O umbrelă mult prea mare

 

Teatrul pentru copii și tineret „Merlin” din Timișoara ne-a propus o nouă premieră online, în streaming: Cine este Mary P?, în regia lui Alexandru Mihăescu.

Tânărul regizor și actor Alexandru Mihăescu (născut în 1980) are o carte de vizită bogată și diversă. Absolvent de arta actorului la secția germană a Facultății de Muzică din Timișoara, al unei facultăți similare în Germania, cu un master în regie la UNATC, curator și organizator de festivaluri, colaborator permanent al Teatrului German din orașul de pe Bega, nominalizat la Premiul UNITER pentru debut.  Propunerea de a monta într-un teatrul pentru copii și tineret poate fi tentantă, dar și extrem de greu de pus în practică. Sigur că, Mary P este celebra Mary Poppins, guvernanta înaginată de P.L.Travers, foarte cunoscută din filmul cu Julie Andrews. În Romania, Mary Poppins a fost înterpretată de Daniela Anencov, într-o montare memorabilă la Teatrului „Ion Creangă”. Într-adevăr, nu este un titlu des jucat datorită și de aceea orice încercare de punere în scenă este oopțiune temerară.

În spectacolul Teatrului „Merlin” nu aflăm cine este cu adevărat Mary P, dar facem cunoștință cu povestea ei și a celor doi copii, Ella și Andrew, de care va trebui să aibă grijă. Adusă de vânt, cu celebra ei umbrelă, Mary P este un fel de ghid al copiilor într-o lume magică, un factor important în trecerea spre adolescență a năzdrăvanilor frați. Știe să vorbească cu animalele, are leacuri de tot felul, e inventivă, creativă, știe cum să se facă iubită de cei doi pe care nu a putut să-i stăpânescă nicio altă guvernantă. Ea îi antrenează într-o serie de întâmplări care mai de care de ciudate, într-o lume a poveștilor: o vizită la domnul Wigg (Perucă) care merge pe tavan, o întâlnire cu Femeia Pasăre, o petrecere la grădina zoologică, etc. Și când „vântul se schimbă”, dispare așa cum a venit, a(dusă) de umbrela fermecată.

Cine este Mary P? este un spectacol și cu bune, și cu mai puțin bune.”Mary P. are rolul de a-i călăuzi pe copii spre maturizare, de a ilumina relațiile și dorințele conflictuale care stau la baza vieții unui individ. Aceste conflicte se manifestă dialectic în dorința noastră de aventură, în timp ce căutăm, de asemenea, siguranță sau, invers, în dorința noastră de libertate, tânjind totodată după stabilitatea pe care o aduce doar o rutină precisă. 

A găsi un echilibru între cele două înseamnă să devii, încet, dar sigur, adult”, explică regizorul, dar de la dorință/intenție până la realizare e o cale ceva mai lungă. În primul rând, spectacolul este încărcat, mult prea lung, greu de urmărit, cu părți inegale și care ar putea fi scurtate (petrecerea de la grădina zoologică, de exemplu, apoi, poate, chiar din partea a doua s-ar putea renunța la unele fragmente). Unele păpuși, create de scenografa Alina Herescu, sunt făcute după chipul și asemănarea actorilor mânuitori și sunt destul de expresive, deși soluția aleasă pentru păpușile Ella și Andrew, mânuite mai mult din scaune cu rotile și așezate pe o măsuță atașată, nu este cea mai fericită, puțin ofertantă pentru că limitează posibilitatea de mânuire (doar o tijă în cap). La domnul Wigg, mânuirea este haotică, plutește prea mult pe spate. Sunt multe păpuși sau capete, unele mai reușite, altele mai puțin (capul leului, de exemplu), unele elemente de decor, ușor simpliste, dar care mi-au adus aminte de cărțile copilăriei, când le deschideai, apăreau siluete pliate, pe care cu ajutorul unei  „limbuțe” le puteai “mânui”. Cári Tibor, ca deobicei inspirat, muzica lui este frumoasă, punctează acțiunea, există părți cântate de personaje care sunt melodioase (primul cântec al lui Mary P este acoperit de pian și nu se prea înțeleg cuvintele, la celelalte momente muzicale ale ei, fiind live se pierde un pic vocea). Ca o paranteză, sunt replici care nu se aud, alte sunt prea țipate ( lucru care s-ar putea regla tehnic, la fel ca și luminile).

Mărturisesc că aveam o altă imagine despre Mary Poppins, îmi doream una mai cu nerv, pe când Mădălina Toderaș are un calm tipic englezesc, e un pic rigidă. Alături de ea joacă mai multe roluri: Luana Uncruțiu, Raul Bastean, Marko Adzic, Robert Copoț, Mădălina Ghițescu Petre, Olivera Iovanovici și Diana Boboc, care sunt puși la încercare din punct de vedere actoricesc, păpușăresc și muzical. Emoțiile live-ului i-au încercat pe toți interpreții, lipsa reacțiilor publicului le-a îngreunat misiunea. 

Cred că fiecare dintre noi avem o Mary Poppins a noastră. Toți am vrea să avem o umbrelă ca a ei, care să ne ajute să călătorim, să ne lăsăm purtați de vânt. Vrem să fie bona ideală, să nu fie “scorțoasă ca un soldățoi/ Și-ar fi bine pentru toată lumea/dacă n-ai avea doi negi pe nas./ Poți fi scundă, 'naltă, blondă, brună/ numai lasă-ne să stăm în baie-un ceas ”/, iar spectacolul de la Teatrul Merlin, ne oferă o soluție, chiar dacă ceva mai complicată.

Teatrul pentru copii și tineret Merlin, Timișoara- Cine este Mary P? după P.L. Travers. Scenariul și regia: Alexandru Mihăescu. Scenografie: Alina Herescu.Muzică original: Cári Tibor. Text cântece: Gianina Jinaru-Doboș. Asistent regie: Corina Dohanici. Distribuție: Mădălina Toderaș, Luana Uncruțiu, Raul Bastean, Marko Adzic, Robert Copoț, Mădălina Ghițescu Petre, Olivera Iovanovici, Diana Boboc. Data vizionării: 24 aprilie 2021.

Un joc al imaginației

Ați auzit vreodată de Rutabaga? Sunt convinsă că nu! Cum sunt la fel de convinsă  că nu foarte multă lume este familiarizată cu creația lui Carl Sandburg și, mai ales, cu cărțile sale pentru copii. 

Scriitor american de origine suedeză, laureat cu trei premii Pulitzer, Carl Sandburg (1878-1967) a fost jurnalist, biograf, poet, editor, fiind considerat unul dintre creatorii majori ai literaturii americane contemporane. “Poet urban al metalelor zgomotoase și al zgîrie-norilor, al trepidației diurne sau al polifoniei de noapte”, așa cum îl descrie A.E.Baconski, în prefața volumului de versuri pe care l-a tradus,  Carl Sandburg, tată a trei fete, a scris pentru ele, Rootabaga Stories (1922), Rootabaga Pidgeons (1923) și Potato Face (1930).

Teatrul pentru copii și tineret “Merlin” din Timișoara a propus online, în premieră națională, o adaptare după primul volum din seria dedicată copiilor, Țara Rutabaga. Hoinăreală în zig-zag, o culegere de povestiri scurte, absurd, dedicate celor de la 5 la 105, după cum mărturisea însuși scriitorul. Poveștile Rootabaga au fost, a scris Sandburg, „. . . încercări de a prinde fantezie, accente, impulsuri, flash-uri ale ochilor, gesturi de neînchipuit de rapide și perfecte, momente bruște de pantomimie, priviri și meditații - instanțe poetice autoritare - știind că, dacă sunetul lor a fost surprins rapid și suficient de simplu în cuvinte, rezultatul ar fi o tradiție interesantă pentru copii și pentru adulți”.  Pentru copii ceva mai mari de 5 ani, aș spune eu, care vor și altceva decât povești cu prințese sau prinți și vrăjitoare și care trebuie să-și pună mintea la contribuție pentru a înțelege absurdul în cea mai pură formă a lui. 

Pentru Teatrul “Merlin” este o propunere repertorială inedită, interesantă și demnă de luat în seamă. Greu de povestit subiectul, care, oricum, este rezultatul unui joc al fanteziei poetului Sanburg, fiind o succesiune de călătorii  în țara de sus, țara de jos, cea a clovnilor de circ, a culegătorilor de baloane sau în Rutabaga, țara napilor galbeni. O lume populată de personaje și orașe cu nume ciudate (Orbul cu fața de cartof sau Orașul ficatului cu ceapă prăjită), de întâmplări de tot felul, menite să stimuleze imaginația copiilor, să-i lase să călătorească liberi. Rutabaga este țara în care șinele de tren urcă sau merg în zig-zag, unde ferestrele sunt deschise sau închise și unde primele cuvinte pe care le învață copiii sunt numele lor. Totuși printre rânduri putem desluși pledoaria lui Carl Sandburg pentru fericire, familie, binefacerile consumului de legume (amuzant jocul de început cu legume-păpuși), plăcerea de a hoinări într-o lume ideală, fără tristețe. Regizorul Levente Kocsárdi spunea despre spectacolul său că „este primul spectacol în România inspirat de cartea lui Carl Sandburg și prima montare dintr-o trilogie Rutabaga pe care am gândit-o de câțiva ani. Întâia călătorie în zig-zag prin Rutabaga  propune redescoperirea unor sentimente profunde, a unor obișnuințe bune precum mâncatul sănătos, plăcerea lecturii și a timpului-împreună, a unor valori precum altruismul și acceptarea diversității, o pledoarie pentru carte, joacă și evadarea în fantastic ca antidot  la plictiseală, la refugiul în internet, fast –food și înstrăinare, un ghid imaginar de călătorie  pentru orice familie mai mult sau mai puțin (dis)funcțională”. El este, ca în multe dintre spectacolele sale, și autorul muzicii (foarte modernă, cu sonorități de hip hop) care însoțește și completează povestea.

Un câștig important pentru spectacol sunt păpușile imaginate de Bajko Attila și construite de Tomos Tünde. Expresive la nivelul feței, dar și al îmbrăcămintei, fără prea multe posibilități de mânuire, însă. Nu am mai văzut demult într-un spectacol atât de multe păpuși, de diverse mărimi(se joacă la masă) dar, unele din păcate, apar câteva secunde. Actorii Mădălina Ghițescu Petre, Cristi Brătoiu, Raul Lăzărescu, Raluca Grumăzescu, Raul Bastean, Luana Uncruțiu, Robert Copoț au de a face cu partituri complexe în care se împletește textul, cu dansul, cu cântatul, cu mânuirea, fiecare încercând să-și impună personajul sau personajele.

Țara Rutabaga. Hoinăreală în zig-zag este un spectacol ce poate deschide apetitul 

pentru lectură și ca o alternativă în lupta cu jocurile digitale.

Teatrul pentru copii și tineret Merlin- Țara Rutabaga. Hoinăreală în zig-zag de Carl Sandburg. Regia artistică și muzică originală: Levente Kocsárdi. Adaptare scenică și dramatizare: Simona Donici. Scenografie: Bajko Attila. Construcție păpuși: Tomos Tünde. Slam-poetry: Mirela Iacob. Light design: Lucian Moga. Video proiecții: Sebastian Hamburger. Asistent regie: Maria Gornic. Distribuția: Mădălina Ghițescu Petre, Cristi Brătoiu, Raul Lăzărescu, Raluca Grumăzescu, Raul Bastean, Luana Uncruțiu, Robert Copoț. Data vizionării: 10 aprilie 2021.

Planeta “Matei Vișniec” on-line

 

România, Franța, Italia, Uruguay, Brazilia, SUA. La prima vedere s-ar putea crede că  este vorba despre un itinerariu turistic, dar, de fapt, este o călătorie teatrală. Ghid: Matei Vișniec. “Agenția”organizatoare: Muzeul Național al Literaturii Române care a avut o inițiativă salutară în această perioadă confuză, organizând online prima ediție a Festivalului internațional “Matei Vișniec” (21-27 martie 2021). O manifestare amplă dedicată celui mai jucat dramaturg român, cunoscut și ca poet, romancier, jurnalist, stabilit de ani buni la Paris și aflat într-un permanent du-te vino cu România. Festivalul a avut o agendă extrem de bogată, cuprinzând pe lângă spectacole montate în România sau pe alte meridiane, lecturi din creația unor poeți români, conferințe susținute de prof. George Banu, documentarele “Parisul lui Matei” și “Vișniec, rege la Avignon”, “Provența, paradisul posibil”, filmul “Dinții”, o expoziție cu poemele grafice semnată de Matei Vișniec. Dintr-o agendă atât de bogată am ales “să merg” la teatru, curioasă fiind să văd cum îl percep alții pe dramaturgul român, cum sună în italiană, spaniolă, engleză, portugheză sau franceză. Piesele sale fiind, de altfel, montate în fiecare an la Festivalul de la Avignon, fiind traduse în peste 20 de limbi şi jucate în peste 50 de ţări.

Personalitate plurivalentă, Matei Vișniec a primit numeroase distincții, printre care amintim: Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească a anului 1990, pentru piesa „Angajare de clovn”; Premiul de Dramaturgie al anului 1998 al Academiei Române; Premiul „Théâtre vivant”, acordat de Radio France Internationale, în 1998, pentru „Teatru descompus”; Premiul presei la Festivalul de teatru de la Avignon, în 1996 și 2008; Premiul „Jean Monnet” în cadrul Festivalului „Littératures Européennes”, în 2016 (Cognac, Franța); Chevalier des Arts et des Lettres pentru întreaga activitate, în 2018; Chevalier de l’ordre national du Mérite, numit prin decret prezidențial, în 2020.

Pentru dramaturg, textul este un „material viu” care prinde sonorități diferite, dezbate teme de actualitate învăluite într-o poezie  „cusută” cu metafore și despre care el însuși scria în prefața volumului „Omul din cerc”: „Odată lansat, odată stârnite energiile sale lăuntrice, tu, ca scriitor, nu mai poți face chiar ce vrei. Textul începe să-ți dicteze el anumite direcții, îți impune voința sa interioară. De multe ori mi s-a întâmplat, scriind o piesă, să descopăr cu stupoare că un personaj pe care îl doream secundar începe «să-și facă din ce în ce mai mult loc», să crească și să ia locul personajelor care în mintea mea erau principale.”

Festivalul a fost deschis de Buzunarul cu pâine, regizat de Tudor Chirilă și premiat de UNITER pentru cel mai bun spectacol tv în 2016. Un text realist, alert,  „ o halucinație în doi, un vis greu care pare a se perpetua la infinit, fără ieșire”, după cum îl caracterizează regizorul Tudor Chirilă, o parabolă despre neputință, lipsă de comunicare.  Un el, o ea și un câine într-un decor ce se schimbă pe secvențe, filmat cu cadre lungi, de aproape, de la distanță, de sus (pentru a da mai mare amploare și deschidere) și care ne poartă prin lumea  așa deformată cum e ea, dezumanizată, urâtă, aflată în declin.

Mesajul ar fi că, indiferent cum acționăm, într-o direcție sau alta, nu putem schimba inerția lucrurilor, nici cât o piatră aruncată într-o fântână. Fântâna și câinele sunt două simboluri. Primul poate fi „luminița de la capătul tunelului” sau hăul care înghite, iar câinele nevăzut, dar auzit poate fi un prieten sau un dușman, conștiința noastră tăcută. Dramaturgul Matei Vișniec povestea într-un inteviu că a pornit în a scrie acest text de la un fapt trăit de el pe vremea navetei: a auzit un câine care urla într-o fântână.  Cei doi eroi ai noștri hrănesc câinele cu pâine. “pâinea noastră cea de toate zilele ”, ajutându-l să supraviețuiască, în final, fiiind și ei hrăniți cu pâine aruncată de sus. Amândouă personajele sunt bine conturate, iar actorii Ioan Coman și Ada Simionică dau, prin interpretarea lor substanță, trec prin diverse stări, replicile curg și ai împresia că se scriu în fața ta.

Compania teatrală ACTI Teatri Independenti din Torino a fost prezentă în festival cu spectacolul Migraaanți sau Prea suntem mulți în aceiași barcă, regizat de Beppe Rosso.  Textul tradus împecabil în italiană de Debora Milone și Beppe Rosso prezintă drama noastră a tuturor care devenim „ într-o lume globalizată migranți și nu imigranți” și pentru care cuvântul “acasă” pierde din semnificații. Europa este pentru mulți dintre cei ce vin din Afganistan, Siria, Pakistan, etc. un fel de fata morgana, un “acasă” imposibil de realizat, îndepărtat, plin de compromisuri pentru un pumn de euro. Cine sunt migranții și care este puterea care-i pune în mișcare, care sunt forțele manipulatoare umane și de propagandă? La Matei Vișniec, realitatea se topește în ficțiune și publicul este implicat direct.

Autorul, care are o vastă experiență de jurnalist,  face o disecție a lumii contemporane cu finețea unui chirurg, o radiografie exactă a “bolii”, fără a oferi un antidot, nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu există încă.  Scene dureroase trec prin fața noastră, pline de dramatism și care în spectacolul teatrului din Torino  sunt redate și jucate la intensitate. Actorii Paola Di Mitri, Miriam Fieno, Ture Magro, Beppe Rosso, Bamba Seck creează personaje veridice, într-un decor minimalist.

Voci în întuneric este piesa care l-a inspirat pe artistul păpușar Eric Deniaud să realizezeze, în 2009, un spectacol la Beirut, la Collectif Kahraba. Absolvent al Institutului Internațional al Marionetei de la Charleville-Mézières (întemeiat de Margareta Niculescu), Eric Deniaud este regizor, actor, păpușar, scenograf în spectacole pluridisciplinare. În 2002 descoperă textele lui Matei Vișniec și Voci în întuneric este creat  pentru adulți, după Teatrul descompus- Omul pubelă.

Capetele sau măștile imaginate de Eric Deniaud sunt caricaturizate, personalizate și expresive, mâinile lui Deniaud alcătuind trupul fiecărui personaj. O duzină de chipuri cu priviri curioase, nedumerite, chinuite, față-n față  cu o societate absurdă, o valiză care se transformă în scenă de teatru, un radio, o fereastră care se deschide și se închide spre lumea în care trăim, un decor minimalist, dar atent gândit. Sunt patru secvențe, independente una de alta și care, așa cum spune regizorul, „oferă o gamă largă de personaje colorate ce pot semăna cu vecinul de cartier sau cu femeia aceea pe care n-o cunoașteți dar pe care o întâlniți zilnic când mergeți la lucru.”

Eric Deniaud ne-a oferit o altă variantă pentru acest text (văzut în festival și la trupa din Chicago), una mai consistentă, mai credibilă, mai profundă. Păpuși la masă, mânuite cu dexteritate, apoi, în partea a doua, Omul din cerc,  păpușarul își arată chipul pentru a continua monologul despre alienare și singurătate, decorul semănând cu pietrele ciudate din Capadoccia. Paul Claudel spunea că “păpușa  nu este un actor care vorbește, ci un cuvânt care joacă”, cuvântul autorului, “cuvântul” regizorului, iar spectacolul lui Eric Deniaud poate ilustra această definiție.

Compania “Cultura em movimento” din Brazilia a prezentat în festival spectacolul Nina sau despre fragilitatea pescărușilor împăiați. Textul este jocul imaginar al lui Vișniec cu Cehov. Dramaturgul român continuă Pescărușul după 15 ani, în timpul revoluției bolșevice din 1917, și este un omagiu adus dramaturgului rus, o scrisoare de dragoste și mulțumire. Vișniec a înțeles perfect lumea lui Cehov, i-a iubit personajele, dar vede mai departe, explică unele scene, le completează. Nina lui Vișniec este presată de timp, nehotărâtă, speriată; ei i se adaugă doar Trigorin și Treplev. Montarea braziliană poartă  semnătura lui Denise Weinberg (regizor, actriță, profesoară, director de teatru), este coerentă, iar actorii Dinah Feldman, Edu Guimarães, Francisco Brêtas și Gregory Slivar crează personaje credibile.

Teatrul „Bulandra” a adus în festival Omul din cerc, un proiect experiment semnat de Ana Ioana Macaria și Andu Dumitrescu, difuzat în live streaming. Cei șapte actori: Camelia Maxim, Andreea Bibiri, Silviu Geamănu, Maria-Veronica Vârlan, Marius Chivu, Simona Pop şi Lucian Ifrim au fost și interpreți, dar și creatori ai story-ului digital și au experimentat atât textele scurte ale lui Vișniec, dar și acest mod inedit de a „juca”, de a se juca.  Fiecare a creat un personaj “încercuit”, în decorul propriu, de acasă, în cercul “în care nu era loc pentru doi”.

Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre este o altă „scrisoare” scrisă de Matei Vișniec lui Eugène Ionesco și “expediată” de Teatrul Național “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.  Mijlocul anilor 50, Școala de literatură, perioada de dictatură comunistă, un poet care scrie pe fețe de masă la restaurantul scriitorilor, două personaje care au existat cu adevărat, dialog cu Cântăreața cheală, denunțuri, cenzură, etc. Un alt război cu regimul totalitar, care considera teatrul absurdului un pericol “în formarea omului de tip nou”.

Regizorul Răzvan Mureșan a creat o anumită dinamică, un suspans spectacolului, contrabalasând dramatismul situațiilor cu ilarul. Spațiul scenografic semnat tot de el este unul rece, ca pereții unei închisori, care îți dă fiori, unde se regăsește portretul lui Stalin, un telefon ascus în perete, „Ce paradox, domnule Ionesco, dumneavoastră scrieți absurdul acolo, și noi aici îl trăim”, spune unul dintre personaje, nu e departe de ce trăim acum, deși piesa a fost scrisă prin 2009. Distribuția îî cuprinde pe Matei Rotaru (foarte bun în rolul poetului proscris, când bufon, când înțelept, când idealist), Cristian Grosu (un redactor șef extrem de obtuz și opac), Alexandra Tarce (barmanița paralizată de frica de sistem) , Adrian Cucu (directorul închisorii, mai prizonier decât poetul), Cătălin Codreanu, Miron Maxim, Petre Băcioiu, Diana Buluga, Silvius Iorga, Patricia Brad (cântăreața cheală, apare ca o zână din povești).

O altă versiune a aceluiași text ne-a fost prezentată de trupa L’Échoscène din Franța, o lectură-maquette, în regia lui Audrey Jean. Cu un decor minim, am văzut doar câteva fragmente, într-o interpretare corectă a actorilor Anthony Binet, Elsa Davoine, Delphine Lanniel, Chloé Mahy, Hadi Rassi și Jacques Schuler.

Teatrul El Galpón din Montevideo este una dintre cele mai vechi instituții de cultură din Uruguay. Printre multe titluri din dramaturgia contemporană, El Galpón și-a înscris în repertoriu piesa Cuvântul progres spus de mama sună teribil de fals, regizat de Aderbal Freire-Filho și care a avut premiera în 2018. Vă întrebați cum sună în spaniolă textul lui Vișniec?  Sună bine și foarte actual și, dacă ar fi avut și subtitrare, ar fi putut suna și mai bine pentru cei ce nu cunosc limba. Pe scurt, este vorba de un cuplu de refugiați care se întorc acasă și se lovesc de o grămadă de probleme cu care se confruntă țara lor după un război civil, despre victimele adevărate și colaterale ale războiului. Poate să fie oriunde în lume, în Europa sau America de Sud. Se vorbește despre despotism, manipulare, umilințe, despre dezintegrarea societății umane. Absurd, suprarealism, anecdotică, umor negru împletite într-un spectacol impactant.

Regizorul a fost atras de actualitatea temei, de modernitatea limbajului lui Vișniec, de diversitatea  metaforică a textului. O scenă imensă asemenea unei hale, o masă lungă, „ca-ntr-o tavernă mohorâtă”, la care scenele se succed când într-un capăt , când într-altul al ei, zeci de scaune și un grup de actori (Héctor Guido, Alicia Alfonso, Federico Guerra, Massimo Tenuta, Elizabeth Vignoli, Anael Bazterrica, Estefanía Acosta, Pablo Pipolo, Claudio Lachowicz, Pierino Zorzini, Pablo Robles, Santiago Bozzolo) bine dirijați, toate ducând la un spectacol ce se reține.

Mă așteptam ca spectacolul Teatrului Municipal „Matei Vișniec” din Suceava, Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama, să fie cu păpuși, cunoscând “antecedentele” lui Ioan Brancu, actor păpușar și regizor. Dar, el l-a gândit ca o reprezentație pentru copii și adolescenți, poate și datorită temei de o stringent actualitate: drama copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate și lăsați în grija bunicilor.

După ce a debutat în premieră națională cu Omul de zăpădă care voia să întâlnească soarele, la Teatrul Țăndărică, cel mai jucat dramaturg român contemporan a devenit și cel mai jucat dramaturg pentru copii, multe teatre din țără fiind atrase de textele pentru cei mici ale lui Vișniec. „Oare mai ştiu, astăzi, adulţii, să le ofere timp copiilor?” Pe cât de simplă, pe atât de complexă este această întrebare. La prima vedere, răspunsul ar fi nu.  Este vorba despre drama copiilor care au de toate, mai puțin prezența, afecțiunea, implicarea părinților în copilăria lor. Munți de cadouri, de jucării sau dulciuri nu pot compensa o îmbrățișare, o mângâiere, un sărut, o plimbare în parc, o poveste spusă la culcare de mama. Există tehnologia care îi acaparează pe copii, e un război între un desen animat sau o poveste cu a fost odată și internet, tabletă, telefon, calculator. Cine învinge? Nu știm exact! Ce știm este că tehnologia modernă este un fel de hoț care fură timpul copiilor, dar și al părinților. Matei Vișniec spunea despre piesa sa: „Extratrestrul care îşi dorea ca amintire o pijama”nu este însă o piesă tristă… Spectatorii vor găsi în ea, alături de multe întrebări, şi multe momente comice şi muzicale. Mi-am dorit ca acest text să ofere două etaje: unul pentru copii şi altul pentru părinţi. (...) Nu întâmplător mi-am subintitulat piesa  Poveşti de adormit copiii şi de trezit, uşor, părinţii.” Extraterestrul vine dintr-o lume în care nu există mame, tați, bunici, cuvântul dor.

Emoție, sensibilitatea, duioșie, poezie se împletesc într-un text bine scris, iar spectacolul de la Suceava încearcă să transmită aceste lucruri. Un decor extrem de simplu, un ecran, niște pufuri, cutii cu cadouri frumos împachetate definesc cadrul de desfășurare al acțiunii. Muzica lui Cári Tibor este frumoasă, cantabilă, deloc șlăgăroasă și interpretată corect de către actorii suceveni. .Soluția găsită de Ioan Brancu pentru extraterestru, un actor îmbrăcat din cap până în picioare în roșu, mi s-a părut simplistă și deloc atrăgătoare. El este eroul principal și nu atrage, nu impresionează. Cei trei copii, interpretați de Cristina Florea, Horia Butnaru și Clara Popadiuc, aduc ceva din naivitatea și ingeniozitatea vârstei, au gesturi atent studiate. Cele mai reușite momente interpretative sunt cele realizate de Cosmin Panaite (cățelul Lulu) și Cătălin Ștefan Mândru (pisica Kity), savuroși, comici. Bogdan Amurăriței, în travesti, compune o Bunică obosită, gârbovită, dar care dansează cu foc. Nu știu dacă cei mici adorm ascultând povestea, dar vreau să cred că părinții s-ar putea trezi, gândindu-se mai bine cum să gestioneze “bulgării”de timp.

 Am lăsat special la urmă proiectul teatrului Trap Door din Chicago care a creat 8 performace-uri după Teatrul Descompus, scris de Matei Vișniec între anii 1992-1993, întâi în franceză și apoi în română. Este vorba de o manifestare extremă a teatrului absurdului, cu personaje cu biografii sumare, lipsite de identitate, de consistență, chinuite de singurătate, izolate de lumea înconjurătoare – Omul din cerc, Omul-pubelă, Filosoful, Mâncătorul de carne, Omul cu gândacul etc. Este o descompunere a umanului dusă până la alienare. Asemenea unui doctor, dramaturgul face și aici o radiografie a lumii prin descompunerea ei, prin ducerea la absurd, la utopie. Sunt scurte secvențe, îndependente una de alta. Dramaturgul consideră „teatrul descompus” drept un experiment, afirmând că textele scurte sunt „un exerciţiu de captare a emoţiei dintr-o singură mişcare, un joc stilistic în care îţi propui să obţii maximum de efecte cu minimum de mijloace. Timpul şi emoţia se află într-un raport invers proporţional – într-un timp scurt încerci să concentrezi o încărcătură mare de emoţie”.

Compania Trap Door din  Chicago, înființată de Beata Pilch, practică un teatru de avangardă, experimental și este interesată de piese originale și europene, provocatoare, precum și punerea în scenă în moduri neobișnuite. Ea a prezentat în cadrul Festivalului „Matei Vișniec” opt performance-uri, regizate de opt regizori, din opt orașe, din cinci țări. O îmbinare de text, video proiecție, gest, coregrafie, muzică  cu filmări interesante făcute în pandemie, decorul fiind o cameră, un colț de zid, o cabină, etc. Nu le-am urmărit pe toate cele opt, din cauza unor suprapuneri de program, dar important mi s-a părut  faptul că s-a putut îmbina digitalul cu cuvântul și arta actoricească pentru a reda mesajul dramaturgului într-o formulă modernă, că regizorii (Katarzyna Winska, Zachary Nicol, Michael Mejia, Marian Masoliver, Nicole Wiesner, Cristina Pronzati, Neema Lahon, Catherine Sullivan), unii dintre ei și interpreți, au căutat să exprime ideile lui Vișniec cât mai personal, trecând prin filtrul lor trăirile dramaturgului.

După 8 zile pline, călătoria pe”planeta” Matei Vișniec s-a încheiat și cu regretul că nu am putut “opri” în toate “stațiile” propuse de Muzeul Național al Literaturii Române, dar sperând într-un viitor îtinerariu la fel de bogat.

 

Suceava online

 Fără să îmi propun neapărat, în prima  parte a anului acesta, am devenit „tobă”  de ... Matei Vișniec, online.  După  ce Muzeul Național al Literaturii Române i-a dedicat  celui mai jucat dramaturg român contemporan o săptămână (despre care am relatat pe larg), Teatrul Municipal „Matei Vișniec” din Suceava a organizat Zilele teatrului în perioada 15-23 mai 2021. Teama acestei ediții, desfășurată la sediu sau în spații neconvenționale, dar și online a fost Teatrul și comunitatea. Sesiunea de spectacole online a cuprins reprezentații pentru copii și adolescenți dar și pentru adulți din România și din Franța, Republica Moldova, SUA.

“Hora”online a fost deschisă de Teatrul pentru Copii și Tineret “Vasilache” din Botoșani cu spectacolul Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele, în regia lui Aurelian Bălăiță. Piesa lui Matei Vișniec se află în repertoriul multor teatre pentru copii din țară, fiind extrem de ofertantă datorită poeziei și duioșiei subiectului, imaginației autorului care ne vorbește despre prietenie, iubirea de semeni, tristețe, speranță, bucurie, despre sacrificiu. “Omulețul nostru ne va povesti/Cum se joacă timpul cu verbul a fi/ Cum sughite viața la timpul trecut/ Cum să iei povestea de la început”. Cum arată omulețul la Botoșani? Are un morcov în loc de nas, doi cărbuni pe post de ochi, o castană în loc de gură, matură în mână, căciuliță și fular și e foarte simpatic. E o păpușă mare la început, mânuită de Andrei Iurescu cu dexteritate și care se “topește” încet-încet. Scenograful Mihai Pastramagiu a imaginat un decor simplu, funcțional, păpușile (corbul, rândunica, iepurele, lupul, marmota, vulpea, castorul) sunt înzestrate și cu câte un accesoriu uman(ceas, ochelari, pipă), sunt cu tijă sau montate pe picioarele actorilor. Trupa de la Botoșani este o trupă formată din actori mânuitori cu mare experiență ca Aurica Dobrescu, Marius Rusu, Florin Iftode cărora li se alătură Andreea –Elena Popovici, Alin Gheorghiu, Geanina Alecsoaie, Anamaria Chelaru, fiecare creionându-și personajul cu exactitate. Muzica lui Radu Ștefan este cantabilă, „duetele” corbului cu rândunica mi s-au părut foarte reușite. Spectacolul semnat de Aurelian Bălăiță se înscrie în linia tradițională a genului, punând accent pe mânuire.

Teatrul Municipal “Bacovia” din Bacău a prezentat Motanul încălțat, după Charles Perrault, regia, scenariul și ilustrația muzicală a lui Ciprian Huțanu. Regizorul a gândit un spectacol non-verbal, bazat pe pantomimă, mânuire, mișcare, video mapping. Pentru a fi ușor de urmărit de cei mai mici spectatori, Motanul încălțat este și povestitor și personaj. Spectacolul este foarte vizual, proiecțiile realizate de Andrei Cozlac și Sergiu Apostol sunt cluul acestei versiuni. Gavril Șirițeanu a imaginat niște păpuși de mari dimensiuni, atractive, funcționale. Decupajul din sufită, pe lung sau pe lat, creează cadre în care, ca într-un desen, se ilustrează parte din acțiune. M-a deranjat „jocul de picioare”de la început, căruia nu i-am văzut rostul. Despre modul în care și-a imaginat povestea, regizorul Ciprian Huțanu mărturisea: „E un spectacol gândit pentru întreaga familie, în care copilul are zona lui de interes, iar adultul, partea lui. Am construit spectacolul, cu accent pe jocul păpușii, am adus actorul în zona animației altfel decât se face în mod clasic.(...) E un spectacol non-verbal - asta este o altă noutate - e forma de teatru pe care eu o iubesc cel mai tare, cea fără text, cele mai importante spectacole pe care le-am făcut au fost fără text. Eu nu concep un spectacol care să nu miște ceva în creierul, în sufletul omului, și să-l transforme, sper eu, în ceva, mai bun”. Distribuția îi cuprinde pe: Andi Andriucă, Tiberiu Gabor Bitere, Giuseppe Torboli, Mihai Chihaia, Marlene Duduman, Andreea Sandu, Ilinca Istrate, Marian Puiu Gheorghiu și Tudor Hurmuz (de la secția de dramă).

Théâtre des Halles din Avignon a prezentat un spectacol inspirat de textul lui Bernard- Marie Koltès (1948-1989), În singurătatea câmpurilor de bumbac, scris în 1985. Considerat de către criticii literari ca moștenitor al lui Samuel Beckett, Jean Cocteau, Jean Genet și una dintre cele mai importante voci ale dramaturgiei moderne, colaborator al lui Patrice Chéreau, Koltès este destul de puțin jucat în România.  Acțiunea spectacolul lui Alain Timár, pe care l-am urmărit online este plasată nicăieri și oriunde, oricând. Cele două personaje nu au nume, ci sunt Clientul și Dealerul. ”Singura frontieră care există între un cumpărător și un vânzător este incertă, fiecare dintre cei doi au dorința și obiectul dorinței”. Calea de a intra în posesie este afacerea. De aici și conflictul. Dorință,  repulsie, luptă de interese, diplomație, conversație pentru a câștiga timp înainte de a se târgui.Dealerul și clientul sunt în contradicție ca ziua și cu noaptea, ca cel slab și cel puternic, legal și ilegal, om și animal. Este o luptă din care ori câștigi, ori pierzi. Spectacolul este jucat cu forță de Robert Bouvier și Paul Camus, un aport deosebit îl are Pierre-Jules Billon care cântă live la baterie.

Un spectacol realizat în 2013 de Gianina Cărbunariu, o coproducție DramaAcum şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Nitra, Slovacia, în parteneriat cu Teatrul Odeon şi care face parte din proiectul european "Vieţi paralele - Secolul 20 văzut prin ochii Poliţiei Secrete”, Tipografic Majuscul și pe care nu-l văzusem la vremea respectivă, mi-a atras curiozitatea. “Scenariul care stă la baza spectacolului Tipografic Majuscul este un colaj de materiale ready-made (documente și interviuri), însă spectacolul este un exercițiu de imaginație, o ficțiune ce încearcă să chestioneze aceste urme ale unei realități din istoria recentă și felul în care ele ne ajută să înțelegem lumea în care trăim astăzi”, spunea Gianina Cărbunariu. Este vorba despre povestea lui Mugur Călinescu, licean din Brașov care, în 1981, a alertat organele de Securitate timp de o lună pentru că a scris pe ziduri şi panouri inscripții menite să provoace în oameni o reacție față de încălcarea flagrantă a tuturor drepturilor și libertăților cetățenești. A fost prins, a fost anchetat, alături de părinți, colegi, se îmbolnăvește de leucemie și moare îm 1985. Un text dens, un exercițiu de sinceritate față de societate, dar și față de noi înșine și care a dat naștere un spectacol ce emoționează. Niște actori tineri care joacă cu credință artistică, dar și civică (Alexandru Potocean, Gabriel Răuță, Mihai Smarandache, Silvia Vâlcu). Lor li se adaugă Cătălina Mustață, mama care este măcinată de dragostea pentru fiul ei și obligațiile sociale. Pleci de la spectacol, chiar dacă îl vezi live sau online, cu o lecție de viață greu de uitat. 

La Teatrul de Vest din Reșița, Radu Dinulescu a montat Cu vaporul spre stele, un alt text semnat de Matei Vișniec și scris special pentru copii. Viața e vis, magie, aventură, iar circul este o artă care poate aduce bucurie, dar și tristețe. “Patru clovni imaginează o poveste pe mare, pe un pachebot uriaș, poveste în care se încurcă formulele magice, se strică orânduiala lumii și se ajunge la un cataclism, în care dispare soarele și marea, vântul și cerul… universul este în pericol… Morala este, dacă vrem să menținem această lume așa cum este și să nu-i stricăm ordinea firească, ca în nici-un caz nu trebuie să: -turnăm Coca cola în cartea magică!- legăm cu scoch bagheta magică!, scrie regizorul în prezentarea spectacolului. Radu Dinulescu a gândit un spectacol simplu și spun asta pentru că în ultimii ani el ne-a obișnuit cu montări în tehnica 3D. A pus accent pe text, pe ilustrația muzicală (ABBA de la cap la coadă) și pe jocul actorilor. Din pacăte, în afara lui Robert Danci, a cărui partitură s-a auzit, s-a înțeles, cele două actrițe, Denisse Moise și Rusalina Bona nu și-au controlat vocea și- au jucat rolurile țipând. Lor li s-a alăturat Sorin Fruntelată care a avut un rol de mai mică întindere.

De la Chișinău a venit Teatrul Național “Mihai Eminescu” cu spectacolul Casa de pe graniță de Slawomir Mrozek (1930-2013), rezultatul unei colaborări moldo-poloneze. Echipa de creație este din Polonia (regia: Agnieszka Korytkowska-Mazur, selecția muzicală și mișcarea scenică: Maciej Zakliczyński, decor, lumini și costume: Paweł Dobrzycki), iar subiectul a fost adaptat situației politice și sociale din Republica Moldova. O familie primește vestea că din rațiuni istorice, după retrasarea granițelor, noul hotar va trece prin sufrageria lor. Regizoarea poloneză a încercat să ofere mai multă actualitate textului și a întrodus o serie de aluzii reveletoare: apariția unor diplomați occidentali în spatele casei care le arată moldovenilor ce înseamnă libertatea sexuală în Uniunea Europeană sau printr-un dans este subtil sugerată idea că o mare putere poate dărâma o țară mică. Extrem de caustic mesajul pe care regizoarea Agnieszka Korytkowska-Mazur îl transmite, în acord cu ceea ce spunea Mrozek: “Mă înăbuș în această lume a strălucirii false și a minciunii, unde nu există oameni, ci manechine, nu suflete, ci aparențe. Nu există nici credință și nici spirit adevărat, doar simboluri și semne exterioare ale spiritului și credinței”. În ciuda mesajului pe care a încercat regizoarea să-l sublinieze, aspectul tezist al textului nu s-a atenuat.  Spectacolul începe fără să-ți dai seama, cu scena pregătirii cinei în familie, apoi apariția “diplomaților europeni” creează agitație și haos, inutil, după părerea mea. Sunt unele scene extrem de lungi și care treneză (orgia generată de decizia politică a schimbării graniței, de exemplu, trecerea printr-un detector de metale, ca la aeroport pentru a ieși în grădină). Amestecul lingvistic alternează și derutează, dar cel mai tare m-a deranjat faptul că în cea mai mare parte textul nu s-a auzit. Din numeroasa distribuție (Petru Hadârcă, Silvia Luca, Iurie Negoiţă, Ninela Caranfil, Draga-Dumitriţa Drumi, Igor Babiac, Petru Oistric, Valentin Yorilă, Iurie Focşa, Ion Mocanu, Anişoara Bunescu, Lilia Bejan, Mihaela Damian-Oistric, Doriana Zubcu-Mîrginean, Ana Tkacenko), singurul care mi-a atras atenția a fost Iurie Negoiță  care în rolul Bunicului a dat credibilitate personajului său.

Teatrul pentru Copii și Tineret “Luceafărul” din Iași ne-a adus o versiune originală a poveștii lui Oscar Wilde, Prințul fericit, “citită”de Radu Alexandru Nica. Scrisă în 1888, povestea  este alături de Fetița cu chibrituri, una dintre cele mai triste din literatura pentru copii. Dar, în anul de grație 2021, după un an de pandemie și tot felul de restricții, am receptat mesajul lui Wilde un pic altfel. Relațiile interumane s-au atrofiat, am uitat ce înseamnă caritatea, grija pentru cel de lângă tine, mila, prietenia, spiritul de sacrificiu, însă speranța că putem repara ceva nu a murit. Spectacolul lui Radu Alexandru Nica este viu, plin de culoare și ritm, iar trupa tânără a teatrului se încadrează perfect intențiilor regizorale. În ciuda poveștii Prințului fericit, statuia “placată din cap până-n picioare cu foiţe subţiri de aur fin şi drept ochi avea două safire sclipitoare, iar un rubin mare, roşu, scânteia pe mânerul spadei sale. Era, într-adevăr, foarte mult admirat”, spectacolul încearcă să alunge tristețea și să ne captiveze. Un decor (realizat de Ioana Popescu) “inundat”de frunze verzi, devenite un lait motiv ( plăcuțele de aur de pe hainele statuii sunt în formă de fruze, personajele cară brațe de frunze, Rândunelul îi face curte Trestiei tot cu Frunze, etc) și care simbolizează efemeritatea vieții. Coregrafia lui Florin Fieroiu (plasticitatea corporală a actorilor este exploatată la maxim) și muzica lui Vlaicu Golcea subliniază caracterul de feerie al spectacolului. Interactivitatea cu publicul din sală dă un plus de sensibilitate montării. Distribuția este formată din: Ioana Iordache, Ioana Corban, Beatrice Volbea, Aurelian Diaconu Nicolae, Minodora Lungu, Cocoș George, Claudiu Gălățeanu (cel care a preluat rolul Prințului). I-am lăsat intenționat la urmă pe Dumitru Georgescu (Prințul) și Alex Iurașcu (Rândunel) care fac două roluri închegate, credibile. Primul are sensibilitate, emoție, creează un prinț modern, așa cum îl visează fetele. Al doilea, este prietenul devotat până la sacrificiu, actorul înzestrându-și per.sonajul cu duioșie, mobilitate și cu un amuzant accent rârâit.

Despre Trap Theater din Chicago și spectacolul Teatrul Descompus am scris pe larg în articolul dedicat Festivalului organizat de Muzeul Național al Literaturii Române. 

Aș face totuși o paranteză referitoare la calitatea tehnică a unor înregistrări (lumină, sunet), care în marea lor majoritate sunt filmări din repetiții sau din spectacole. Neadaptarea la rigorile unei înregistrări ca la carte scade din calitatea spectacolului.

Ediția din acest an a Zilelor Teatrului „Matei Vișniec” care a durat 9 zile a spus o poveste frumoasă care ne va umple tolba cu amintiri. 

 

. 

O bancă atentă la artă

 De mai bine de un an vorbim de spectacole online, de streaming. Teatrele s-au întrecut pe ele în a transmite înregistrări mai mult sau mai puțin bine realizate, au existat discuții pro și contra legate de astfel de acțiuni, însă spectatorii au câștigat, pentru că au avut posibilitatea să vadă spectacole vechi și celebre din țară sau de afară, diaspora a fost fericită că a auzit limba română, conectată fiind cu lumea teatrului din țara de origine. Cred că trebuie apreciat efortul tuturor acelora care nu au lăsat garda jos, care au căutat soluții cât de cât viabile și onorabile de a depăși situația, de a încerca să-și facă meseria pentru a supraviețui (independenții), pentru a păstra legătura cu publicul și a se antrena.

Raiffeisen Art Proiect – Stagiunea Virtuală, înițiată de Banca Raiffesen, este o platformă online menită să ofere sprijin artiștilor pentru a-și continua proiectele și publicului de a fi la curent cu evenimente culturale. Banca Raiffeisen este un partener tradițional al multor acțiuni culturale (Gala UNITER, Festivalul Național de Teatru, Festivalul de Teatru de la Sibiu, Festivalul „George Enescu”,etc), una dintre puținele instituții financiare implicate serios și consecvent în promovarea și sprijinirea culturii. Stagiunea virtuală nu s-a ocupat numai de teatru sau de muzică, ci a avut o secțiune “Explorator,”  “cu proiecte de frontieră culturală care ilustrează diversitatea frumuseții și a formelor ei de manifestare ” și o alta “ Conversații – cu filme și interviuri cu artiști sau sesiuni de chat live cu oameni de cultură”.

Deși am avut curiozitatea de a vedea câteun eveniment din fiecare secțiune, cea care m-a interesat cel mai mult a fost, evident,  cea de teatru. Primul spectacol transmis a fost unul pe care îl poți vedea de multe ori și, de fiecare dată, găsești ceva nou: Absolut al Teatrului Act cu Marcel Iureș și care a stat pe platformă aproape o lună, la fel ca toate celelalte evenimente. Un recital în forță al lui Marcel Iureș, în care joacă mai multe personaje, cu umor, cu o poftă de joc de nestăvilit. Regizorul Alexandru Dabija, care a “recidivat” în reinterpretarea unor povești clasice românești mărturisea: „Marile școli de film își învață scenariștii și regizorii să povestească. Să spună povești. Câți dintre noi au mai apucat să audă în copilărie povești spuse, nu citite? Poveștile s-au sfărîmat, s-au făcut praf și pulbere,  s-au risipit în filme, texte de cîntece și telenovele. Polemic și terapeutic ne încercăm puterile cu periculoasa artă a spunerii unei povești. Și nu una oarecare. E vorba despre o poveste printre personajele căreia se află Dumnezeu, Moartea, Dracul…”

Pentru că am amintit de Teatrul Act, al cărui partener este Banca Raiffeisen, în cadrul Stagiunii virtuale au fost prealuate și alte spectacole: Moș Nichifor, N-ai tu treabă!, Păi...despre ce vorbim aici, domnule? Nu voi face referire la ele pentru că s-a vorbit și s-a scris mult  la vremea premierelor, însă plăcerea de a le revedea nu poate fi ocolită.

    Un alt proiect care s-a bucurat de succes a fost Caragiale e de vină de Matei Vișniec. Este vorba de un scenariu conceput în cadrul unui laborator de creație inițiat de actrița Oana Pellea. Despre acest text dramaturgul spunea: “Caragiale a fost primul meu maestru în sens literar, de la el cred că mi se trage totul în ceea ce priveşte teatrul ca gen literar.  Din acest motiv am decis să-i aduc un omagiu scriind la rândul meu o serie de «momente» şi «schiţe».  Ele sunt o dublă invitaţie, la lectură şi la scenă. Cititorul îşi poate imagina din fotoliu cum ar funcţiona aceste texte pe scenă. Regizorul are libertatea să le combine cum simte el de cuviinţă, să le reorganizeze cum i se pare mai interesant.

În prozele sale scurte, uneori având caracterul unor fulguraţii textuale, Caragiale se joacă însă şi cu ceea ce rămâne nespus, cu situaţii vagi sau cu caractere lăsate în suspensie.(..). Personal n-am inventat nimic, Caragiale e de vină“. În regia Marianei Cămărășan, scenografia lui Vladimir Turturică, Oana Pellea și Mircea Rusu crează personaje antagonice, apropiate ca tipologie de peronajele contemporane din politică sau din viața de zi cu zi. Lor li se alătură: Ionuț Grama, Cristina Casian, Florina Gleznea, Richard Bovnoczki.

Ce-am mai (re)văzut? Un spectacol regizat tot de Mariana Cămărășan și intitulat N(AUM) cu Oana Pellea și Cristina Casian.  ”Cheia e în iubire, desigur, de aceea atât de greu de văzut” ne spune Gellu Naum și, în spectacol despre iubire este vorba, dar și despre vindecare, iertare, despre sufletul pereche, despre taine. Cu ajutorul celor două actrițe pătrundem într-un labirint de unde puteam ieși numai dacă descifrăm semnele naumiene.

Spectacolul Cu ce vă servesc, regizat de Chris Simion Mercurian pentru Teatrul Grivița 53 este prima piesă scrisă de romancierul și eseistul Pascal Bruckner și este o comedie spumoasă și absurdă despre o clientă care nu știe ce să aleagă dint-o listă de preparate, se decide greu, o chelneriță amabilă care propune “și asta și asta”. O paralelă cu viața noastră în care, de multe ori, suntem nehotărâți, nu știm ce decizii să luăm. Maia Morgenstern, Rodica Mandache și regizoarea însăși întruchipează personajele cu credință.

„Cu respect, raportez” este replica laitmotiv pe care bravul soldat Svejk o folosește de câte ori vrea să povestească ceva. Teatrul Național „Radu Stanca”, al cărui parener este Banca Raiffeisen, a fost prezent în Stagiunea virtuală cu one man show-ul Bravul soldat Svejk, de Jaroslav Hașek al lui Viorel Rață. Încurcături, situații comice din care “un idiot cu acte în regulă” iese învingător prin inteligența tipică omului simplu care nu vrea să se supună autorităților. Viorel Rață face un tur de forță interpretând mai multe personaje cu umor, cu dezinvoltură, cu finețe.

Stagiunea virtuală a avut mai multe spectacole de teatru, în fiecare săptămână câte unul, dar, din păcate nu am putut să “merg” la toate.  O bancă a întins o mână artiștilor, dar și spectatorilor și care împreună au spus povești frumoase într-o perioadă dificilă, oferind un teatru virtual de calitate, cu actori dedicați și iubiți de public.

Bărbat sau femeie

 În jocul ăsta de-a închisul și deschisul teatrelor, uite teatrul, nu e teatrul, cred că  există numai „victime” (actorii, spectatorii) și nu ale datoriei, ci al lipsei de interes a factorilor de decizie.  Nu există vreun studiu care să stabilească dacă sala de spectacol este un focar de infecție sau nu. Nu există nicio cercetare serioasă despe locurile care sunt pericole reale. Închidem și gata! De parcă, ar fi așa de simplu! Dar, subiectul acestei cronici este altul. Gândurile de mai sus mi-au venit în momentul în care mă pregăteam să văd un spectacol în streaming online, Masculin-feminin,  în data de 8 martie, adică în prima zi în care s-au închis din nou teatrele, pentru că Bucureștiul intrase în zona roșie. 

Spectacolul s-a jucat la Teatrul Metropolis, cu actorii testați, repetiții cu mască și  distanțare, fără spectatori. De fapt, au fost vreo 3000 de plătitori, care au stat, comod, acasă. Spectacolul Masculin –feminin  a avut premiera în 2013 la Godot Cafe, s-a jucat în diverse colțuri ale țării,  iar reprezentația vizionată online era prima după 4 ani de pauză. Am văzut un trailer și mi-am zis că trebuie să merg până la capăt.  Sincer, am fost dezamăgită. Există o replică în piesă care spune : “Se întâmplă doar la teatru să te duci cu așteptări, dar să te întorci cu întrebări.” Așteptări am avut, dar nu am rămas cu întrebări.  

Pe scurt, despre ce este vorba:  despre iubire. Despre iubire în toate felurile, nu cea din poveștile romantice, ci despre una din zilele noastre, destul de des întâlnită, greu acceptată de societățile conservatoare. Un el (Adam) și o ea (Eva), nume predestinate,  căsătoriți de ceva timp din iubire, poate chiar una romantică, ajung într-un punct- cheie al vieții lor. El mărturisește că vrea să devină femeie, tocmai când ea dorea să-i spună că vor avea un copil. O situație nu tocmai la îndemâna niciunuia dintre ei.  Nici nu știu dacă pot spune că Masculin-feminin e comedie, așa cum se specifică în prezentarea de pe site.  Nu prea mi-a venit să râd! Subiectul este destul de incomod,  deloc amuzant și ar putea naște discuții pro și contra, dezbateri furtunoase, replici tăioase din partea unor asociații sau organizații. Se discută în piesă despre ce înseamnă să fi femeie sau bărbat, despre meseria de părinte, despre responsabilitate, despre experiențe din copilărie, care te pot marca pe viață, despre sex.  Imaginația Liei Bugnar merge mai departe și inventează  personajele  copiilor nenăscuți (apoi născuți) și pe Adam care apare în partea a doua ca femeie sub numele de Ada.  

Jumătatea a doua a piesei mi s-a părut mai întortochiată. Dialogurile dintre personaje sunt câteodată sterile, voit căutate, conțin expresii ușor vulgare. Este adevărat că le auzi în fiecare zi,  fac parte din vocabularul unora dintre noi, îl auzim pe stradă, în metrou, la piață. Cineva mi-ar putea spune: “asta-i viața, asta e ce trăim!”. Dar, poate, nu vrem să auzim? Piesa ne vorbește despre iubiri dureroase, decizii care schimbă destine, scene violente sau sexuale din copilărie, care te fac să te simți incomod, despre a doua șansă. Am văzut multe dintre piesele Liei Bugnar, toate pe subiecte umane, unele bune, altele mai puțin bune, mai inspirate sau mai puțin inspirate. Este posibil ca modul în care autoarea a tratat problema transgender să genereze discuții aprinse la nivelul asociațiilor celor care se confruntă cu acest tip de probleme. Sigur, este un spectacol de teatru care dezbate o problematică delicată într-un mod ușor simplist în opinia mea.  Implicațiile adânci, profilul psihologic al persoanelor aflate în această situație nu trebuie să rămână tabu, dar trebuie găsită cheia potrivită cu care să deschizi ușa. Aici, când s-a potrivit, când nu!

Distribuția este formată din „ copiii” sau ”echipa” Liei Bugnar: Marius Manole, Laura Creț, Anghel Damian, Theodora Stanciu, Ilinca Manolache, cărora nu ai ce să le reproșezi. Primul lucru care s-a simțit de cum “s-a deschis cortina” a fost emoția care îi strangula pe actori.  Era vorba de un spectacol nejucat de mult, de faptul că erau live, fără public (în sală, dar cu unul numeros acasă), în condițiile unei nedorite “vacanțe”, dar bucuroși că pot fi pe scenă. Când emoțiile au mai trecut, fiecare actor și-a  trăit povestea , și-a găsit ritmul. Marius Manole este Adam, soțul plin de angoase, care datorită unui viol în grup la care a fost obligat să participe în adolescență își dorește schimbarea de sex.  Cea mai emoționantă scenă este chiar povestea violului în care lacrimile adevărate ale actorului îl fac credibil. Aici îi dă o replică pe măsură Theodora Stanciu (Ada, adică Adam femeie). Ada are și un monolog care începe și se termină cu banala problemă a ciorapilor femeilor și a firul dus, neobservat în general. Laura Creț, este soția, o Evă care continuă să-l iubească pe Adam, care și-ar dat un rinichi, un plămân dacă el ar avea nevoie. La început, actrița a intrat în rol puțin țipat pentru ca, apoi, mai ales în scena beției, să emoționeze. Anghel Damian este copilul nenăscut, povestitorul, dirijorul întergii acțiuni. Nu are loc în trupul ce i- a fost destinat, dar va găsi altul, alături de Ilinca Manolache, care joacă între sarcasm și dezamăgire, uneori iluzionată și cu care își imaginează cum ar fi viața lor împreună. Complicate îțele poveștii!

Să fii femeie? Să fii bărbat? Cum e mai greu? Cred că trebuie să ne mulțumim așa cum suntem, să trăim frumos, demn (chiar și în pandemie!), să iubim, să ne iubim, să ne respectăm, indiferent de sex.

Am avut posibilitatea ca înainte de spectacol, să intrăm în cabine, să-i vedem pe actori gata de a intra în scenă, să le simțim emoțiile, să asistăm la ritualul “familiei” (ikebana și șutul în fund). Dacă aș fi fost în sală, pe post de musculiță, aș fi aplaudat actorii pentru că deși salaera goală, ei  au jucat ca în fața unei săli pline ochi, așa că m-am mulțumit să închid tableta.

On Stage Teatru- Masculin-feminin de Lia Bugnar. Regia: Lia Bugnar. Distribuția: Marius Manole, Laura Creț, Theodora Stanciu, Anghel Damian. Data vizionării: 8 martie 2021.