Imaginarium 2019

A doua ediție a Festivalului de teatru pentru copii și tineret Imaginarium, organizat de Teatrul Toma Caragiu, Primăria Municipiului București și Asociația Viitor Art a adus o noutate: competitivitatea. Teatre din București, Brașov, Tg. Mureș, Cluj Napoca, Galați, Timișoara, Republica Moldova, Bulgaria și trupa Imaginario a Teatrului gazdă s-au “luptat” vitejește cu cele mai bune și pașnice “arme” pentru premiile puse în joc. În afara concursului, i-am urmărit pe Bence Sarkadi din Ungaria și pe Amir și Hemda din Israel.

         Șapte zile relaxante cu spectacole văzute, dar și unele nevăzute, cu soare cald și nori sau ploaie de vară alături de oameni frumoși, primitori, săritori și discuții serioase și competente, presărate cu hohote de râs. De-a râsu’-plânsu’ (vorba lui Nichita) a fost să trăiesc pe viu scena alegerilor europarlamentare ca în Caragiale. Neregularități și un comic de situație exact ca-n Scrisoarea pierdută! Deh, Caragiale, contemporanul nostru!

         După acestă paranteză să purcedem să depănăm povestea festivalului al cărui juriu a fost format din regizorul Toma Hogea, scenografa Eugenia Țărășescu Jianu și subsemnata. Deschiderea a fost făcută de Teatrul Excelsior din București cu Prâslea cel voinic și merele de aur, dramatizare de Eduard Petru Jighirgiu după Petre Ispirescu. Scenariul păstrează povestea clasică,pe care o actualizează într-o versiune destul de alertă, muzicală și colorată. Textul este presărat cu multe proverbe din înțelepciunea populară care nu fac altceva decât să accentueze caracterul de basm și să-i pună pe spectatorii mai răsăriți să mediteze la sensul adevărat al vorbelor de duh. Lupta dintre bine și rău, sentimentul de familie mai pregnant în spectacol decât în basm, iubirea, onestitatea, curajul, asumarea faptelor sunt tratate de Eduard Petru Jighirgiu (scenarist, regizor și autor al muzicii) cu simplitate. Unele scene cam trenează ceea ce a creat o rumoare în sală, dar muzica, dansul, scenele de luptă dintre zmei și Prâslea, proiecția video și, pe alocuri, interpretarea actorilor au redus un pic din monotonia și platitudinea spectacolului. Prima zi de festival s-a   încheiat cu reprezentația Teatrul Imaginario (în afară de concurs) cu Flautul fermecat, adaptare de Toma Hogea după libretul lui Emanuel Schikaneder pe  muzica lui W.A.Mozart. Un spectacol pentru copii ceva mai mari de 7 ani cât scria în program. Nu este ușor să regândești lumea închipuită muzical de Mozart, să încerci să găsești calea cea mai accesibilă de a transmite mesajul, de a selecta pasaje muzicale sugestive, să îmbini textul cu ariile cântate pe bandă, în așa fel încât să nu se observe prea tare. Spectacolul are toate ingredientele unei povești magice cu zâne, prinți, zmei, folosește efecte de lumină, costume colorate (spectaculoasă apariția reginei Nopții, ca o adevărată divă, Mihaela Rus) și transmite idei foarte simple despre adevăr, curaj și stăruință, despre binele care trebuie să învingă, despre iubire, despre faptul că minciuna are mai mereu picioare scurte. Papageno, omul pasăre are umorul care echilibrează povestea, iar actorul Costel Dobrescu face un personaj simpatic. Teatrul Arlechino din Brașov a prezentat spectacolul Aventurile lui Chilli Ramirez despre care am scris de mai multe ori. Însă povestea hazoasă și muzica imaginate de Ioan Gyuri Pascu, în regia lui Attila Vizauer este mereu proaspătă. Actorul Marius Stroe a primit Premiul de interpretare și mânuire (ex aequo) pentru personajul principal. La aceiași categorie, Robert Gutunoiu a primit premiu pentru rolurile din Strada cu îngeri al Teatrului de păpuși Puck din Cluj Napoca. Acest spectacol pe măsură ce “îmbătrânește” capată calitățile unui vin vechi și calitate. O poveste simplă și plină de poezie, nonverbală despre descoperirea frumuseții din jurul nostru “spusă” de marionete cu fire scurte, foarte bine mânuite de tinerii Andreea Bolovan, Robert Gutunoiu, Ion Iurcu și Andra Ștefan sub bagheta lui Decebal Marin, recent laureat al Premiului UNITER pentru Teatrul de păpuși și marionete. La Ploiești spectacolul a primit (ex aequo) premiul de regie. Celălat premiu de regie a fost obținut de Teatrul Guguță din Chișinău pentru spectacolul Harap Alb, regizat de Toma Hogea. Povestea lui Harap Alb face parte din patrimoniul cultural al poporului român vorbind despre adevăr și minciună, înșelătorie, atotputernicia stăpânilor asupra supușilor, despre călătoria dincolo, despre împărați și zmei, despre bine și rău. Spectacolul de la Chișinău este un amestec de păpușărie, actorie, pantomimă, muzică, coregrafie, teatru de umbre, dans și costume populare stilizate.Actorul Cătălin Lungu, interpretul Spânului și a lui Roș Împărat a demonstrat reale calități actoricești, versatilitate, creionând personajele (dar mai ales, Spânul) cu o precizie matematică în mișcare, în rostitul replicilor, dovedind umor și fantezie. Juriul i-a acordat Premiul de interpretare masculină. Să trecem la Premiul de interpretare feminină care a revenit actriței Lăcrămioara Bradoschi pentru rolul Dorothy din spectacolul teatrului gazdă Vrăjitorul din Oz, pus în scenă de Daniel Staciu, scenografia fiind semnată de Mihai Androne (premiul pentru scenografie). La vremea premierei, am făcut ample referiri la acest spectacol.Teatrul Ariel din Târgu Mureș a prezentat  Albă ca zăpadă și cei șapte pitici, regizat de Georgeta Lozincă care și-a gândit spectacolul simplu, pe înțelesul tuturor,  cu momente pline de umor, corect mânuite, dar cu o mașteră mult prea temperamentală, teatrală și care țipa excesiv. UNATC “I.L.Caragiale” s-a înscris în concurs cu Regele Cerb de Carlo Gozzi, lucrarea de licență animație păpuși-marionete (coordinator lector univ.dr. Mihai Dumitrescu). O citire modernă a textului, dar fără virtuți de mânuire și interpretare demne de semnalat. Spectacolul Regele moare al Teatrului Țăndărică, adaptat și regizat de Eliza Păuna a primit Premiul pentru cel mai bun spectacol. Piesa cea mai puțin absurdă dintre cele scrise de Eugène Ionesco, este o încercare temerară de a povesti despre jocul vieții, dar mai ales, al morții în deșertul de cenușă al istoriei, este o privire acidă asupra propriei morți, tonul grav te face să te analizezi. Fiecare din cei cinci actori mânuitori își “dirijează” partitura cu exactitate, cu minuțiozitate. Teatrul Gulliver din Galați l-a adus la Ploiești pe Peter Pan. Regizorul Ioan Brancu a adaptat romanul lui J.W.Barrie cu umor și imaginație, spunând o poveste sensibilă despre cum ar fi să nu creștem niciodată pentru a nu deveni niște adulți plictisitori, îmbătrâniți înainte de vreme. La fel ca și în poveste, lângă noi trăiesc mulți copii care nu au mame, lucrul cel mai greu pe lume, iar creșterea lor nu este o joacă, așa cum va realiza și Wendy, eroina lui Barrie, care se oferise să-l însoțească pe Peter Pan pe Insula Niciodată. Spectacolul trenează însă în ciuda muzicii lui Cári Tibor.  Păpușile create de Çilem Türköz și construite de Mihai Radu au primit un Premiu special, Ele sunt în mărime naturală, spectaculoase ca apariție, chipurile sunt bine conturate, expresive și necesită doi sau chiar trei mânuitori. Dar,  în opinia mea,nu au fost găsite cele mai bune soluții la “însuflețirea” lor. Inimă de piatră a fost spectacolul prezentat de Teatrul Merlin din Timișoara și pus în scenă de Mihaela Puia. O montare simplă, fără virtuți reale, plată. Teatrul Trio din Bulgaria a oferit un recital din 11 momente muzicale cu păpuși, invitându-ne la o călătorie plină de ritm și culoare. Artiștilor bulgari le-a fost oferit un Premiul special pentru atmosfera și energia din spectacolul Aici, acolo, peste tot. Pentru că am amintit de invitați străini voi trece în revista spectacolele prezentate pe pietonala din fața Teatrului Toma Caragiu de Bence Sarkadi din Ungaria și Amir și Hemda din Israel. Dacă marionetistul ungur, un adevărat globe-trotter a mai fost la diverse manifestări în țara noastră și este cunoscut prin virtuozitatea cu care mânuiește,  cei doi israelieni, aflați la prima participare într-un festival în România, au încântat cu  Zoog (în ebraică înseamnă cuplu). Un duel între dragoste și ură, o “fugă” între un bărbat și o femeie în jocul iubirii. Cei doi artiști acrobați răstoarnă legile acrobației pentru că aici el este cel care “zboară” și ea este “baza”. Precizie, putere, calm, agilitate, elemente de arte marțiale au fost atuurile reprezentației.

         O ediție colorată această a doua ediție a Festivalului Imaginarium, cu bune, cu mai puțin bune care a făcut mulți copii fericiți de bucuria de a merge la teatru.

         Mă văd obligată să fac o paranteză, în încheiere. De ceva timp, au apărut discuții online sau în cercuri restrânse legate de practica unor festivaluri competitive de a aduce în juriile de specialitate creatori care au spectacole în festival, altfel oameni cu experiență, cu realizări, cu premii. De cele mai multe ori s-a întâmplat ca respectivele spectacole să fie premiate cu premii importante. Sigur, că nu toți membrii unui juriu sunt în situația asta, dar, poate, nu ar fi rău să se hotărască o strategie comună la nivel de manageri și organizatori, în așa fel încât spectacolele să fie puse în afara festivalului sau să fie cooptați creatori neimplicați artistic în competiția cu pricina. În felul acesta, s-ar elimina suspiciunile și discuțiile și ar fi benefic pentru “sănătatea” manifestărilor de acest gen. S- a întâmplat nu de puține ori să nu poți ignora un spectacol semnat de un regizor membru de juriu, să nu-i poți căuta nod în papură dacă are calități în comparație cu celelalte producții și, de aici, se ajunge  într-o situație destul de incomodă.

        

Ariel 70

la înființare. Asemeni lui, multe teatre din țară au făcut, fac sau vor face șapte decenii de activitate continuă în acest an. Vivat,  crescat, floreat!

Căldură mare, monșer la Târgu Mureș, dublată de valuri de emoții, lacrimi, râsete, surprize, spectacole, aplauze, clinchet de pahare. Un program aniversar dens, dar deloc festivist sau politizat. ARIEL este o familie mare în care domină buna înțelegere, prietenia, plăcerea de a fi împreună, de a munci, de a juca, de a împărtăși.

Se impune o scurtă incursiune în istoricul teatrului. In 1947 trupa particulară Rândunica roşie, alcătuită din câţiva entuziaşti (sculptorul Révés Endre, scriitoarea Hertha Ligeti, regizorul Pál Antal) prezenta spectacole în Tg.Mureş şi în localităţile limitrofe. Această trupă a precedat şi a condus în cele din urmă la înfiinţarea Teatrului de păpuşi din Târgu-Mureş în 1949.Teatrul de păpuşi din Targu-Mures are doua secţii, română şi maghiară. Secţia română a luat fiinţă în anul 1963. Primele spectacole au fost regizate de Antal Pàl, unul dintre întemeietorii Teatrului de Păpuşi din Târgu-Mureş şi regizorul titular al secţiei maghiare până în 1999. Au regizat apoi, la secţia română: Mihai Raicu (1963 - Capra cu trei iezi, 1964 - Katia şi crocodilul, Prietenii Mihaelei); Claudiu Cristescu (1966 - Cenuşăreasa), reputatul şi regretatul Harag György, în 1967 (Patru pagini din istoria râsului de Valentin Silvestru.) Între anii 1968-1999 regizoarea titulară a secţiei române a fost Maria Mierluţ.Repertoriul a cuprins toate valorile literaturii române şi maghiare clasice şi contemporane:  Ion Creangă, Petofi Sàndor, Vasile Alecsandri, Petre Ispirescu, Gellu Naum, Alecu Popovici, Valentin Silvestru, Mihai Sin, Mihaly Vorosmarty, Arany Jànos, Jozsef Elteto, Fodor Sàndor, Gyorgy Menes. De numele acestui teatru este legată prodigioasa activitate a regizorului Pàl Antal şi a scenografului Haller Jozsef, autori a numeroase montări remarcabile ale acestui teatru care şi-a câştigat un loc de frunte în ierarhia valorică a teatrelor de păpuşi din România. Au mai realizat creaţii interesante în acest teatru şi scenografii Ambrus Imre, Krausz Erzsèbet şi T. Foldes Edith, precum şi regizoarea Maria Mierluţ.În anii de după 1990, Teatrul Ariel a fost prin directorul său, Gavril Cadariu, unul dintre promotorii unor programe interesante pentru diversificarea mijloacelor tradiționale ale teatrului de animație, pentru atragerea adolescenților și a adulților prin spectacole de seară sau semnate de nume importante ca Gigi Căciuleanu, Horațiu Mihaiu, Radu Afrim, prin tenta socială a propunrrilor repertoriale. Un moment important a fost crearea programului Underground în colaborare cu Fundația Dramafest, înființată de dramaturgul Alina Nelega și care și-a propus să dezvolte o nouă dramaturgie autohtonă, să facă loc experimentului și căutăriilor cauzate de schimbările de după 1989.

Nu vom putea face referire în detaliu la toate activitățile desfășurate pe durata a șapte zile, dar voi spicui câteva la care am luat parte. Cum spuneam programul a fost foarte dens (ateliere, târg de povești cu vânzare de carte, concert pentru copii, activități artizanale și concurs de îndemânare, lansare de carte – Albumul Teatrul românesc de animație și ediția în limba engleză a Dicționarului teatrului de animație). În holul teatrului a fost vernisată o expoziție dedicată lui Haller József și Lukácsy Ildikó,nume ce au marcat istoria teatrului, cu păpuși și schițe din cele mai importante spectacole semnate de cei doi. Tot în holul de la intrare, a fost dezvelită o placă în memoria lui Pál Antal. Au fost invitate să prezinte spectacole trupe din Ungaria (Teatrul Bóbita din Pécs,Teatrul stradal pe picioare de barză TeatRum TrappTop, Teatrul de păpuși Vaskakas din Györ, Teatrul de păpuși Griff din Zalaegerszeg, Teatrul Kolibri din Budapesta, Teatrul de păpuși Harlekin  din Eger, Teatrul de păpuși Ciróka din Kecskemét), din Slovenia (Puppet Theater of the Crossroads), România (Teatrul Puck, Teatrul Țăndărică, Teatrul Merlin), precum și teatrul gazdă.

Sigur că Muzicanții din Bremen al Teatrului Țăndărică, Albă ca zăpada al Teatrului Ariel, Strada cu îngeri de la Teatrul Puck, Motanul încălțat al Teatrului Merlin sunt spectacole despre care am făcut referiri și cu alte prilejuri, de aceea mă voi opri la câteva producții ce au ieșit din sfera obișnuiă a poveștilor sau basmelor. Voi începe cu două reprezentații ale Teatrului Ariel adresate publicului adolescent: Laika. Numele meu e Căine și Protejat/Neprotejat, rezultate ale unei colaborări  între Teatrul Ariel și Universitatea de Arte din Tg. Mureș. Primul titlu a fost un spectacol lectură, organizat sub egida proiectului european Fabulamundi. Playwriting Europe. Beyond Borders, scris de dramaturgul ceh David Koštiák și regizat de Alexandru Macrinici. Probabil că unii își mai aduc aminte de cățelușa Laika,primul animal trimis să orbiteze în jurul Pământului în cadrul unui experiment sovietic și care a murit datorită supraîncălzirii capsulei. Spectacolul ne prezintă perioada de pregătire a maidanezei găsită pe străzile Moscovei, alături de alte două cățelușe. Laika se adaptează la toate experimentele, este veselă, tonică, iubește ca oamenii. Piesa este o pledoarie pentru grija și dragostea față de animale, care datorită schimbărilor de tot felul, a lipsei spațiilor verzi se simt alienate într-o lume gri-asfaltată. Am remarcat dintre actori pe Carmen Ghiurco (Laika) și Alice Bratu. Al doilea spectacol a fost Protejat/Neprotejat de Olga Macrinici și Adriana Radu, un proiect de teatru document, o invitație la dialog despre un subiect tabu: educația sexuală așa cum este percepută de adolescenți, de școală, de părinți. Folosind teatrul ca și mijloc de învățare și scena drept spațiu de reflecție privind nevoia, dar și necesitatea  tinerilor de educație sexuală în școlile din România. O dezbatere publică fără inhibiții, directă, la care cei șapte studenți-actori au contribuit și cu poveștile lor personale.Teatrul de păpuși At the Crossroads din Banská Bystrica (Slovenia) a oferit un spectacol nonverbal The Tactilees, pentru copii între 15 luni și 3 ani. Două actrițe s-au jucat cu hârtie, plastic, pungi, materiale textile, apă, făcând, desfăcând, împăturind, dansând printre copiii și părinții așezați pe perne, pe jos. Măini micuțe întinzându-se pentru a atinge ce era în jur, ochi atenți și copii cuminți în ciuda vârstei foarte fragede. Un experiment interesant! Același teatru a prezentat o versiune incitantă a textului Alinei Nelega, Amalia respiră adânc, povestea unei femei în diverse etape din viața ei tristă în perioade istorice pline de transformări,  trăită cu resemnări, umor, candoare. Teatrul Kolibri din Budapesta a prezentat spectacolul Minden Dolgok Könyve(Cartea tuturor lucrurilor), adresat unui public mai răsărit (12+) și care spunea povestea unui băiat de 9 ani care are un jurnal în care scria tot felul de întâmplări, reacții, gânduri. Scrisul îi dădea puterea de a merge mai departe, de a trece  peste autoritatea și violența tatălui și de a deveni un copil ca toți copii.  Trei actori, o scenografie simplă formată din lăzi care serveau ca spațiu de joc și păpuși artizanale, ușor adaptate. În general,  spectacolele trupelor invitate din Ungaria au adus tematici diferite, adresate unui public divers ca vârstă, cu păpuși sau obiecte.

Am lăsat special la urmă un fapt care a rezonat în inimile multora, dedicat unei “restituiri”: povestea spectacolului Fabule?...Fabule?..., interzis în mai 1989. În sala Studio s-au adunat mulți dintre cei care au fost protagoniștii  acelui spectacol și care au împărtășit din amintirile lor, încropind adhoc și lectura unor fragmente din text. Scenariul scris de Smaranda Enache la propunerea și imboldul Mariei Mierluț avea la bază texte de Gheorghe Asachi, Grigore Alexandrescu, I.L.Caragiale, George Ranetti, Marin Sorescu, Marcel Breslașu și arăta ca o satiră politică la adresa regimului și a conducerii de atunci a țării, „învelită” însă dibaci, subtil și, aparent,total inofensivă. Urechile cenzurii s-au ciulit atent și s-a decretat:”ori se schimbă câte ceva prin părțile esențiale, ori...” nu se mai joacă. Atât Smaranda Enache cât și Maria Mierluț (regizoarea spectacolului) și Zeno Fodor au povestit despre ”odiseea” vizionării dinaintea premierei, despre succesul singurului spectacol jucat la Constanța într-un festival, despre atmosfera de lucru din timpul repetițiilor. Au adus completări compozitorul Csiki Boldizsár  dar și soția scenografului Haller József, doamna Haller Ildikó. Și-au dăruit exemplare după partitură, după o variantă de text, s-au depănat amintiri legate de păpușile fiecărui interpret, s-a fredonat câte un fragmențel de cântec, s-a citit, s-a aplaudat. Au fost prezenți actorii: Rudolf Moca, Georgeta Lozincă, Valentin Lozincă Mandric, Andi Brânduș, Mariana Ivașcu, Iuliu Pop Andrieș, Mioara Topor, Dorina Lupu, Alexandrina Bucur.

Și a mai fost ceva! Unul dintre actorii teatrului a fost sărbătorit pentru cei 40 de ani dedicați scenei: Valentin Lozincă Mandric. Un moldovean hâtru ajuns la Tg. Mureș, pasionat de meseria sa, de pantomimă, cu premii de interpretare, cu roluri multe și diverse. Ca semn de prețuire și aducere aminte a primit din partea teatrului și a colegilor cadou o păpușă, tort, șampanie și multe felicitări și aplauze. Teatrul Ariel este o mare familie (are două secții:română și maghiară) și când ești acolo, ai impresia că nu există nori, că cerul e mereu senin.

Gavril Cadariu: Îmi doresc ca teatrul acesta să rămână veșnic tânăr și deschis așa cum l-am preluat.

Reîntâlnirea mea cu Gavril Cadariu, pe care toată lumea îl strigă Gabi, a fost o întâlnire de suflet, prelejuită de aniversarea teatrului pe care în păstorește de ani buni: Teatru Ariel din Târgu Mureș. Regizor, manager, profesor, “revoluționar”al noțiunii de teatru pentru copii și tineret, Gabi Cadariu este prototipul omului dedicat, îndrăgostit de ceea ce face. Are o fișă de creație plină, voi aminti doar: HESS, Amalia respiră adânc, Efectul Genoveva, Animale de hârtie, Respirații, Equus, Ca un fum,multe spectacole de animație. Convorbirea cu el, desfășurată în holul teatrului, între două spectacole, a fost densă, au rămas întrebări nepuse, dar cu siguranță, vor mai fi ocazii.

Raluca Tulbure: Aș începe prin a face referire la cei 70 de ani ai Arielului. Secția maghiară s-a înființat prima, acu șapte decenii, iar cea română în 1963.

Gavril Cadariu:  Acest teatru cu cele două secții ale sale este un tot și așa sărbătorim. Așa îl consider, așa l-am preluat, iar în spiritul său continuă să domine acest fel de colaborare între cele două secții. E vorba de respect și de seve comune culturale.

R.T.: Cum ai reușit să creezi această armonie familială? Sunt convinsă că există ca în orice familie și conflicte sau certuri, dar voi dați impresia unei familii ideale, dacă se poate spune așa.

G.C.: Cred că este vorba de un filon genetic al acestui teatru, pentru că de la înființarea sa, știu de la Antal Pal, unul dintre întemeietorii teatrului că a produs spectacole pe care le-a jucat și în limba română până să apară secția în limba română.Atenția față de publicul de limba română și de limba maghiară a fost de la început o prioritate. Multă lume spune că Antal Pal a fost un vizionar,un om care s-a pus cu spiritual său, cu energia sa, cu toate cunoștințele sale, cu talentul său, cu autodidacticismul său în slujba acestui teatru, a acestei comunițăți, a acestei arte și, eu cred că este parte din genetica pe care eu am preluat-o. După 1963, Antal Pal a regizat multe spectacole la secția română, Maria Mierluț care a fost actriță și apoi a devenit regizoare a montat și la secția maghiară.Mai mult Haller Joszef, scenograf emblematic pentru acest teatru, prieten de o viață cu Antal Pal, a colaborat cu secția română. Cumva “împrumutul” de talent și de energie a fost mereu un flux care a antrenat cele două trupe. Eu sunt adeptul familiei și, cred că această dimensiune a unui teatru care este mai mic și din punct de vedere numeric poate fi o familie...

R.T.: O familie format din douî naționalități cu puncte de vedere diferite, cu religii diferite...

G.C.: Cu alt bagaj cultural, alte tradiții cultural care unele se aseamănă. Există diferențe de profil ale fiecărei trupe și pe care eu le-am respectat și am dorit să fie coordinate la fel. De aici încolo, restul ține de dragoste și cred că artistul oricât de talentat ar fi, parcă nu e sufficient de împlinit dacă nu este generous. Tot ceea ce face, face pentru a împărtași ceva.

R.T.: Ai preluat funcția de director în 1998. A fost greu? Cine te știe și mai ales cine te vede cum ești ca argintul viu, cu o față luminoasă nu ar zice că ai probleme sau că ți-e greu.

G.C.: Problemele fac parte din viața de zi cu zi. A găsi soluții la aceste probleme este o chestiune de atitudine, de răbdare, de support, de susținere și în momentul în care ai rezolvat parte din ele, sunt parte din traseul tău zilnic sau de pespectivă. Multe problem țin de strategia pe care ți-ai propus-o. De fiecare dată mă consult cu toți colegii mei, am întâlniri permanente de 2,3,4 ori pe an sau de câte ori este nevoie, cu toți la un loc sau separate. Toate ideile mi le însușesc și acelea care sunt posibile se materializează. Și exemple sunt multe! Din punctul acesta de vedere nu este greu.

R.T.: Ai fost unul dintre primii “reformatori” ai ideii de teatru pentru copii și tineret. Amintesc aici de programul Unerground și de importanța lui, de reteatralizare, despre proiectele neconvenționale semnate de Radu Afrim, Gigi Căciuleanu, Horațiu Mihaiu, Alina Nelega. Din această perspectivă, ce crezi că are nevoie teatrul de animație azi? Copilul de azi?

G.C.: Aș începe cu un program pe care încercăm să-l promovăm de vreo doi ani: restaurarea unor spectacole de odinioară, restaurarea posibilă. Astfel, Pungușa cu doi bani, producție de acum vreo 30 de ani a fost reluată și o jucăm. Este un spectacol la paravan. Cred că este foarte important când faci un repertoriu pentru copii să te gândești la zona lor de așteptare, de înțelegere, să-i cunoști un pic mai bine pentru că metabolismul s-a modificat, acum 30 de ani era un tip de public, un tip de acces la informație, un tip de tehnologie de comunicare. Acum ritmul vieții nostre s-a schimbat, copilul resimte aceste lucruri îi imprimă un alt tip de recepție. Nu este vorba de a modifica întru totul baza de povești, poveștile clasice au rolul lor, dar felul în care le spui este important. Și nu mă refer la tehnologiile de astăzi, ci la felul în care tu reusești să spui povestea în sensul narativ al său, mă refer la morfologia basmului. Dar, în același timp să mergi și pe textul de astăzi. Sunt foarte puține asemenea texte. Mi s-au propus o serie de texte tributare unui tip de convenție învechită care nu poate fi pusă de un regizor într-un limbaj adecvat timpului nostrum. Cred, din ceea ce am văzut eu în teatru că un spectacol reușit are și o dramaturgie pe măsură. Acolo unde șchioapătă dramaturgia și spectacolul suferă.

R.T.: O să te întrerup o clipă doar pentru a scoate în evidență faptul că ați pornit proiectul restituind o poveste jucată la paravan, lucru greu de văzut azi pe scenă. Este, în opinia mea, un act temerar, acum, când toată lumea vrea actori la vedere, vrea alt gen de spectacol.

G.C.: Eu sunt de acord să dăm paravanul jos, acolo unde concepția spectacolului, dramaturgia o reclamă.Păpușa trebuie să existe! La paravan se vede păpușa, actorul nu. Atunci ești focusat pe păpușă și trebuie să se dea atenție mânuirii. I revenim din nou la dramaturgie, la cum este construit personajul. E vorba și de magie. Dacă pe mine nu mă vrăjește, nu mă impresioneză, cid oar îmi ia ochii cu ceva, atunci nu s-a produs magia. Copilul de astăzi are nevoie de spectacole vii, că spectacole moarte avem destule, nu au legătură cu noi, nu înseamnă nimic pentru nimeni.Un spectacol restituit se însuflețește pentru că are valența prezentului.

R.T.: Mai crezi în basme?

G.C.: Eu, da. Unul dintre basmele mele preferate este Teatrul Ariel.

R.T.: Să revenim puțin la teatrul pentru tineret, pentru adolescenți, la redefinirea pe care ai propus-o cu ceva timp în urmă. Cum ți-a venit idea ? Ce te-a “mânat pe tine în luptă”? Pentru că a fost o luptă!

G.C.: S-au aliniat niște astre la momentul respectiv.În prima mea jumătate de an ca director am stat ți m-am uitat la spectacole, să cunosc, să văd ce trebuie să facă un director...

R.T.: Mai lucrasei la păpuși până atunci?

G.C.: Nu. Dar am avut această curiozitate și plăcere care am descoperit că erau compatibile cu tipul meu de spirit, fiind la clasa de regie a lui Victor Ioan Frunză, unul dintre naratorii foarte spectaculoși pe scenă. Pe mulți dintre actori îi cunoșteam de la examenele de actorie de la facultate, unde am fost vreo 10 ani regizor tehnic. Deci, am vorbit cu ei și și-au exprimat unele dorințe, cum că ar dori și alte spectacole. Așa a venit Alina (n.a. Alina Nelega,dramaturg, soția lui) cu fundația ei Dramafest care era în mod coherent țintită de a crea un context dramaturgilor ca să se poată regăsi în teatru dar și în literatură. Festivalul ei era unul de mare atitudine, cu finanțări europene,Ne-am gândit că ar fi bine de creat un fel de simbioză între acest tip de demers și cu un teatru care a fost deschis mereu spre nou, spre experiment, spre căutare. Astfel, s-a creat un profil semi independent al zonei de spectacole pentru tineret.

R.T.: A fost greu să convingi publicul să vină la teatru?

G.C.: A fost chiar spectaculos. Aveam déjà trei spectacole (Hess-ul meu, Stepul lui Horațiu Mihaiu, Infanta. Mod de întrebuințare a lui radu Afrim), programamspectacolul, vedeam ora potrivită, ziua potrivită și ne trezea cu unu, doi, actorii se îmbrăcau, apoi se dezbrăcau, iar eu eram foarte dezamăgit. Le ceream iertare, iar ei îmi spuneau : “nu-i nimic, ne îmbrăcăm, ne dezbrăcăm d ecâe ori e nevoie, până o să vină”. Asta mi-a dat curaj. M-am dus cu portavoce prin cartiere, vedeam tineri îndrăgostiți care se plimbau și îi invitam la teatru. Ușor-ușor s-a conturat un gen de public, devenind un fel de nevoie. Veneau nu numai tineri, ci oameni de toate vârstele care se regăseau într-un fel în personajele din piese. Am fost băgați în seamă de Festivalul Național de Teatru, apoi. am fost parte dintr-un triumvirat cu Teatrul Act și Teatrul Luni de la Green Hours. A fost un fel de pionerat, am dorit foarte multe să fie preluate aceste idei.

R.T.: Legat de activitatea ta de cadru didactic ce le spui studenților?

G.C.: Predau la actorie animație, la actorie dramă și am fost invitat și la regie. La Universitate, la cursul de scriere dramatic al Alinei predau regie, ea considerând că este important ca studenții să aibă idée și despre metabolismul actorului și despre felul în care abordezi un text ca regizor. Revenind la studenți, le spun de multe ori:”vă rog frumos, să nu jucați teatru, vă rog frumos, să fiți voi!” pentru asta este nevoie de un anumit fel de antrenament și mă joc destul de mult cu ei. Fac exerciții pe care le-am făcut și eu la tot felul de workshop-uri la care am participat. Ca regizor am considerat că este foarte important să am parte de un antrenament ca să văd ce se întâmplă cu actorul în momentul în care îi solicit un anume lucru. Mai am ceva de spus!În primul rând trebuie să știm să citim un text de teatru. De citit, știm cu toții, dar să știi să citești un text de teatru, să nu te oprești la prima impresie, să sondezi cât mai profund și să lucrezi cu actorul sunt lucruri fundamentale.

R.T.: Ești manager, regizor, cadru didactic. Care din aceste trei activități sunt prioritare?

G.C.: Eu mă consider regizor de teatru și acest lucru este foarte important pentru mine. Mă duc acolo unde sunt dorit, nu forțez lucrurile. Slavă Domnului, am un teatru, unde, din când în când ,am șansa să fac spectacole, cu studenții la fel. Prin urmare, sunt unde sunt. Ca regizor nu știu pe unde sunt. Și ca pedagog, și ca manager, cred că aduc foarte mult din felul în care eu gândesc teatru. Eu iubesc actorii, iubesc textul pe carelucrez, iubesc oamenii din jurul meu într-un mod decent și creativ. Cred că este important că știu atât de multe lucruri ca și regizor, mă ajută și ca manager și ca profesor.

R.T.:Un fel de regizare a managementului, dacă s-ar putea spune.Crezi că se poate vorbi de o criză a teatrului de animație? Nu mă refer la cea financiară anunțată de ceva vreme.

G.C.: Nu. Poate fi vorba de oameni care nu sunt atenți la ce aleg sau care consideră că un anume spectacol care îți ia fața poate să-ți aducă altă vizibilitate, alt prestigiu. În teatrul pentru copii și tineret poate fi criză atunci când nu ții cont de public. Vorbim de deviații de gust de ce tră sunt provocate în permanență de ce trăim zi de zi, de vulgaritate, de violență, de informații oferite de media și care dacă sunt alimentate și de teatru și care are un tip de responsabilitate inclusiv estetică.

R.T.: Dar, nu și educațională?

G.C.: Cred că în sensul în care formează personalitatea și gustul omului. Partea de educație în ansamblul său ține de trei factori: școala, părinții și teatru. Atâta timp cât teatrul nu ține cont de gustul acestor tineri, putem vorbi de o criză. Cred că importantă relația pe care o ai cu publicul tău, cât de personală se poate,să-i aduci în teatru,să ai întâlniri cu ei să vezi ce gândesc, cât de inhibați sunt. Am avut proiecte definite și cu oameni dedicați, ateliere de creație, nu pentru a-i promova în zona artistică neapărat, ci pentru a-i dezinhiba.Mi-a rămas în minte un răspuns la întrebarea „de ce îți place să vii la teatru?” și  care îmi răsună în mod plăcut în ureche, „pentru că aici, părerea noastră contează”.

R.T.: Ce visează managerul Gabi Cadariu?Dar, regizorul? Dar, profesorul? Omul?

G.C.: Nu știu dacă pot să le separ.

R.T.:Atunci, separat.

G.C.: Separat, că mai am și eu viață personală. Am doi copii minunați, care de mai multe ori mi-au sugerat să am grijă și de mine, că teatrul merge. Sunt foarte mândru și fericit de fetele mele, de realizările lor. Ceam mare predă a Universitate antropologie și engleză, scrie, face fotografii, iar cea mică este medic veterinar.

R.T:Ca manager?

G.C.: Îmi doresc ca teatrul acesta să rămână veșnic tânăr și deschis așa cum l-am preluat. Cred că are această șansă pentru că are un trecut remarcabil.