Pe Radu l-am cunoscut cu mulți ani
în urmă și i-am urmărit parcursul atât cât s-a putut. Este un regizor prolific,
lucrează pe mai multe continente, a plecat, a venit , iar a plecat, e mereu pe
drumuri. Pentru discuția noastră legată
mai mult teatrul de animație, și o să
vedeți de ce, l-am găsit în Suedia.
Raluca
Tulbure: Alegerea
carierei tale a fost determinată de faptul că tatăl tău a fost regizorul
Dumitru Dinulescu?
Radu
Dinulescu: Categoric! La un an mergeam de-a bușilea pe scena
teatrului din Brăila, la 5 ani jucam în Costache
și viața interioară de Paul Everac împreună cu Catrinel Dumitrescu, la 12
ani aveam un rol destul de mare în Să nu
vă plângeți dramatizare și regie Dumitru Pâslaru (tatăl Anei Maria
Pâslaru). În liceu am activat la toate echipele de teatru din Galați, am fost
coleg de școală populară cu Victoria Cociaș. Sigur că dacă nu m-aș fi născut
într-o casă de artist aș fi fost informatician. Mi-a plăcut enorm matematica și
acum sunt cu ochii în laptop toată ziua. De altfel, mi-am dat numai 2 ani
pentru a intra la teatru după care aș fi urmat o carieră legată de științele
exacte. Am intrat din prima.
R.T.:
Ai debutat de mic pe scenă, cum ai perceput
faptul ăsta? Ca o joacă sau ca ceva serios?
R.D.:
Nu-mi mai aduc aminte! Asta înseamnă că nu am avut emoții pentru că emoțiile puternice
nu se uită. Deci, a fost o joacă. Și acum este o joacă pentru mine tot ce
fac... o joacă pentru care sunt plătit, e adevărat, uneori chiar foarte bine,
dar tot nu mă pot compara cu Messi sau Ronaldo. Ghinion!
R.T.:
Ce ai învățat de la Cătălina Buzoianu și
Valeriu Moisescu, profesorii tăi din institut?
R.D.:
De la Cătălina Buzoianu am învățat cum se trișează în teatru, de la Valeriu
Moisescu - cum se gândește în teatru. M-am bucurat foarte mult când am reușit
să mă depărtez de modul manierist de a face artă al celor doi profesori ai mei,
fiecare în stilul lui și la capacitatea intelectuală și mai ales după
influențele date de ce mai vedeau ici, colo! Șocul s-a petrecut la o întâlnire
cu un regizor care mi-a modificat complet modul de a vedea lucrurile- Józef Szajna.
Numai eu știu cum am
intrat (fraudulos!!!) la toate cele 3 reprezentații de la Sala Atelier a
Teatrului Național, cu spectacolul Replika.
La timp... pentru că eram deja în anul doi la regie și condus pe un drum plin
de praf.
R.T.:
Unde ai debutat și cu ce?
R.D.: Am debutat la
Studioul Casandra, cu Acești îngeri
triști de D. R. Popescu, cu Florin Călinescu (o mare speranță pe atunci) și
Rozina Cambos, un talent care s-a frânt prea repede. A fost spectacolul meu de
diplomă, considerat de critică „spectacolul unei generații”, producție care l-a
lansat spectaculos și pe Florin Harasim, pe atunci student în anul doi la
scenografie.
R.T.:
Ce a însemnat perioada în care ai emigrat în Israel? Din
punct de vedere profesional...
R.D.:
În Israel, am învățat să fiu manager, am avut compania mea de teatru, am avut o
sală în Jaffa (Yafo dacă preferați), am jucat în spectacole de copii din Cooperativa
Trenul de la Ierusalim, am fost profesor la școala lui Nisan Nativ (cea mai
bună facultate de teatru din Israel), am învățat să lucrez păpuși gigant, am
fost scenograf la Compania de dans a Kibuțurilor... am învățat enorm despre
artă și management cultural, despre teatrul independent... am învățat să
gândesc în proiecte, am fost propriul meu sclav... Și mă plăteam bine, dar mă
și biciuiam bine... Acum, privind în urmă pot spune, despre experiența mea în
Israel, că am plecat rătăcitor și m-am întors evreu!
R.T.:
Când s-a născut pasiunea ta pentru teatrul de păpuși?
R.D.:
La întâlnirea cu Itzak Peker, un păpușar rus, aciuat la Ierusalim și care
conducea una dintre companiile afiliate la Cooperativa Teatrul Trenul. L-am
primit ca artist oaspete la „Teatrul etajului III”, pe care-l conduceam atunci
și m-am trezit jucând în spectacolele lui. Curios din fire, am dat o mână de
ajutor soției sale la construirea păpușilor. Furt de meserie! Când am luat
primul proiect de la primăria din Tel Aviv să montez un Don Quijote, cu păpuși talie umană, am zis că le voi face eu, având
ca variantă B pe doamna Peker. Dar nu a fost nevoie, pentru că, după ce am
făcut niște schițe, numai eu știu cum, am început să sculptez capul lui Sancho
Panza care a devenit, până la urmă capul măgarului... Deci eu vin din zona
construcției de păpuși, a construcției de decoruri pentru păpuși și am învățat mânuirea,
la lucru, pe scenă, direct în spectacole. La doi ani după experiența cu Don Quijote, erau în Israel o mulțime de spectacole de la
Teatrul Național de Copii și Tineret până la companii private care aveau
păpuși, decoruri și accesorii făcute de mine. Pe urmă ,am învățat să lucrez cu
latex și am avut și prima comandă, de data asta de la Primăria din Haifa de 11
personaje gigant (peste 3 m). Ziua îmi făceam aprovizionarea cu materiale și
întâlniri de tot felul și lucram toată noaptea ascultând „Galei Tzahal” –
pentru cunoscători. (muzică și cultură pentru mai puțin cunoscători).
R.T.:
În popasul de 2 sau 3 ani pe care l-ai
făcut în România după 1990, ai pus 2 spectacole, dacă nu mă înșel, unul dintre
ele fiind la Teatrul Țăndărică, Max și Moritz. Un spectacol care a avut un mare succes și care-i aducea pe scenă pe
Constantin Cotimanis și Geo Dobre, doi actori de dramatic. Era prima montare la
păpuși în țară, după care pasiunea și preocuparea pentru acest gen de teatru a
devenit constantă. De ce?
R.D.:
În primul rând, pentru că știam să fac ceva manual. Dacă îți amintești,
păpușile de la Max și Moritz erau
făcute de mine, cu latex cu tot! Țin minte că, tot atunci, au trecut și
sculptorii de la Țăndărică la această metodă, care era mult mai rapidă și mai
puțin costisitoare, până la urmă. Ajuns în Franța, foarte repede am arătat ce
știu să fac și am umplut Le Midi (sudul) cu păpuși, capete gigant, obiecte, de
la spectacole de teatru, cabaret, obiecte pentru publicitate, mascote și caruri
alegorice de carnaval. Am dezvoltat un soi de atelier de construcție în burete
și latex și am făcut foarte multe cursuri, mai ales pentru sutele de
carnavaluri din regiune. Am lucrat și cu Opera din Marsilia pentru Dansul Salomeei. Carnavalul de la Seine
sur Mer mi-a pus la dispoziție câțiva ani la rând fosta tâmplărie a Șantierului
Naval, unde am dezvoltat un atelier de lucru pentru părțile fine din componența
carurilor alegorice. Un an de zile am făcut parte dintr-un proiect pilot, de un
an, al Ministerului Culturii (perioada Jaques Lang) în care predam cursuri de
construcție de păpuși din burete și latex elevilor dintr-o școală medie (10 –
15 ani).
R.T.:
Ce ți-a adus perioada franceză care a
durat și ea vreo 8 ani?
R.D.: Perioada Franța a început în 1 aprilie 1992,
când am ajuns în gară la Marsilia, cu prietena mea de atunci, pentru un contract
cu „Générique Vapeur – trafique
d’Acteurs et Engins” și nu s-a terminat nici azi. Eu
continui să mă simt mai în cultura franceză decât în cea dâmbovițeană, mai
legat de publicul francez decât... Franța mi-a adus conștientizarea faptului că
dacă nu cauți permanent, dacă nu schimbi ceea ce, la prima vedere, pare de
neschimbat, dacă nu te bați pentru drumul tău de pământ de pe lângă autostradă,
ești inexistent. Andre Gide
spunea:
„Să
nu te bizui niciodată, într-o operă nouă, pe avântul dobândit din cea
precedentă și să-ți cucerești pentru fiecare operă un public nou”. Asta
m-a învățat Franța și pentru asta sunt împăcat cu drumul meu, cu cariera mea
europeană, cu prieteniile și proiectele europene care li se datorează. Pentru
că am învățat că arta este un contact uman unic, intim și irepetabil. Altfel,
este meserie.
R.T.:
Ești un fel de globe trotter teatral, cu o activitate desfășurată pe mai multe continente, multe dintre
spectacolel tale au străbătut lumea, dar ai revenit acasă la un anumit moment, ai
pus spectacole în mai toate teatrele din țară, ai fost manager, director de
festivaluri. Aș vrea să ne povestești puțin despre directoratul tău de la
Teatrul de marionete din Arad pentru că a fost o perioadă importantă și pentru
teatru, și cred că și pentru tine.
R.D.:
La Arad am purtat mai multe pălării! Asta tot din Israel și din Franța am
învățat: să nu-ți pui ouăle într-un singur cuib. Și eu am avut multe „ouă”!
Eram, cam în același timp, managerul Teatrului de Marionete, responsabil cu
proiecte internaționale și directorul artistic al Festivalului Underground la
Casa de Cultură a Municipiului Arad și, pentru mine personal, continuam să-mi
fac profesiile: regizam, construiam păpuși-gigant, impresariam spectacole,
scriam proiecte de finanțare pentru diverse instituții de fonduri din România
și din lume. Anual, organizam ieșirea la Avignon, un proiect care, până la
criza, fals generată, în cultură cel puțin, de Boc și Băsescu, luase o amploare
excepțională. În 2008, eram a patra țară, ca număr de participanți la cel mai
mare festival din lume! Puțină lume știe, de altfel, nu am avut niciodată
interes la prea multă publicitate în România, (poartă mai degrabă ghinion!),
dar, în 2013, Teatrul de Marionete din Arad a avut, cu propriile producții și
cu cele în coproducție cu alte entități din Franța, Cehia și Belgia, nu mai puțin
de 120 de reprezentații în lume. Dar cum cele mai spectaculoase căderi sunt din
goana calului sau din culmea gloriei... cam așa s-a întâmplat și cu cultura în
Arad.
R.T.:
Ești un obișnuit la Festivalului de la
Avignon, o altă dimensiune a carierei tale. Cum privești legătura ta cu acest
festival?
R.D.:
Am spus-o de fiecare dată, când am avut ocazia, Avignonul îți poate schimba
cursul vieții, cariera, te pune față în față cu altă stare a culturii, decât
cea în care plutesc artiștii din România, uneori mult prea confortabil sau la
care aspiră alții, aflați în poziții mai puțin confortabile. Eu am alcătuit
acolo alte ierarhii, am descoperit alte căi ale creației, m-am îndepărtat de
idea de spectacol de teatru și am îmbrățișat formula de artă performativă, am
înlocuit actorul cu performerul, am descoperit spectacolul pluridisciplinar,
artiștii polivalenți și polivalența actului artistic... Aici, mi-am întâlnit
partenerii de coproducții, de proiecte culturale europene, am legat prietenii
și am devenit și „programateur” - cumpărător de spectacole pentru România, mai
nou și pentru Suedia... Într-un an, am văzut la Avignon 86 de spectacole în 3
săptămâni. Am adus la festivalurile din
România zeci de spectacole, la Arad, Baia Mare, Constanța, Oradea, Cluj, Alba
Iulia, Galați, Ploiești, Timișoara, Sighișoara, Pitești, Călărași, Sfântul
Gheorghe... Pe de altă parte, cât este de dur Avignonul... cât de grea este
înfruntarea cu publicul, cu cei care vin să-ți cumpere spectacolul, cu căldura
de pe străzile orașului în luna lui cuptor... Cine nu trece prin asta se află
în fața unei oglinzi fără profunzime. Pe urmă, Avignon a însemnat și reluarea
prieteniei cu Matei Vișniec, care este unul dintre cei mai jucați autor în
viață, în mai toate spațiile din Cetatea Papilor. Ne-am văzut reciproc
spectacolele, am montat textele lui în franceză și am venit cu ele la Avignon,
în diverse săli, am luat ades masa împreună în Place Pasteur, unde îi place lui
să se întâlnească cu lumea, sau în gradină la Hotel Europe, unde este sediul
RFI, pe timpul Festivalului de la Avignon...
R.T.:
Aș vrea să ne referim la faptul că ești
primul regizor din lume care ai realizat un spectacol multimedia 3D
stereoscopic, în colaborare cu Armand Richlet-Kleinberg. Ce presupune , de
fapt, acest concept pe toate palierele de creație?
R.D.:
Încă mai căutăm să explicăm și să ne explicăm ce se întâmplă de fapt, spre ce
mergem, unde încetează să mai fie spectacol viu și devine cinema, unde nu mai
este nici una, nici alta și devine o artă în sine, un mijloc de exprimare
distinct, cu propriul său limbaj, cu propriile sale creații și, mai nou cu
propriile sale festivaluri. Simptomatic pentru acest lucru este că ultima mea
producție pluridisciplinară, montată la Baia Mare: Burqa și basma, un spectacol de dans contemporan și artă numerică
avea două invitații la Casablanca în două festivaluri diferite ca nișă: Les
rencontres chorégraphiques și Festival International d’Art Numérique!
Acest
nou gen de spectacol s-a născut datorită unui proiect EU la programul Cultura
2007 – 2014 unde Teatrul de Marionete a fost co-organizator. Unul dintre
prietenii făcuți la Avignon și care-mi devenise, între timp, un colaborator de
nădejde, un informatician de geniu, a avut ideea să trecem de la imagine
digitală simplă la imagine stereoscopică. În momentul acela nu aveam nici măcar
ochelari 3D, cumpăram reviste care făceau cadou ochelari bicolori! Experimentul
a funcționat în spectacolul „Tovarășul de drum” care a reprezentat așa o
noutate în 2010 că a fost cumpărat de la Avignon de câteva festivaluri inclusiv
de Kennedy Center de la Washington! Trecerea la 3 D a însemnat pentru noi
întâlnirea cu infinitul posibilităților tehnice. Norocul nostru a fost că am
câștigat foarte multe proiecte, la AFCN, la Organizația Internațională a
Francofoniei, la Ministerul Culturi, la Comisia Europeană... Acest lucru a
permis extinderea inimaginabilă a bazei materiale prin mai toate teatrele prin
care am lucrat.Un alt aspect ținea de faptul că învățam din mers experimentând
cu fiecare producție, ceva nou în domeniul 3D, în relația actorilor, păpușilor,
obiectelor cu imaginea de pe ecran sau holohrafică. De la filmul simplu
stereoscopic, am trecut la animație creată prin ecuații matematice (fractali),
la holograme cu patru laturi diferite, la filmare cu camere 3D... Și mai avem
atâtea de experimentat... Pentru că eu nu mă voi liniști niciodată!
R.T.:
Pentru că ai umblat prin lume, ai văzut
fel de fel de spectacole, pentru că ești atașat de teatrul de animație, cum ai
evalua tu starea lui în România?
R.D.:
Eu împart aici lucrurile în două direcții diferite, chiar și în ceea ce
reprezintă dezvoltarea mea ca și creator de spectacole de animație. În primul
rând, în teatrul de obiecte, păpuși, marionete... mi-am găsit propriul drum,
propunând spectacole tematice, cu mesaj puternic, cu adresabilitate pentru
toată familia. Estetic vorbind, am fost foarte influențat de companii cunoscute
din Franța, Spania și Belgia, cu care m-am intersectat permanent la marile
festivaluri din Europa. Am lucrat cu un creator de benzi desenate de la
Strasbourg, care îmi este în mod curent scenograf și constructor de păpuși din
obiecte recuperate (o altă filozofie interesantă). Patrice Seiler a venit de
nenumărate ori în România, la Arad, Oradea, Cluj, Ploiești și am dezvoltat
împreună un concept de spectacol, expoziție, atelier de lucru cu copiii, în
jurul obiectelor abandonate, care primesc o nouă șansă, devenind personaje. Nu
am nici-o influență din ceea ce se întâmplă acum în teatrul românesc de
animație, de care încerc să mă țin cât mai departe, estetic vorbind. În ceea ce
se întâmplă în animația 3D în România... Greu de spus... pentru că mijloacele
financiare necesare sunt foarte mari, iar teatrele de la noi sunt sărace și
oamenii, mai ales tehnicienii trebuie instruiți! Armand face ateliere cu
tehnicienii de prin teatrele în care lucrăm și unde se cumpără material video
3D și compatibil cu sistemul DLP al ochelarilor activi, după sfaturile date de
noi. Altfel nu se potrivește!
R.T.:
Ultimul festival la care ai fost
organizator, cel de la Pitești, de la începutul lunii decembrie 2020, s-a
desfășurat online. Cât de simplu sau cât de complicat a fost în condiții și
restricțiile impuse de autorități?
R.D.:
Nu autoritățile ne-au creat probleme cu restricțiile pe care le-au impus!
Problemele de la Pitești au fost de ordin tehnic și o iau în ordine: aprobarea
trupelor de a prezenta spectacole online, modul în care erau filmate,
aprobările pentru trupele din străinătate, plata drepturilor de autor pentru
prezentări online, problemele de streaming, de încărcare pe servere puternice,
site-urile pe care s-a transmis, promovarea online, asigurarea că un număr mare
de followers pot vedea spectacolul concomitent... Noi nu am transmis o arhivă a
spectacolelor jucate deja în ediții trecute... ar fi fost prea simplu. Am
pornit organizarea ca pentru o ediție nouă, cu vizionări, selecționări,
discuții, contracte, organizare de program, promovare, încărcare pe servere,
discuții cu YouTube, UCMR... și... start! Eu m-am ocupat de trupele din Franța,
Italia și Belgia, spectacole nonverbale și unul subtitrat, după „Spuma zilelor”
– Boris Vian.
R.T.:
Cum crezi că va ieși teatrul din perioada
pe care a traversat-o? Ar trebui să învățăm ceva din experiența trăită de toți?
R.D.:
Teatrul românesc ar avea o șansă de dezvoltare la nivelul limbajului artistic
și al formelor de expresie, numai prin teatrul independent și în momentul în
care acesta își va refuza tendința și nevoia de a fi o anticameră a teatrului
instituționalizat. Mai este mult până atunci și nici nu există finanțare
suficientă pentru ca acest lucru să se întâmple repede. Ici, colo mici oaze de
speranță...
R.T.:
Regizor, manager al mai
multor instituții românești, organizator de festivaluri, manager de proiecte
culturale europene, ești mereu pe drumuri, nu ai obosit?
R.D.:
Ba da. Fizic! Înainte făceam sute sau mii de km, ajungeam undeva și începeam să
lucrez din clipa următoare. E de domeniul trecutului. Acum am nevoie de o zi
sau două de odihnă, timp în care capacitatea de muncă este pe undeva pe la 50%.
La Avignon mi-e din ce în ce mai greu să mă deplasez între sălile de spectacol
și căldura mi-e din ce în ce mai greu de suportat. Dar pofta de spectacol, de a
descoperi lucruri speciale, de a mă lăsa uimit, fermecat, cucerit de un gest pe
scenă... a rămas neatinsă. Noroc că există mulți artiști în lumea asta, care
inventează permanent, care caută cu ardoare ineditul, inefabilul, emoția,
misterul, uneori cu ajutorul mijloacelor ancestrale, alteori prin mijloace
tehnice, de ultimă oră și cel mai bine, din punctul meu de vedere, prin
sinergia amândurora!
R.T.:
La ce mai visează Radu Dinulescu?
R.D.:
... la un festival de circ contemporan în România, la scenariul de film Tegument pa care abia l-am terminat și
care așteaptă traducerea în engleză, la romanul inspirat de scenariu, la
proiectele culturale pe care le-am scris și depus în Suedia, la spectacolul cu
personaje din bețe de chibrituri cu care ne vom prezenta la Avignon în iulie și
care este finanțat de AFCN, la casa mea care a ars și pe care o repar acum, la
Târgul de Teatru de la Rio de Janeiro, unde sunt invitat în 2022, la amicii mei
„circassiens” din Coasta de Fildeș și Senegal la care ar fi trebuit să ajung în
februarie, la Turneul din Casablanca, Tunis și Cairo cu Burqa și basma, la Atelier 92 ediția 27 și la DaFeSt ediția 25, la Bienala
UP di Bruxelles, la piramida mea holografică, care își va lua zborul în câteva
locuri în lume în 2021, la iubita mea din Londra cu care mă întâlnesc pe ZOOM, la
prețul monezilor virtuale, care vine la pachet cu apetența mea pentru tot ceea
ce este virtual și spațiu paralel, și la toate acele lucruri pe care ni le-a
furat în 2020 un... un... ??
R.T.:
Dacă ai avea o baghetă magică ce ai face
cu ea?
R:D.: Aș
rupe-o și aș lega-o cu scotch ca să fie românească. Este o parafrază a unei
replici a Magicianului din ultima piesă pentru copii a lui Matei Vișniec Cu vaporul spre stele, pe care am
montat-o online la Reșița: „Rețineți şi
această lege a vieții… O baghetă magică o dată ruptă nu se poate lipi cu
scotch…” Eu cred că 3D, și mai ales 3D stereoscopic, a readus magia în teatru
și în cinema, de altfel. Iar în teatrul românesc a trece de la un sistem la
altul ar corespunde cu a trece de la ochelari de cal la ochelari 3D. Scapă cine
mai poate!
