Planeta “Matei Vișniec” on-line

 

România, Franța, Italia, Uruguay, Brazilia, SUA. La prima vedere s-ar putea crede că  este vorba despre un itinerariu turistic, dar, de fapt, este o călătorie teatrală. Ghid: Matei Vișniec. “Agenția”organizatoare: Muzeul Național al Literaturii Române care a avut o inițiativă salutară în această perioadă confuză, organizând online prima ediție a Festivalului internațional “Matei Vișniec” (21-27 martie 2021). O manifestare amplă dedicată celui mai jucat dramaturg român, cunoscut și ca poet, romancier, jurnalist, stabilit de ani buni la Paris și aflat într-un permanent du-te vino cu România. Festivalul a avut o agendă extrem de bogată, cuprinzând pe lângă spectacole montate în România sau pe alte meridiane, lecturi din creația unor poeți români, conferințe susținute de prof. George Banu, documentarele “Parisul lui Matei” și “Vișniec, rege la Avignon”, “Provența, paradisul posibil”, filmul “Dinții”, o expoziție cu poemele grafice semnată de Matei Vișniec. Dintr-o agendă atât de bogată am ales “să merg” la teatru, curioasă fiind să văd cum îl percep alții pe dramaturgul român, cum sună în italiană, spaniolă, engleză, portugheză sau franceză. Piesele sale fiind, de altfel, montate în fiecare an la Festivalul de la Avignon, fiind traduse în peste 20 de limbi şi jucate în peste 50 de ţări.

Personalitate plurivalentă, Matei Vișniec a primit numeroase distincții, printre care amintim: Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească a anului 1990, pentru piesa „Angajare de clovn”; Premiul de Dramaturgie al anului 1998 al Academiei Române; Premiul „Théâtre vivant”, acordat de Radio France Internationale, în 1998, pentru „Teatru descompus”; Premiul presei la Festivalul de teatru de la Avignon, în 1996 și 2008; Premiul „Jean Monnet” în cadrul Festivalului „Littératures Européennes”, în 2016 (Cognac, Franța); Chevalier des Arts et des Lettres pentru întreaga activitate, în 2018; Chevalier de l’ordre national du Mérite, numit prin decret prezidențial, în 2020.

Pentru dramaturg, textul este un „material viu” care prinde sonorități diferite, dezbate teme de actualitate învăluite într-o poezie  „cusută” cu metafore și despre care el însuși scria în prefața volumului „Omul din cerc”: „Odată lansat, odată stârnite energiile sale lăuntrice, tu, ca scriitor, nu mai poți face chiar ce vrei. Textul începe să-ți dicteze el anumite direcții, îți impune voința sa interioară. De multe ori mi s-a întâmplat, scriind o piesă, să descopăr cu stupoare că un personaj pe care îl doream secundar începe «să-și facă din ce în ce mai mult loc», să crească și să ia locul personajelor care în mintea mea erau principale.”

Festivalul a fost deschis de Buzunarul cu pâine, regizat de Tudor Chirilă și premiat de UNITER pentru cel mai bun spectacol tv în 2016. Un text realist, alert,  „ o halucinație în doi, un vis greu care pare a se perpetua la infinit, fără ieșire”, după cum îl caracterizează regizorul Tudor Chirilă, o parabolă despre neputință, lipsă de comunicare.  Un el, o ea și un câine într-un decor ce se schimbă pe secvențe, filmat cu cadre lungi, de aproape, de la distanță, de sus (pentru a da mai mare amploare și deschidere) și care ne poartă prin lumea  așa deformată cum e ea, dezumanizată, urâtă, aflată în declin.

Mesajul ar fi că, indiferent cum acționăm, într-o direcție sau alta, nu putem schimba inerția lucrurilor, nici cât o piatră aruncată într-o fântână. Fântâna și câinele sunt două simboluri. Primul poate fi „luminița de la capătul tunelului” sau hăul care înghite, iar câinele nevăzut, dar auzit poate fi un prieten sau un dușman, conștiința noastră tăcută. Dramaturgul Matei Vișniec povestea într-un inteviu că a pornit în a scrie acest text de la un fapt trăit de el pe vremea navetei: a auzit un câine care urla într-o fântână.  Cei doi eroi ai noștri hrănesc câinele cu pâine. “pâinea noastră cea de toate zilele ”, ajutându-l să supraviețuiască, în final, fiiind și ei hrăniți cu pâine aruncată de sus. Amândouă personajele sunt bine conturate, iar actorii Ioan Coman și Ada Simionică dau, prin interpretarea lor substanță, trec prin diverse stări, replicile curg și ai împresia că se scriu în fața ta.

Compania teatrală ACTI Teatri Independenti din Torino a fost prezentă în festival cu spectacolul Migraaanți sau Prea suntem mulți în aceiași barcă, regizat de Beppe Rosso.  Textul tradus împecabil în italiană de Debora Milone și Beppe Rosso prezintă drama noastră a tuturor care devenim „ într-o lume globalizată migranți și nu imigranți” și pentru care cuvântul “acasă” pierde din semnificații. Europa este pentru mulți dintre cei ce vin din Afganistan, Siria, Pakistan, etc. un fel de fata morgana, un “acasă” imposibil de realizat, îndepărtat, plin de compromisuri pentru un pumn de euro. Cine sunt migranții și care este puterea care-i pune în mișcare, care sunt forțele manipulatoare umane și de propagandă? La Matei Vișniec, realitatea se topește în ficțiune și publicul este implicat direct.

Autorul, care are o vastă experiență de jurnalist,  face o disecție a lumii contemporane cu finețea unui chirurg, o radiografie exactă a “bolii”, fără a oferi un antidot, nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu există încă.  Scene dureroase trec prin fața noastră, pline de dramatism și care în spectacolul teatrului din Torino  sunt redate și jucate la intensitate. Actorii Paola Di Mitri, Miriam Fieno, Ture Magro, Beppe Rosso, Bamba Seck creează personaje veridice, într-un decor minimalist.

Voci în întuneric este piesa care l-a inspirat pe artistul păpușar Eric Deniaud să realizezeze, în 2009, un spectacol la Beirut, la Collectif Kahraba. Absolvent al Institutului Internațional al Marionetei de la Charleville-Mézières (întemeiat de Margareta Niculescu), Eric Deniaud este regizor, actor, păpușar, scenograf în spectacole pluridisciplinare. În 2002 descoperă textele lui Matei Vișniec și Voci în întuneric este creat  pentru adulți, după Teatrul descompus- Omul pubelă.

Capetele sau măștile imaginate de Eric Deniaud sunt caricaturizate, personalizate și expresive, mâinile lui Deniaud alcătuind trupul fiecărui personaj. O duzină de chipuri cu priviri curioase, nedumerite, chinuite, față-n față  cu o societate absurdă, o valiză care se transformă în scenă de teatru, un radio, o fereastră care se deschide și se închide spre lumea în care trăim, un decor minimalist, dar atent gândit. Sunt patru secvențe, independente una de alta și care, așa cum spune regizorul, „oferă o gamă largă de personaje colorate ce pot semăna cu vecinul de cartier sau cu femeia aceea pe care n-o cunoașteți dar pe care o întâlniți zilnic când mergeți la lucru.”

Eric Deniaud ne-a oferit o altă variantă pentru acest text (văzut în festival și la trupa din Chicago), una mai consistentă, mai credibilă, mai profundă. Păpuși la masă, mânuite cu dexteritate, apoi, în partea a doua, Omul din cerc,  păpușarul își arată chipul pentru a continua monologul despre alienare și singurătate, decorul semănând cu pietrele ciudate din Capadoccia. Paul Claudel spunea că “păpușa  nu este un actor care vorbește, ci un cuvânt care joacă”, cuvântul autorului, “cuvântul” regizorului, iar spectacolul lui Eric Deniaud poate ilustra această definiție.

Compania “Cultura em movimento” din Brazilia a prezentat în festival spectacolul Nina sau despre fragilitatea pescărușilor împăiați. Textul este jocul imaginar al lui Vișniec cu Cehov. Dramaturgul român continuă Pescărușul după 15 ani, în timpul revoluției bolșevice din 1917, și este un omagiu adus dramaturgului rus, o scrisoare de dragoste și mulțumire. Vișniec a înțeles perfect lumea lui Cehov, i-a iubit personajele, dar vede mai departe, explică unele scene, le completează. Nina lui Vișniec este presată de timp, nehotărâtă, speriată; ei i se adaugă doar Trigorin și Treplev. Montarea braziliană poartă  semnătura lui Denise Weinberg (regizor, actriță, profesoară, director de teatru), este coerentă, iar actorii Dinah Feldman, Edu Guimarães, Francisco Brêtas și Gregory Slivar crează personaje credibile.

Teatrul „Bulandra” a adus în festival Omul din cerc, un proiect experiment semnat de Ana Ioana Macaria și Andu Dumitrescu, difuzat în live streaming. Cei șapte actori: Camelia Maxim, Andreea Bibiri, Silviu Geamănu, Maria-Veronica Vârlan, Marius Chivu, Simona Pop şi Lucian Ifrim au fost și interpreți, dar și creatori ai story-ului digital și au experimentat atât textele scurte ale lui Vișniec, dar și acest mod inedit de a „juca”, de a se juca.  Fiecare a creat un personaj “încercuit”, în decorul propriu, de acasă, în cercul “în care nu era loc pentru doi”.

Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre este o altă „scrisoare” scrisă de Matei Vișniec lui Eugène Ionesco și “expediată” de Teatrul Național “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.  Mijlocul anilor 50, Școala de literatură, perioada de dictatură comunistă, un poet care scrie pe fețe de masă la restaurantul scriitorilor, două personaje care au existat cu adevărat, dialog cu Cântăreața cheală, denunțuri, cenzură, etc. Un alt război cu regimul totalitar, care considera teatrul absurdului un pericol “în formarea omului de tip nou”.

Regizorul Răzvan Mureșan a creat o anumită dinamică, un suspans spectacolului, contrabalasând dramatismul situațiilor cu ilarul. Spațiul scenografic semnat tot de el este unul rece, ca pereții unei închisori, care îți dă fiori, unde se regăsește portretul lui Stalin, un telefon ascus în perete, „Ce paradox, domnule Ionesco, dumneavoastră scrieți absurdul acolo, și noi aici îl trăim”, spune unul dintre personaje, nu e departe de ce trăim acum, deși piesa a fost scrisă prin 2009. Distribuția îî cuprinde pe Matei Rotaru (foarte bun în rolul poetului proscris, când bufon, când înțelept, când idealist), Cristian Grosu (un redactor șef extrem de obtuz și opac), Alexandra Tarce (barmanița paralizată de frica de sistem) , Adrian Cucu (directorul închisorii, mai prizonier decât poetul), Cătălin Codreanu, Miron Maxim, Petre Băcioiu, Diana Buluga, Silvius Iorga, Patricia Brad (cântăreața cheală, apare ca o zână din povești).

O altă versiune a aceluiași text ne-a fost prezentată de trupa L’Échoscène din Franța, o lectură-maquette, în regia lui Audrey Jean. Cu un decor minim, am văzut doar câteva fragmente, într-o interpretare corectă a actorilor Anthony Binet, Elsa Davoine, Delphine Lanniel, Chloé Mahy, Hadi Rassi și Jacques Schuler.

Teatrul El Galpón din Montevideo este una dintre cele mai vechi instituții de cultură din Uruguay. Printre multe titluri din dramaturgia contemporană, El Galpón și-a înscris în repertoriu piesa Cuvântul progres spus de mama sună teribil de fals, regizat de Aderbal Freire-Filho și care a avut premiera în 2018. Vă întrebați cum sună în spaniolă textul lui Vișniec?  Sună bine și foarte actual și, dacă ar fi avut și subtitrare, ar fi putut suna și mai bine pentru cei ce nu cunosc limba. Pe scurt, este vorba de un cuplu de refugiați care se întorc acasă și se lovesc de o grămadă de probleme cu care se confruntă țara lor după un război civil, despre victimele adevărate și colaterale ale războiului. Poate să fie oriunde în lume, în Europa sau America de Sud. Se vorbește despre despotism, manipulare, umilințe, despre dezintegrarea societății umane. Absurd, suprarealism, anecdotică, umor negru împletite într-un spectacol impactant.

Regizorul a fost atras de actualitatea temei, de modernitatea limbajului lui Vișniec, de diversitatea  metaforică a textului. O scenă imensă asemenea unei hale, o masă lungă, „ca-ntr-o tavernă mohorâtă”, la care scenele se succed când într-un capăt , când într-altul al ei, zeci de scaune și un grup de actori (Héctor Guido, Alicia Alfonso, Federico Guerra, Massimo Tenuta, Elizabeth Vignoli, Anael Bazterrica, Estefanía Acosta, Pablo Pipolo, Claudio Lachowicz, Pierino Zorzini, Pablo Robles, Santiago Bozzolo) bine dirijați, toate ducând la un spectacol ce se reține.

Mă așteptam ca spectacolul Teatrului Municipal „Matei Vișniec” din Suceava, Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama, să fie cu păpuși, cunoscând “antecedentele” lui Ioan Brancu, actor păpușar și regizor. Dar, el l-a gândit ca o reprezentație pentru copii și adolescenți, poate și datorită temei de o stringent actualitate: drama copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate și lăsați în grija bunicilor.

După ce a debutat în premieră națională cu Omul de zăpădă care voia să întâlnească soarele, la Teatrul Țăndărică, cel mai jucat dramaturg român contemporan a devenit și cel mai jucat dramaturg pentru copii, multe teatre din țără fiind atrase de textele pentru cei mici ale lui Vișniec. „Oare mai ştiu, astăzi, adulţii, să le ofere timp copiilor?” Pe cât de simplă, pe atât de complexă este această întrebare. La prima vedere, răspunsul ar fi nu.  Este vorba despre drama copiilor care au de toate, mai puțin prezența, afecțiunea, implicarea părinților în copilăria lor. Munți de cadouri, de jucării sau dulciuri nu pot compensa o îmbrățișare, o mângâiere, un sărut, o plimbare în parc, o poveste spusă la culcare de mama. Există tehnologia care îi acaparează pe copii, e un război între un desen animat sau o poveste cu a fost odată și internet, tabletă, telefon, calculator. Cine învinge? Nu știm exact! Ce știm este că tehnologia modernă este un fel de hoț care fură timpul copiilor, dar și al părinților. Matei Vișniec spunea despre piesa sa: „Extratrestrul care îşi dorea ca amintire o pijama”nu este însă o piesă tristă… Spectatorii vor găsi în ea, alături de multe întrebări, şi multe momente comice şi muzicale. Mi-am dorit ca acest text să ofere două etaje: unul pentru copii şi altul pentru părinţi. (...) Nu întâmplător mi-am subintitulat piesa  Poveşti de adormit copiii şi de trezit, uşor, părinţii.” Extraterestrul vine dintr-o lume în care nu există mame, tați, bunici, cuvântul dor.

Emoție, sensibilitatea, duioșie, poezie se împletesc într-un text bine scris, iar spectacolul de la Suceava încearcă să transmită aceste lucruri. Un decor extrem de simplu, un ecran, niște pufuri, cutii cu cadouri frumos împachetate definesc cadrul de desfășurare al acțiunii. Muzica lui Cári Tibor este frumoasă, cantabilă, deloc șlăgăroasă și interpretată corect de către actorii suceveni. .Soluția găsită de Ioan Brancu pentru extraterestru, un actor îmbrăcat din cap până în picioare în roșu, mi s-a părut simplistă și deloc atrăgătoare. El este eroul principal și nu atrage, nu impresionează. Cei trei copii, interpretați de Cristina Florea, Horia Butnaru și Clara Popadiuc, aduc ceva din naivitatea și ingeniozitatea vârstei, au gesturi atent studiate. Cele mai reușite momente interpretative sunt cele realizate de Cosmin Panaite (cățelul Lulu) și Cătălin Ștefan Mândru (pisica Kity), savuroși, comici. Bogdan Amurăriței, în travesti, compune o Bunică obosită, gârbovită, dar care dansează cu foc. Nu știu dacă cei mici adorm ascultând povestea, dar vreau să cred că părinții s-ar putea trezi, gândindu-se mai bine cum să gestioneze “bulgării”de timp.

 Am lăsat special la urmă proiectul teatrului Trap Door din Chicago care a creat 8 performace-uri după Teatrul Descompus, scris de Matei Vișniec între anii 1992-1993, întâi în franceză și apoi în română. Este vorba de o manifestare extremă a teatrului absurdului, cu personaje cu biografii sumare, lipsite de identitate, de consistență, chinuite de singurătate, izolate de lumea înconjurătoare – Omul din cerc, Omul-pubelă, Filosoful, Mâncătorul de carne, Omul cu gândacul etc. Este o descompunere a umanului dusă până la alienare. Asemenea unui doctor, dramaturgul face și aici o radiografie a lumii prin descompunerea ei, prin ducerea la absurd, la utopie. Sunt scurte secvențe, îndependente una de alta. Dramaturgul consideră „teatrul descompus” drept un experiment, afirmând că textele scurte sunt „un exerciţiu de captare a emoţiei dintr-o singură mişcare, un joc stilistic în care îţi propui să obţii maximum de efecte cu minimum de mijloace. Timpul şi emoţia se află într-un raport invers proporţional – într-un timp scurt încerci să concentrezi o încărcătură mare de emoţie”.

Compania Trap Door din  Chicago, înființată de Beata Pilch, practică un teatru de avangardă, experimental și este interesată de piese originale și europene, provocatoare, precum și punerea în scenă în moduri neobișnuite. Ea a prezentat în cadrul Festivalului „Matei Vișniec” opt performance-uri, regizate de opt regizori, din opt orașe, din cinci țări. O îmbinare de text, video proiecție, gest, coregrafie, muzică  cu filmări interesante făcute în pandemie, decorul fiind o cameră, un colț de zid, o cabină, etc. Nu le-am urmărit pe toate cele opt, din cauza unor suprapuneri de program, dar important mi s-a părut  faptul că s-a putut îmbina digitalul cu cuvântul și arta actoricească pentru a reda mesajul dramaturgului într-o formulă modernă, că regizorii (Katarzyna Winska, Zachary Nicol, Michael Mejia, Marian Masoliver, Nicole Wiesner, Cristina Pronzati, Neema Lahon, Catherine Sullivan), unii dintre ei și interpreți, au căutat să exprime ideile lui Vișniec cât mai personal, trecând prin filtrul lor trăirile dramaturgului.

După 8 zile pline, călătoria pe”planeta” Matei Vișniec s-a încheiat și cu regretul că nu am putut “opri” în toate “stațiile” propuse de Muzeul Național al Literaturii Române, dar sperând într-un viitor îtinerariu la fel de bogat.