Facebook, de pe alte siteuri de socializare, cu tot felul de informații bune
sau mai puțin bune. Selecția către spectacolul de valoare, către arta reală o
va face fiecare copil în funcție de educație, de gradul de cultură, de mediul
din care provine. Aici intervine deja puterea
miraculoasă a artei, a teatrului, a spectacolului de bună calitate de a-i
îndruma, atât cât se poate, spre lucrul bine făcut, cu profesionalism, cu
deschidere către lucrurile frumoase și luminoase. Copilul rămâne punctul meu de
referință, este cel mai cinstit spectator, cel care nu știe să trișeze, are o
acuratețe extraordinară și sufletul deschis. “Merge” cu tine atâta timp cât îi
oferi ceva care îl interesează, și nu “merge” cu tine dacă e convins că nu
merită.
R.T:Mai are nevoie de povești clasice sau
trebuie să-i oferim și altceva?
L.S: Copilul trebuie să cunoască, în primul rând, povestea
reală a Caprei cu trei iezi și abia
apoi, pot apărea tot felul de variante “moderne”. În momentul de față, teatrul este destul de
bulversat. Poate nici spectatorii nu sunt foarte bine așezați pe cee ace vor să
vadă, poate că, încă, nu știu ce trebuie să vadă. Orice teatru care se respectă
trebuie să aibă, în primul rând, o bază, un repertoriu clasic și apoi poate
trece la lucrurile modern și foarte moderne.
R.T:Dacă ați avea
posibilitatea de a lua viața de la capăt ați merge pe același drum sau ați
apuca-o în altă direcție?
L.S: Cu siguranță că aș merge pe același drum!
R.T: Aveți copii,
nepoți, o căsnicie cum puține mai sunt în zilele noastre. Cum se împacă
viața personală cu cea
profesională? Există o rețetă?
L.S: Cred că rețeta o creăm noi. Viața ne oferă șanse sau ni le refuză. Pentru
mine, viața a fost generoasă, trenul m-a dus sau ne-a dus la destinația dorită.
Familia prin soție, copii, nepoți mi-a oferit totul: pace,liniște sufletească, înțelegere, ajutor, echilibrul necesar,
fiind punctul meu de rezistență în tot ceea ce am întreprins pe plan
profesional.Și, astfel, o bună parte din reușitele mele le datorez lor. Și le
mulțumesc!
R.T: Ce sfat le dați
celor care de abia pășesc în meseria asta?
L.S: Nu aș putea spune că noua generație de actori nu este
talentată, dar viața de azi e presărată cu tot felul de tentații și surprize,
tânărul actor nu mai dispune de timpul necesar pentru preocupările
profesioanle, pentru acel timp de a descoperi, de a cerceta lucruri noi în
interpretarea unui persoanj, în mânuirea unei păpuși. Mulți au și alte
preocupări (radio, televiziune, reclame, profesorat, doctorat) și de aceea,
arta este făcută pe fugă, din mers, între două joburi. Așa sunt vremurile! Avem
mai mulți doctori în artele spectacolului și mai puțini actori adevărațiși
dăruiți scenei. Cred că existența atâtor facultăți de teatru în toată țara,
face ca numărul abslovenților să fie foarte mare, iar valoarea acestora lasă de
dorit. Sunt și tineri talentați, puțini la număr. Din nefericire, selecția în
teatre este destul de permisivă decât pe
vremea mea, când nu puteai trece pragul unui teatru fără o pregătire reală și
calități certe. Dorința mea ar fi: să pună suflet
și înțelegere pentru acel minunat spectator, cu acei ochi limpezi, pe care îl
vedem în sală și față de acel clinchet unic al copilului care ezplodează în rțs
de unul singur, doar pentru faptul că a fost impresionat de un lucru specual
petrecut pe scenă. Totul e să știi și să
poți iubi copilul cu adevărat!
R.T:Aveți regrete?
L.S: Da, cred că da! Regrete sunt în măsura în care nu am
reușit să fac ceea ce mi-aș fi dorit sau mi-am propus.Apoi, că nu mai sunt
tânăr și nu mai pot fi în mijlocul evenimentelor, chiar dacă mai joc. Mi-aș
dori s-o pot lua de la capat, dar... cu amintirile de acum!
R.T:V-ați dorit vreodată un text anume, un
rol anume?
L.S:...faptul
că nu am reușit să-l joc Don Quijote. Dorind a-l realiza în cheia pantomimei,
am scris și scenariul unui spectacol:Don Quijote și Marcel Marceau.Și regret că nu am găsit timpul
necesar să-l regizez și, bineînțeles, să-l joc.
R.T: Ce fel de actor sunteți față-n față cu
regizorul?
L.S:Cred în
existența unui dialog între regizor și actor, care trebuie să ajungă la un
numitor comun.
R.T: Ați călătorit mult, la festivaluri, în
turnee ce amintire vă urmărește și o puteți împărtăși?
L.S: Este
minunat să fi mesagerul artei românești peste hotare, să transmiți o mică parte
din cultura națională altor culturi. La prima vedere, lumea pare diferită,dar,
toți oamenii sunt, în esență, la fel, cu bucuriile și necazurile lor, din care
li se compune viața. Și, pentru că m-ați întrebat de vreo amintire, am să mă
refer la vizita la Muzeul Păpușilor din New Delhi sau despre impactul pe care
l-au avut spectacolele nostre.Bing-Bang-Bing
sau Fram, ursul polar, jucat la
Bruxelles, o repezentație de pantomimă, păpuși,marionete, actori.
R.T:Pentru că ați amintit de pantomimă, una
dintre pasiunile Dvs....
L.S: Sunt
fascinat și îndrăgostit de stilul lui Marcel Marceau, de pantomimă și mișcare.
Un deschizător de drumuri în pantomima mondială.Pentru mine rămâne un punct de sprijnîn cariera mea.
R.T: Actor,artist plastic, om cu o carieră
impresionantă. Ce vă mai doriți?
L.S: Multe, foarte multe… Sănătate, să mai pot juca…
R.T:Dacă ai deţine bagheta magică care ar fi
primul lucru pe care l-ați face?
L.S: În primul
rând, să dispară “violența” de orice natură ar fi: fizic[, sonor[, verbal,etc… să întâlnesc peștisorul de aur care
să-mi indeplinească trei dorințe, iar cea de a treia să fie: să am dreptul la încă trei dorințe…
