Teatrul de Animație
ȚĂNDĂRICĂ a fost invitat la cea de a 9-a ediție a Festivalului pentru teatre de
copii și tineret de la Eskișehir (Turcia) cu spectacolul Cui i-e frică de Bau-Bau, o premieră recentă, semnată de regizorul croat
Ivica Simić. Acestă reprezentație se constituie ca o nouă abordare a noțiunii
de teatru pentru copii prin imbajul vizual, folosirea unor repere cunoscute
(personaje din basme îndrăgite de cei mici),
mimă, puterea de imaginație, un joc cu sunete, lumini, obiecte diverse, costume
care sugereaza personaje, marionete cu tijă scurtă sau compuse, un decor redus
la minim, cu standere pline de haine care au o coregrafie aparte, toate acestea
având ca scop
să demitizeze unele dintre cele mai comune temeri, să demonstreze că frica este
parte integrantă a vieții de zi cu zi, dar că putem scapă de ea glumind,
luând-o în șagă. Fiecăruia
dintre noi,în copilărie, i-a fost frică de ceva: de animale, de întuneric,
de zgomote, de ploaie, de vânt sau tunete, de apă sau de foc. Un fâlfâit de perdele, pașii care se apropie, lucruri pe care le-am lăsat într-un singur loc, apar inexplicabil într-un altul... O serie de
coincidențe sau poate nu? Câți dintre noi nu ne speriam la auzul cuvântului
Bau-Bau? În spectacolul imaginat de Ivica Simić este vorba de o
fetiță care înainte de culcare se joacă cu hainele din dulap, aude niște
zgomote ciudate și, intră intr-o lume, în care are parte de întâlniri
neaștepate cu personaje din unele basme, cum ar fi Scufița Roșie, Lupul, Albă
ca Zăpada, Capra cu trei iezi,Cei trei purceluși, vrăjitoarea. Este vorba de
modernizarea unor povești clasice în care numitorul comun este frica. Bau-Bau
este întruchiparea fricii, și ai senzația că se bucură parcă de faptul că
micuților le este teamă de el. După ce-l cunoaște, eroina noastră devine
prietena lui Bau-Bau, învăță să-și depășească toate temerile, să crească cu
ele, să-și găsescă drumul prin lume mai ușor. Concluzia de final este că
Bau-Baul meu este prietenul de care nu trebuie să-mi mai fie frică. Spectacolul
are in distribuție “aripa tânără” a TeatruluiȚăndărică (Olga Bela, Ana Maria
Bălescu, Dan Codreanu și AlexandruNeculcea) pentru care deplasarea a fost un
examen și o provocare: au jucat pentru prima dată pe o altă scenă decât cea a teatrului, într-o limbă
străină.
Drumul
până înTurcia, la Eskișehir un oraș din nord vestul țării, aflat la aproape
1000 de kilometri de București a fost greu. Datorită programului extrem de
aglomerat al teatrului, deplasarea s-a făcut pe sistemul “venit, jucat,plecat”.Turcia
este un tărâm fascinant, cu “picioarele”pe
două continente, o țară a contrastelor, a pămâtului care coboară direct în marea
de un albastru ca de Voroneț sau verde smarald, cu munți din care, după o ploaie
scurtă, ai senzația că răsare curcubeul. Am trecut granițe, am dat de vameși scupuloși
care ne-au cerut o hârtie oficială cum că șoferul nostrum este autorizat să conducă
pe teritoriul Turciei ( dacă se putea în limba turcă, de parcă tot românul vorbește
limba lui Suleiman Magnificul!), de șoferi amabili, care ne-au făcut schema
oraselor pe care trebuie să le urmărim pe indicatoare sau de șoferi care îți tăiau
calea pe linia de centură a Istanbulului de pe o bandă pe alta fără să te avertizeze.
După
toate aceste peripeții, inerente unei deplasări, am ajuns în prag de seară la Eskișehir
(care înseamnă “orașulvechi”), un fel de Veneție a Turciei, în Anatolia. Oraș întemeiat
în primul mileniu înainte de Christos de frigieni, situate pe râul Porsuk,
cunoscut ca locul de naștere al lui Nastratin Hogea, un învățat și filosof care sprijinea oamenii de rând în defavoarea
elitelor, cunoscut pentru povestirile sale amuzante. Gazdele noatre Șafak,
Orhan, Sanem și minunata lor echipă
tehnică au făcut tot ce s-a putut ca să ne de simțim bine și ca totul să
decurgă bine.
Festivalul,
organizat de Teatrul Municipal din localitate, a reunite trupe din România,
Italia, Franța Bulgaria, Croația și țara
gazdă. Spectacole pentru copii de la 3 la 15 ani, interactive, cu sau fără cuvinte
care pledau pentru prietenie, înțelegere, toleranță, comunicare, fericire.
Primarul orașului, prof.dr. Yilmaz Büyükerșen, scria în caietul program “să-I aducem
pe copii la teatru, să se bucure de el,
iar, indiferent de religie, de cultură, de limbă, teatrul să fie cel care-I
adună, îi face să se împrietenească. Este un adevăr de netăgăduit că teatrul este
una dintre cele mai semnificative ramuri ale artei care îi dă ființei umane personalitate
și identitate, este un eveniment unic care atrage după sine solidaritatea între
oameni, îi canalizează către o gândire pozitivă, îi educă și îi distrează de
la vârste foarte tinere, contribuie
la dezvoltarea abilităților lor de
exprimare.”
Sala
în care s-au jucat cele două spectacole “Cui i-e frică de Bau-Bau” era în cladirea
unei foste gări. Cochetă cu 220 de
locuri, dotată tehnic, sala a fost plină
cu copii de gradiniță. Veseli, guralivi, au participat zgomotos la unele momente
din spectacol, deși nu toți știau limba engleză. Le-a plăcut, au interacționat
cu ceea ce se petrecea pe scenă, au strigat, au aplaudat frenetic când “lupul”
din povestea noastră a salutat-o pe ScufițaRoșie cu turcescul “günaydin”( “bună dimineața”) sau la dansul standerelor cu haine. La
final, au invadat scena pentru a se fotografia cu actorii noștri, care deși
obosiți, dar fericiți, au împărțit zâmbete, rezistând eroic asaltului.
Din păcate nu am putut vedea nimic din festival pentru că
am pornit spre casă după spectacol. Însă am o datorie de onoare să numesc
trupele participante:Simone Romano (Italia) cu Hop-Hop, spectacol de clovnerie, numere
de circ; Teatrul Mala Scena (Croația) cu
Fetița cu ace, povestea unei fetițe
născute cu ace pe tot corpul, care luptă din greu să fie acceptată de cei din jur;
Teatrul Municipal din Eskișehir
cu o adaptare după scurt metrajul lui Albert Lamorisse Balonul roșu, care povestește despre prietenia dintre un copil
singur și un balon care apare în viața lui pe neașteptate; Teatrul Pinar Kids (Turcia) cu împărăția laptelui, locul unde toată lumea este fericită; Teatrul
de păpuși Inverted Tree (Turcia) cu Ultima smochină, orice dorință se poate
îndeplini chiar dacă totul dispare sau rămâne, dacă totul se schimbă;
Teatrul Pro Rodopi (Bulgaria) cu
Suc de prune contra gunoi, un amuzant
pariu pe care un om carețși caută nevastă îl pune la bataie: dacă ai gunoi, primești un suc de prune. Fata aleasă
însă nu are gunoi pentru că la ea acasă era foarte curat; Trupa Sofran (Franța) cu
în jurul unui scaun, mimă, dans,
ritmuri nebune în alb și negru; Teatrul Tempo (Turcia) cu Poliana, o lecție de viață dată de un copil orfan, încercat de viață.
A fost frumos, dar scurt, am întâlnit oameni drăguți,
săritori, tineri și entuziaști, gazde bune, dar cel mai important este că
pariul pe care teatrul l-a făcut alegând un drum nou în percepția teatrului
pentru copii, a fost câștigat.
