Pe Oana Leahu e greu să o prinzi, să stai de vorbă cu ea. Un Speedy Gonzales care e mereu pe drumuri, nu scapă vreo premieră sau întâlnire profesională, montează în multe teatre, predă la facultate. Are o fișă de creație extrem de bogată, premii, este curioasă, pusă la punct cu ultimele noutăți în domeniu, prezentă, dotată cu un optimism debordant, responsabilă, prietenoasă. Dornică sa aflu mai multe despre ea, am abordat-o, între mai multe drumuri, ședințe, cursuri, repetiții.
Raluca Tulbure: Absolventă de regie, ai fost atrasă încă de la început de teatrul de animație. Ce te-a fascinat la acest gen de teatru de care ai rămas profund atașată?
Oana Leahu: Încă din studenție am fost atrasă de studierea metaforei teatrale, de împlinirea sa scenică și am încercat, cu orice examen de specialitate, să mai descopăr un strat, un sens al acestei noțiuni atât de vaste. Dar asta am conștientizat mai târziu, atunci când am început să-mi structurez teza de doctorat. Însă, probabil că acest univers profund metaforic al teatrului de animație m-a determinat să încerc o montare, apoi încă una și încă una....și anii au trecut, iar eu tot mai caut să spun povești și să descopăr metafore pe care să le împărtășesc cu artiștii și spectatorii care acceptă provocările mele. Și, desigur, un rol extrem de important în devenirea mea profesională a fost experiența de creație și cunoaștere împărtășită de profesorii de clasă: Victor Ioan Frunză și Călin Florian.
R.T.: Ai visat din copilărie să faci teatru? Care a fost factorul determinant?
O.L.: Cred că foarte mulți copii visează (și acum!) să fie pe scenă, să pătrundă în misterioasa lume a teatrului. Dar, da, nu-mi amintesc de mine-copil fără a fi pe scenă, spunând poezii, dansând, fiind implicată în spectacole mai mici sau mai mari, fiind Furnicuța, sau Ostașul lui Țepeș sau Capra din Capra cu trei iezi, cu aceeași bucurie de a fi în spectacol, de a exista pe o scenă. Factorul determinant?! Nimic mai simplu: familia mea! Niște părinți minunați cărora le plăcea să-mi spună povești, care mi-au permis mereu să descopăr, să mă joc, să-mi pun și să le pun întrebări (nu întotdeauna comode), care mi-au oferit mereu timp, atenție, înțelegere, tandrețe – IUBIRE! Aș dori tuturor copiilor din lume o copilărie ca a mea: cu seri lungi de discuții, cu mult râs, cu joacă, cu mici boacăne și cu rare ridicări din sprâncene ale tatei sau cu un mic zâmbet ușor malițios sau ironic al mamei – aspre pedepse! La noi în casă se citea mult și se discuta despre cărți, se asculta muzică (vinilurile erau la mare căutare), mergeam la spectacole, chiar dacă în Onești nu era teatru, dar Casa de Cultură găzduia multe spectacole de la teatrele din Bacău, Iași, București, și îmi aduc aminte cu mare plăcere de trupa de teatru de amatori în care a fost și mama. Nu a existat un moment clar care să marcheze Marea mea întâlnire cu Teatrul, totul a decurs firesc ca o acumulare de întâmplări de viață.
R.T.: Cum crezi că ar trebui să arate un spectacol care se adresează celor mici? De ce trebuie să ții cont?
O.L.: Mă întreb asta de ori de câte ori încep un proiect! Am mereu emoții la întâlnirea spectacolului cu publicul! Mie îmi place să spun povești! Și când pot să-mi invit spectatorii la Feerie – mă simt împlinită. Nu mă gândesc că trebuie să concep un spectacol pentru mici sau mari; îmi doresc doar ca povestea pe care o adresez lumii să ajungă la suflete! Insă, trebuie să recunosc: copiii sunt un public foarte pretențios, extrem de direct, foarte atent la dinamica imaginilor scenice, la detalii și, de cele mai multe ori, foarte sensibil! Fiecare copil e unic și are așteptări când vine la teatru – așa că , nu e ușor! Imi place să-i văd în sala de spectacol, mai ales duminica, atunci când vin cu părinții și/ sau bunicii – pregătiți de sărbătoare. Teatrul – ca sărbătoare de familie! Are sens, nu?!
R.T.: Păpuși sau marionete?
O.L.: Și păpuși și marionete! Fiecare obiect animat are farmecul, limbajul și provocările sale. Imi aleg sistemul sau sistemele de animație în relație cu textul și concepția de spectacol, cu ceea ce intenționez să transmit și, nu în ultimul rând, țin cont de calitățile actorilor implicați în proiect. Am amintiri dragi prilejuite și de spectacolele realizate cu păpuși și de cele realizate cu marionete. Totuși, până acum, cea mai fascinantă a fost întâlnirea cu marionetele cu fire lungi la Teatrul de marionete din Arad, spectacolul Aladin și lampa fermecată. Iluzia perfectă că scena e doar a marionetelor, că personajele au propria lor viață și că nimeni și nimic nu le anima, decât propria voință, gesturile pline de grație și poezie, de gingășie sau de umor – sunt darurile pe care mi le-au oferit marionetiștii arădeni. Împreună cu zilele și nopțile lungi de încercări și căutări, de pus fire, de aruncat mosoarele cu ață chirurgicală la 3,80 m (acolo era situat podul pentru mânuire), spaima că se poate întâmpla un accident în timpul spectacolului, că se pot încurca firele sau se poate scăpa o cruce de mânuire din pod-fascinant și UNIC. Despre tristețea momentului când a trebuit să tăiem firele și să transformăm spectacolul...altă dată sau, așa cum se spune în povești: a fost odată ca niciodată.... Le datorez marionetiștilor de la Arad descoperirea lumii legate cu fire de Creator, așa cum le datorez colegilor – actori păpușari de la Teatrul Prichindel din Alba Iulia și directoarei Ioana Bogățan – debutul, primii pași în Misterioasa aventură prin lumea păpușilor mici sau mari , dar toate magice. Târgu-Mureș, Iași, Bacău, Sibiu, Târgoviște, Baia Mare, Ploiești, Brașov, Galați, Craiova, Timișoara, Cluj, București, Satu Mare, Eger, Praga, Subotica, Avignon, Bialystok, Soci, Blaye, Chișinău, Florianapolis, Casablanca, Puerto Vallarta – orașe, teatre, festivaluri artiști, experiențe – povești! Și provocări! Ca cea trăită împreună cu actorii Teatrului Național din Târgu-Mureș (trupa “Liviu Rebreanu”) care au dorit să-și însușească din tainele artei animației pentru a putea da viață spiridușilor din Poveste irlandeză. Totul este posibil atunci când crezi în povești și în teatru.
R.T.: Când te gândești la un spectacol care este etapa care îți place cel mai mult?
O.L.:Imi place foarte mult când visez spectacolul. Când îl plimb cu mine peste tot – pentru că este în mine, doar al meu – la început! Apoi, urmează o altă etapă : aceea a împărtășirii gândurilor, întrebărilor, grijilor, concepției cu echipa de creație: scenograf, compozitor, coregraf, maestru de ecleraj. Și încet, sau mai repede, găsindu-și ritmul propriu, proiectul devine și al actorilor, și al echipei de producție, apoi vine momentul premierei și, nu mai poți face nimic! Privești, realizezi cât ai reușit să transmiți din emoțiile și gândurile tale și te pregătești să treci mai departe, la altă poveste. Imi place fiecare clipă din construcția unui spectacol, dar mi-e greu la prima întâlnire cu publicul. Atunci simt că nu mai am nicio putere, că spectacolul e mai mult al lor – actori și spectatori. Asta e!
R.T.: Care sunt persoanele pe care le consideri importante pentru drumul tău în artă?
O.L.: Mi-a plăcut și îmi place să învâț! De la părinți, profesori, scenografi, coregrafi, compozitori, actori, dramaturgi, teoreticieni, critici, colegi, studenți...fiecare întâlnire cu sens mă ajută să mai descopăr câte ceva depre lume și despre mine. Dar pentru modul în care văd teatrul de animație astăzi trebuie să le mulțumesc mai ales scenografilor cu care am lucrat: Eustațiu Gregorian, Eugenia Tărășescu – Jianu, Moni Bodor, Eugen Stoian, Cristina Pepino, Rodica Arghir, Nelu Pitic, Lukácsy Ildikó, Roua Vasilescu, Liliana și Edi Lașoc Alina Herescu, Hristina Nedeva-Mladenović, Costache Gavril Șirițeanu și lista va continua, pentru că teatrul de animație înseamnă imagine. Și, pentru că nu există feerie fără muzică și coregrafie, nu pot să nu amintesc de Dorina Crișan Rusu, Ciprian Manta, Călin Ionce, Zeno Apostolache Kiss, Pedro Negrescu, Cari Tibor - compozitori care m-au completat cu armoniile lor și de coregraful Hugo Wolf care mi-a fost partener în multe proiecte. Teatrul de animație înseamnă echipă și consider că am avut șansa unor întâlniri inspirate. Și, totuși, care e primul nume care îmi vine în minte când caut răspuns la această întrebare? Simplu din nou: Cristian Pepino!
R.T.: Cadru didactic în cadrul Universității de artă din Tg. Mureș, decan al Facultății de arte în limba română, cu o activitate îndelungată, regizor, cum se împacă cele două activități, care te solicită mai mult?
O.L.: Incerc să le împac printr-o bună organizare a proiectelor. Incerc! Și, pe cât posibil, ofer timp și energie pentru fiecare în parte. Fiecare lucru cu timpul său. Când lucrez la scenă – aparțin spectacolului, când sunt în universitate – încerc să mă dedic, cât de mult se poate, vieții academice. Încerc să mă investesc în fiecare moment cât mai complet.
R.T.: Ce încerci să le insufli studenților tăi, ce le ceri?
O.L.: Îmi face o reală plăcere să lucrez cu studenții! Când sunt prezentă la întâlnirea cu ei– uit de toate celelalte activități sau probleme. Sunt recunoscătoare că se întâmplă astfel pentru că nu îmi propun acest lucru în mod conștient. Nu am nici un merit. Pur și simplu.mă bucur să mă uit în ochii lor și să încerc să le descopăr întrebările și problemele. Nu e mereu ușor, dar e interesant și provocator. Sper că putem împărtăși împreună experiențe importante: de scenă, de teatru, de viață. Fiecare student vine cu lumea lui – pe care încerc să o înțeleg! Dar sunt câteva calități pe care le admir și sper să le regăsesc la toți: sinceritate, generozitate, curiozitate, dorință de cunoaștere, interes pentru profesie, capacítate de muncă, imaginație, spirit ludic, curaj și, nu în ultimul rând, bucuria de a exista în fiecare zi!
R.T.: Multe dintre spectacolele tale au participat la manifestări interne și internaționale, au luta premii. Cât de importante sunt ele în cariera ta?
O.L.: Desigur, îmi face plăcere când un spectacol la care am contribuit și eu se bucură de atenția și recunoașterea publicului și, uneori, a colegilor de breaslă sau a specialiștilor în domeniu. E ca o confirmare că întrebările, căutările, gândurile tale sunt posibile și în opinia altora care pot privi cu mai multă obiectivitate și analizând în ansamblu experiența ta creatoare, dar mai importantă e credința mea în ceea ce fac. Și întâlnirile! Cu artiști deosebiți, cu spectacole remarcabile, cu oameni erudiți, generoși și sinceri.
R.T.: Ce crezi că îi lipsește teatrului de animație la ora actuală?
O.L: Teatrul de animație este o artă extrem de complexă, deschisă unei multitudini de interpretări, abordări, mijloace de expresie. Noi ar trebui să căutăm mai profund, cu mai mult curaj, cu o mai mare diversitate, ce l-ar înnobila în mod deosebit! Și, poate, să se scrie mai mult și mai argumentat despre această Artă.
