Carmen Mărginean:”Niciodată n-am visat să urc pe scena,a fost o întâmplare”

Marionetistă cu o activitate bogată pe scena Teatrului de marionete din Arad, cu zeci de roluri, sute de spectacole jucate,un „lider”,mentor pentru cei mai tineri, sufletistă, entuziastă, carismatică,serioasă,iată doar cîteva trăsături dintr-un portret creionat nu de un pictor, ci de un observator al fenomenului teatral pentru copii. Spectacole ca: Harap Alb,Trufaldino și aiuritele fantasme,  Spărgătorul de nuci, Fat Frumos din lacrimă, Crăiasa zăpezii, Mica Sirenă au rămas în memoria afectivă a multor generații de spectatori. A bătut lumea, a luat premii (ultimul, dar nu cel din urmă, l-a primit in 2011 din partea breslei),continuă să viseze, să trăiască cu și pentru teatru și am rugat-o să ne împărtășească gânduri, sentimente,opinii pentru a mai descoperi pe  încă unul dintre „soldații” unei “armate” unde identificare se face după un nume de cod ca maștera, zâna, vulpea, motanul,etc.

Raluca Tulbure: Pentru început ți-aș propune să ne referim la copilăria ta. Ca să înțelegem de unde a răsărit marionetista Carmen Mărginean?

Carmen Mărginean: Am avut o copilărie minunată, fiind crescută de bunici... bunici care erau oameni buni, calzi, blânzi și care m-au iubit foarte mult. Pentru că trebuia să intru în rândul oamenilor (zicea bunica) m-au dat la ore de limba germană, ore de balet și muzică. Toate acestea s-au întâmplat de la 6 ani până pe la 12 ani, când m-am apucat de baschet. Am jucat baschet pâna la terminarea liceului, doamne ce perioada frumoasă, meciuri, turnee, cantonamente, eram sportivă, nicidecum artistă, așa simțeam atunci.

R.T. Când și cum  ți-ai dat seama că teatrul este ceea ce îți dorești?

C.M: Drumul spre teatru? M-a ales el. Niciodată n-am visat să urc pe scenă, a fost o întâmplare. După terminarea liceului am dat examen la facultatea de medicină din Timișoara, pentru că acest lucru și-l dorea bunica mea, trebuia din nou să intru în rândul oamenilor, din păcate sau din fericire am căzut cu brio. Intâmplarea face ca după acest eveniment, într-una din zile, să mă întâlnesc cu un fost coleg de liceu care- mi spune că în ziarul local este un anunț în care Teatrul de Marionete scoate la concurs un post de actor-mânuitor. M-am înscris la concurs, am făcut o lună curs, și am câștigat, am fost angajată in 10.11.1975. A fost o întâmplare. Primul an a fost un coșmar, nu înțelegeam nimic. Nu știam ce înseamnă scena, marioneta, mi se explicau lucruri și eu nu pricepeam. Am vrut să renunț de vreo trei ori, se dădea o luptă cumplită în sufletul meu. Norocul meu a fost d-na Puica Marin ( o mare artistă) care m-a luat sub aripa ei ocrotitoare, și care a avut răbdarea și diplomația (eu fiind cam îndărătnică) de a mă ține de mână în primii mei pași prin teatru, prin această lume fascinantă care este arta animației. Încet, încet am început să învăț, să înțeleg, să mă fascineze marioneta și în timp s-a transformat într-un microb care-mi circula prin vene. Aceasta minunată doamnă m-a învățat ABC-ul meseriei și-i voi rămâne veșnic recunoscătoare.

R.T: Care sunt ”ingredientele” din care este plămădit un artist?

Liviu Steciuc: „Dacă ar fi să mă mai nasc odată, tot teatru aș face. E un microb de care nu mai poți scăpa.”

Liviu Steciuc, a fost directorul Teatrului Arlechino din Brașov și actor timp de 45 de ani. Un om cu o carieră de invidiat, cu multe roluri,a scris scenarii pentru teatru de păpuși, a făcut adaptări, regizor, a făcut ilustrație muzicală și care de-a lungul timpului s-a bucurat de recunoștința publicului, a criticii, a autorităților locale, a colegilor de breaslă. Aceștia i-au acordat  Premiul UNITER pentru teatrul de păpuși. Un tip jovial, pus pe povestit căruia îi plac fructele, femeile frumoase și talentate, animalele (poate nu în ordine asta!) și căruia nu-i place să vadă oameni săraci și animale chinuite. Discuția cu el a fost ușor atipică, pentru că “inamic” al tehnologiei computerizate nu a putut răspunde pe mail, ci a înregistrat cu ajutorul fiul său pe un dvd „confesiunea” la care l-am provocat.

Raluca Tulbure: Când și cum ți-ai dat seama ca teatrul este ceea ce-ți dorești?
Liviu Steciuc: Pot să spun că atunci când eram la gradiniță, la școală, la liceu, fugeam ca de dracu de scenă, chiar și când trebuia să spun o simplă poezie “Catelus cu părul creț”. Preferam să fac orice muncă, decât să ies în fața cortinei și să spun poezia cu pricina. Unii spun, am citit acum vreo 2 ani că o doamnă, domnișoară de la Cluj, spunea că dragostea pentru teatru a apărut încă din leagăn. Cred că afirmația este un pic deformată. Eu nu pot să spun că am iubit din fragedă pruncie acestă meserie. În teatru de păpuși am ajuns întâmplător, datorită unui prieten al tatălui meu. Era ceva temporar până să dau la facultate, m-am gândit că o  să lipesc afișe, o să vând bilete. Mi s-a spus că o să dau concurs pentru postul de actor, lucru de care eu m-am îngrozit, având în vedere “antecedentele” din copilărie. Am dat și am intrat. Concurs cu vreo 6-7 candidați, mi s-a dat de făcut lucruri mici în scenă, de dus una, de dus alta. Și așa mi s-a dezvoltat dorința de a vedea cum se face acest gen de teatru. Am învățat meserie de la colegii mei cu experiență. Primul lucru este “furatul”meseriei. Am “debutat” ca mașinist, pentru ca apoi, regizorul din accea vreme să-mi dea roluri mai mici, apoi mai consistente și  a început să mă “pape” , acesta este termenul meu, adică a început să mă intereseze această meserie.Venea publicul, auzeam aplauzele, bine înțeles că nu pentru mine, ci pentru colegii mei, pentru spectacolul teatrului din care făceam parte și atunci mi-am zis că vreau să fiu și eu așa.
R.T.: Absolvent de institute de ce ai ales teatrul de păpuși?

Aneta FORNA CHRISTU: “unui artist îi trebuie cele mai creatoare ”ingrediente”: chemare, talent, imaginaţie, pasiune, studiu, tehnică, răbdare şi DRAGOSTE”.

Aneta Forna Christu este unul dintre acei maeștri păpușari care ar trebui inventați dacă nu s-ar fi născut. Un profesionist desăvârșit, cu o tehnică impecabilă, cu o voce deosebită și pe  care Cristian Pepino sau Silviu Purcărete o dădeau de exemplu. 80 de roluri principale reprezintă o zester nu la îndemâna oricui, iar despre creațiile ei din “Micul Prinț” și “Calina Făt Frumos” am auzit o grămadă de povești. Mi-am dorit s-o cunosc, să o văd pe scenă însă distanța a fost cea care nu a făcut posibilă o asemenea întâlnire. Apoi, am aflat că pleacă din România definitiv, că a luat Premiul special UNITER pentru teatrul de păpuși și mi-a venit ideea de a sta de vorbă cu ea. Am descoperit un om cald, deschis, modest care a răspuns cu amabilitate “tirului” meu de întrebări.

Raluca Tulbure: Pentru început v-aş propune să ne referim la copilăria Dvs. că să vedem de unde a răsărit steaua Anetei Forna Christu, un artist de excepţie, o mare „păpușăreasă”, cum umblă vorba prin târg.

  Aneta Forna Christu: Mai întâi, aş vrea să răspund acestei întrebări prin a mulţumi tuturor ”vorbelor din târg” care au circulat de-a lungul vieţii mele şi dumneavoastră personal pentru frumuseţea şi măiestria din întrebările trimise.  Am văzut lumina zilei pe 13.09.1939, lângă farul din Tuzla-Constanţa pe malul mării, unde bunicii mei aveau o casă ţărănească cu pridvor şi o grădină plină cu corcoduşi.  Primii paşi i-am făcut pe o stradă nepietruită din cartierul Medeea, la marginea oraşului Constanţa. Mama mea, Voica, căreia în tinereţe i se spunea “Voinicul satului” pentru hărnicia şi voioşia ei şi tatăl meu, Simion, un foarte iscusit brutar ne-au fost mie şi surorii mele Anastasia, modele de o conduită morală fără cusur. De la ei am învăţat sau mai bine-spus am preluat, am înţeles, ce înseamnă să fii corect, cinstit, harnic, ambiţios, generos şi prietenos. În timpul celui de-al doilea război mondial am auzit zgomotele infernale ale bombardamentelor care cădeau foarte aproape de casa noastră. În acea perioadă, deşi eram mici, am simţit sacrificiul până la epuizare al părinţilor noştri, ca nouă copiilor să nu ne fie foame şi teamă.  Am fost şi la grădiniţa din cartierul Berechet, unde la serbarea de Crăciun am jucat rolul Albei că Zăpada, îmbrăcată într-o rochiţa din hârtie creponată lucrată de mama. Mi-am dorit atunci o jucărie pe care am zărit-o lângă pomul de Crăciun: o caleaşcă trasă de doi căluţi, jucărie pe care am avut curajul să-i spun doamnei educatoare că mie mi se cuvine. Nu am s-o uit niciodată. Nu a fost să fie a mea, am primit un coşuleţ din hârtie cu bomboane şi nu am mai plâns. Eram săraci, dar grija şi dragostea cu care am fost înconjurate eu şi sora mea ne-au ajutat să înţelegem sensul cuvintelor muncă, respect, recunoştinţă, dragoste.  Când am crescut mai mare, împreună cu toţi copiii de pe strada noastră organizam ritualuri cu Caloianul, cu Paparudele sau ne întreceam cântând şi recitând poezii în faţa gardului casei noastre, acoperit cu un covor cu îngeraşi cusuţi de mâna bunicii. œMi-e tare dor de copilărie!

 RT: Drumul spre teatru v-a fost impus, l-aţi ales singură sau v-a ales el? 

Aurica Dobrescu:”...știam că păpușa nu mă va trăda niciodată”

 

 

 

 

Aurica Dobrescu, de peste 40 de ani, se “ascunde” în spatele paravanului sau al măștii, dar dincolo de rampă trece talentul ei, personajele cu fire care te trag de mânecă si-ți spun că „mama” lor este o actriță adevărată, apărută de niciunde pentru a “vrăji”, a impresiona, a cuceri, a dărui. Roluri multe, premii la fel care definesc personalitatea unei femei puternice.Visul unei nopți de vară, Kastanka, Adam și Eva, Aventurile lui Chiț, Ursul păcălit de vulpe, Punguța cu doi bani, Albă ca zăpada, dar mai ales acel minunat Desen animat, o mică bijuterie de mânuire sunt doar câteva dintre spectacole din care a făcut parte pe scena Teatrului pentru copii și tineret “Vasilache” din Botoșani. Cea mai recentă recunoaștere a valorii Auricăi Dobrescu a fost Premiul Michaela Tonitza Iordache de excelență în arta animației,oferit de UNIMA și Teatrul ȚĂNDĂRICĂ în cadrul celei de a opta ediții a Festivalului Internațional pentru teatrul de animație „Bucurii pentru copii.Spectacole de colecție”.

 

 

Raluca Tulbure: Pentru început mi-ar place să descoperim cine este Aurica Dobrescu?

Aurica Dobrescu: M-am născut într-un sat de pe malul Prutului - Liveni ( Manoleasa ), judeţul Botoşani. Copilăria mi-am petrecut-o în satul natal iar după ce am terminat şcoala generală, deoarece părinţii mei nu aveau posibilitatea materială să mă trimită la liceu, am plecat „în lume după noroc”, cum spune fata cea mică a împăratului din spectacolul „Sarea în bucate”. Am plecat la Botoşani, la o rudă, care m-a ajutat să-mi găsesc un serviciu şi să-mi câştig singură existenţa. Aici am întâlnit-o pe prietena mea, Gica Gheaţă, care m-a introdus în lumea artiştilor amatori de la Casa de Cultură din Botoşani.Trebuie să vă spun că eu, de mică, mi-am descoperit un talent: acela de a cânta. Deseori mă imaginam pe o scenă, cântând. Şi chiar am avut o scenă a mea: după o căpiţă cu coceni de porumb, mă ascundeam să nu mă vadă nimeni, puneam mâinile în şolduri şi cântam „Bade, pălărie nouă…”. Mai târziu, pe la 17-18 ani, aveam să cânt pe scena adevărată a căminului cultural din satul natal, dar asta e altă poveste…Acest talent al meu avea să mă aducă mai târziu pe scena Teatrului de Păpuşi. Între timp, am absolvit Şcoala Populară de Artă - secţia canto, iar liceul l-am făcut la seral. Ziua mergeam la muncă, iar seara la liceu. În anul 1974 am mers la Făleşti (Republica Moldova) cu un spectacol de muzică uşoară şi populară. Regizorul acelui spectacole era Tache Dobrescu, director şi scenograf la Teatrul de Păpuşi „Vasilache”. Acest OM avea să-mi schimbe destinul. M-a întrebat dacă n-aş vrea să lucrez la teatru ca şi constructor de păpuşi, eu am acceptat şi din 1 aprilie 1975 (în ceea ce priveşte profesia, n-a fost o păcăleală) şi până astăzi, sunt angajată a Teatrului „Vasilache” din Botoşani.

R.T: Când şi cum  ţi-ai dat seama că teatrul este ceea ce îţi doreşti?

A.D: Tot făcând păpuşi şi încercând să văd dacă mâna se mişcă bine, dacă întoarce capul, dacă se apleacă, mi-am dat seama că mi-ar plăcea să le şi mânuiesc. Aşa că, în 1982, ivindu-se un post de actor, am dat concurs şi am reuşit.

R.T: Ce-ţi sunt mai dragi marionetele sau păpuşile?

Rudolf Moca:”Copilul nu poate fi ,,păcălit”, el te adoră sau te ignoră”

Actor păpușar la Teatrul Ariel din Tg. Mureș din 1973, regizor, scenarist, om de radio și televiziune, activist pe tărâmul social, laureat cu numeroase premii de interpretare,posesor al unei „averi” ce însumează sute de roluri, zestre cu care nu mulți actori se pot mândri, autor de cărți despre romi și obiceiurile lor, pe scurt un om complex, un suflet generos ca mai toți artiștii, blând, sfătos. L-am vazut pe scenă, dar l-am cunoscut la un curs pe care l-a ținut pe scena de la Țăndărică când i-a fost decernat și „Oscarul”  păpușilor, adică Premiul pentru excelență în arta mânuirii. Mi-a răspuns pe dată la întrebările trimise,semn că nu-i place să se lase rugat.

Raluca Tulbure: Prima intrebare este legată de origini. De unde vine Rudolf Moca? Insă în mailul pe care mi l-ați trimis cu CV mi-ați spus o poveste frumoasă și înduioșătoare despre dragoste și familie și m-am hotărât s-o iau de bună pentru început. Dacă ar mai fi ceva de adăugat, acum e momentul. Ce ar mai trebui să știe lumea despre Dvs.?

Rudolf Moca: Într-o noapte, în care fulgii grei acopereau  orașul, oferindu-i puritate și,parcă, pregătindu-l să primească pe cel mai nou cetățean al Tg-Muresului ....m-am născut la ora 1,37 de minute, în data de 2 decembrie 1948, în maternitatea  din Tg-Mures.  Mama era de etnie maghiară, bunica - din partea mamei - fiind originară din localitatea Tiszabo , zona Szolnok, din Ungaria, tatăl meu, era cel de al treilea băiat ( din 12 copii ) ai familiei de romi/țigani din  Iernut. Mama era o femeie blondă, (dacă am șansa să scanez poze din familie le voi face și îți voi trimite) frumoasă și bogată, dar bolnavicioasă ( suferea de astm - boală considerată, la aceea vreme, un serios impediment în căsătorie). Tata , un flacău frumos, vânjos, cu pielea albă-caucazian  (fost decorat  în război, făcea parte din cmp. ,,Tudor Vladimirescu” , fost prizonier al rușilor la Odesa ) și care avea un puternic simț al cultului muncii, a  ,,furat-o” pe mama ( ajutat fiind de un prieten ungur) și a dus-o în Sampaul, o localitate apropiată de Iernut,  la sora  lui ( între ei nu s-a întâmplat nimic).  După două săptămâni a readus-o în Iernut, dar  bunica nu putea ,,suporta o asemenea rușine-jignire, adusă orgoliului unguresc” și a dezmoștenit-o, arzându-i zestrea pregatită pentru măritiș !

R.T.: Dragostea pentru teatrul de păpuși de unde vine? V-a ales teatrul sau Dvs. ați ales?

Eugenia Tărășescu Jianu : « Cu fiecare spectacol începi altă viaţă »

Gina, așa cum îi spunea toată lumea este un om deschis, vesel, plin de viață, deși nu a fost ocolită de necazuri, dar de un optimism molipsitor. De ceva ani buni,ne dăm întâlnire la Cluj Napoca, « colege de juriu” și băutoare de cafea dis de dimineață. A terminat Institutul de arte plastice “Nicolae Grigorescu”, facultatea de Arte Decorative,secția scenografie ]n 1969. Are o carieră remarcabilă pe multe scene din țară, dar și din străinătate, premii, a încercat mai toate genurile de la operă la dramă, păpuși, revistă, balet. Dintre spectacolele ei, m-aș opri la câteva: Legendele artrizilor, Rinocerii, Oedip rege, Pescărușul, Călina Făt Frumos, Micul Prinț, Metamorfoze, Cppelia, Răpirea din serai,etc. O discuție cu ea este o plăcere și, curioasă din fire fiind am vrut să știu cât mai multe. “Interogatoriul” a fost scris,  așa-i modern, rapid și eficient.

Raluca TULBURE: “Copil al Constanţei ” cum ştiu cǎ-ţi place sǎ-ţi spui, nǎscutǎ şi crescutǎ în oraşul dintre cer şi ape, cum a apǎrut dragostea pentru desen, pentru scenografie ? Ce visai în copilǎrie sǎ te faci ?

Eugenia TĂRĂȘESCU JIANU : Da, Constanţa, aici între cer şi ape este locul meu, pentru cǎ aici au existat toţi, strǎbunici, bunici, pǎrinţi şi existǎ fiica mea cu familia ei formatǎ din soţ şi trei copii minunaţi, îngeraşii mei, cum îmi place sǎ-i numesc. Eu am apǎrut pe lume, mult doritǎ de pǎrinţii mei, în perioada grea de dupǎ rǎzboi. Pǎrinţii mei aveau grijǎ de educaţia mea de acasǎ, şcoala era o obligaţie. Acolo eram pionier, dar acasǎ eram copilul care trebuia sǎ fie înconjurat de iubire, de jocuri, de poveşti, de calm.Tatǎl meu, inginer de mecanicǎ finǎ, acasǎ, în orele de odihnǎ, desena în peniţǎ, a avut lucrǎri expuse în câteva saloane de graficǎ, importante în acele vremuri. Mama, cu educaţie la Şcoala Normalǎ din Constanţa – casnicǎ mai apoi, se ocupa de familia ei şi de mine, citindu-mi şi îndrumându-mǎ sǎ desenez personajele poveştilor pe care mi le spunea. La vremea aceea, nu existau jucǎrii, teatru de pǎpuşi sau calculatoare. Jocurile mele erau confecţionate de tatǎl meu din lemn colorat sau de mama mea din cârpǎ umplutǎ cu câlţi, pǎpuşi superbe cu pǎr din aţǎ, rochii din dantele şi voal şi ochii din mǎrgele lucioase. Aveam pǎpuşi şi jucǎrii atât de frumoase încât (aşa cred) aveam şi foarte mulţi prieteni dornici sǎ se joace cu mine.Tot aşa cred cǎ în aceastǎ perioadǎ când tatǎl meu mi-a construit în curte o scenuţǎ din scândurǎ cu perdea din feţe de masǎ şi eu cu prietenii mei îmbrǎcaţi de mama în costume fantastice, jucam piese de teatru cu subiecte din poveştile auzite, atunci s-a sǎdit în mine sâmburele unicului drum pe care l-am urmat mai târziu – scenografia.

R.T. : Ce visai în copilǎrie sǎ te faci ?

Adela MOLDOVAN: „Obligatoriu, însă, păpușarul trebuie să-și păstreze sufletul de copil.”

    

Ideea interviului mă chinuia demult, dar m-am hotărât, într-o zi de primăvară frumoasă, stând în splendida oază de liniște din curtea casei ei din Arad. O știam pe Adela, îi văzusem unul dintre recitaluri, apoi a venit și la Țăndărică și a lucrat la Cartea Junglei, auzisem legende despre ea și am avut bucuria să descopăr un om cald, generos,”tobă” de păpușerie. A jucat o serie de personaje interesante pe scena Teatrului de marionete din Arad, a luat premii de interpretare și mânuire, s-a dedicat regiei, scrie scenarii, ține workshop-uri, este într-o permanent goană “creatoare” când în Ungaria, când în Romania. Este greu de prins, greu de convins să vorbească despre sine.

Raluca Tulbure: Pentru început mi-ar plăcea să descoperim cine este Adela Moldovan?

Adela Moldovan: Sunt,cred, un om simplu, modest și onest, căruia i s-au îndeplinit în mod miraculos, multe dorințe nerostite… Un om binecuvântat pentru că i s-a dat  șansa de a-și dezvălui structura sufletească cu credință și dăruire prin intermediul artei  sale.

R.T.: De mică ți-ai dorit să faci teatru? Cum ai ajuns la marionete?

A.M.: Teatrul a fost jocul preferat al copilăriei mele, era puntea prin care îmi construiam existențe paralele; mă distribuiam mereu în câte un personaj în jurul căruia țeseam o poveste de prietenie, de dragoste sau căruia i se întâmpla ceva miraculos. Mai târziu, ca adolescență, îmi plăcea să citesc piese celebre din dramaturgia românească și universală.  Așa, fără să știu, mi-am netezit drumul spre ceea ce aveam să fac mai târziu, ca autor al textelor pe care le-am pus în scenă. De-a lungul anilor de școală, am făcut mereu parte din câte o trupă de teatru. Așa, am avut bucuria să o cunosc și să mă împrietenesc  cu una dintre cele mai sensibile și distinse actrițe ale scenei romanești, Mariana Buruiană. Am avut și altă pasiune. Limba și literatura franceză. îmi  doream să  devin profesoară.  Asta până când am văzut un anunț în ziarul local prin care Teatrul de Marionete din Arad scotea la concurs un post de actor –mânuitor de marionete. Am simțit imediat că trebuie să particip, că pentru mine ar putea fi mult mai interesant. Zis și facut! În prima zi la teatru, am văzut din culise o repetiție la un spectacol cu marionete la fire lungi. Fascinant! N-am uitat nici până azi acele imagini. Am înțeles imediat că mi-am găsit drumul. Nu mi-am mai dorit altceva de atunci decît să fac teatru de marionete, teatru de păpuși. Câțiva ani mai târziu, după ce am obținut un premiu UNIMA pentru recital (pentru spectacolul O raza de soare) am jucat în limba franceză la Festivalul Mondial al Teatrelor de Marionete de la Charleville-Mézières, în 1991. Sau când am realizat primul spectacol cu marionete în coproducție franco-română de după 1989, la Saint-Etienne  și La Ricamarie. Am trăit un an în Franța, am jucat multe spectacole,  am participat la multe festivaluri. Am îmbinat fericit cele două pasiuni și de aceea mă consider atât de norocoasă!

R.T. : De la cine ai deprins ABC-ul meseriei? 

Maria Mierluț: „Ce e păpuşa? Cândva ştiam o mulţime de definiţii, acum ştiu doar că e un mister fascinant!”

Maria Mierluț, Mimi pentru prieteni este un om optimist, care îți transmite o poftă de viață în orice clipă stai de vorbă cu ea. Interviul s-a creionat într-o frumoasă zi de început de toamnă, la ea , la Oradea. O casă frumoasă, plină de amintiri, de tablouri, de fotografii, de cărți, dulapul din bucătărie plin de dulcețuri de tot felul, de licori făcute de ea. Mi se pare că o știu de o viață, mi-a fost lucruri interesante despre oameni care au marcat o epocă în teatrul de păpuși și marionte, despre care auzisem din povestiri. Dintre spectacolele ei aș menționa: Tip șiTop, Pui de om, Poveste de iarnă, Cârligate-mbârligate, Cartea lui Apolodor, etc. A luat o serie de premii imporatante pentru interpretare și regie, iar în 2013 a primit Premiul „Michaela Tonitza Iordache”de excelență în animația românească.

Raluca Tulbure: Pentru început mi-aș dori să creionăm portretul lui Mimi Mierlut, copilul care a fost, artistul care a devenit și care are înca sufletul de copil.

Maria Mierluț: Mă întorci cu multă-multă vreme în urmă, la „paradisul pierdut” al oricărui muritor... Îmi face plăcere, mărturisesc. Ador copilăria, vârsta – primăvară perpetuă, care închide (sau deschide?) toate potenţialităţile viitorului OM. Ţinea de profesia mea să urmăresc, să studiez copii de diferite vârste, reacţiile lor; mă uimeau prin puterea lor de înţelegere, candoarea, energia tulburătoare pe care o emanau într-o sală de spectacol. La început îi vedeam doar drăguţi, dornici de joacă, spontani, veseli şi încercam să-i amuz. Apoi am înţeles că sunt egalii mei, oameni întregi, cu minte, suflet (au doar mai puţină informaţie) şi m-am străduit să le respect dreptul de a şti, a afla... Cum eram eu? O fetiţă blondă, ca multe altele, foarte timidă, sfioasă şi extrem de curioasă. Înţelegeam mai bine lucrurile dacă le atingeam cu mâinile. Aşa că, probabil, „mângâiam” totul în jurul meu – şi florile, şi spinii!... Şi, ca orice fetiţă blondă, eram cuminte şi ascultătoare... Până la 6 ani când am hotărât că sunt mare şi nu mai vreau la grădiniţă, vreau la şcoală! Biata mama, n-a avut încotro, şi, într-o zi de noiembrie, m-a luat de mână şi mi-a spus: „Gata-gata, nu mai plânge, te duc la şcoală!” După „interviu” domnul director a decis: „Dacă nu faci pipi în bancă până la Crăciun, după Anul Nou te trec în catalog.” Aşa mi-am început studiile...

R.T: Cum ai ajuns de la filozofie la teatru?