Maria
Mierluț, Mimi pentru prieteni este un om optimist, care îți transmite o poftă
de viață în orice clipă stai de vorbă cu ea. Interviul s-a creionat într-o
frumoasă zi de început de toamnă, la ea , la Oradea. O casă frumoasă, plină de
amintiri, de tablouri, de fotografii, de cărți, dulapul din bucătărie plin de
dulcețuri de tot felul, de licori făcute de ea. Mi se pare că o știu de o
viață, mi-a fost lucruri interesante despre oameni care au marcat o epocă în
teatrul de păpuși și marionte, despre care auzisem din povestiri. Dintre
spectacolele ei aș menționa: Tip șiTop,
Pui de om, Poveste de iarnă,
Cârligate-mbârligate, Cartea lui Apolodor, etc. A luat o serie de premii imporatante pentru
interpretare și regie, iar în 2013 a primit Premiul „Michaela Tonitza Iordache”de
excelență în animația românească.
Raluca Tulbure:
Pentru început mi-aș dori să creionăm
portretul lui Mimi Mierlut, copilul care a fost, artistul care a devenit și
care are înca sufletul de copil.
Maria Mierluț: Mă întorci cu multă-multă vreme în urmă, la „paradisul
pierdut” al oricărui muritor... Îmi face plăcere, mărturisesc. Ador copilăria,
vârsta – primăvară perpetuă, care închide (sau deschide?) toate
potenţialităţile viitorului OM. Ţinea de profesia mea să urmăresc, să studiez
copii de diferite vârste, reacţiile lor; mă uimeau prin puterea lor de
înţelegere, candoarea, energia tulburătoare pe care o emanau într-o sală de
spectacol. La început îi vedeam doar drăguţi, dornici de joacă, spontani,
veseli şi încercam să-i amuz. Apoi am înţeles că sunt egalii mei, oameni
întregi, cu minte, suflet (au doar mai puţină informaţie) şi m-am străduit să
le respect dreptul de a şti, a afla... Cum eram eu? O fetiţă blondă, ca multe
altele, foarte timidă, sfioasă şi extrem de curioasă. Înţelegeam mai bine
lucrurile dacă le atingeam cu mâinile. Aşa că, probabil, „mângâiam” totul în
jurul meu – şi florile, şi spinii!... Şi, ca orice fetiţă blondă, eram cuminte
şi ascultătoare... Până la 6 ani când am hotărât că sunt mare şi nu mai vreau
la grădiniţă, vreau la şcoală! Biata mama, n-a avut încotro, şi, într-o zi de
noiembrie, m-a luat de mână şi mi-a spus: „Gata-gata, nu mai plânge, te duc la
şcoală!” După „interviu” domnul director a decis: „Dacă nu faci pipi în bancă
până la Crăciun, după Anul Nou te trec în catalog.” Aşa mi-am început
studiile...
R.T:
Cum ai ajuns de la filozofie la teatru?
M.M: Întâi a fost teatrul. Mai precis – cartea,
lectura m-a subjugat total. Cum după război bibliotecile erau mai
sărace, cărţi mai puţine, citeam orice îmi pica în mână: poveşti, Biblia,
broşuri despre tractoare, creşterea albinelor, DOX-uri... Aşa că, la 16 ani,
când am luat bacalaureatul, am hotărât
că vreau să fiu bibliotecară... (mă gândeam că bibliotecara nu face altceva
decât citeşte), şi, într-o dimineaţă, am bătut la uşa tovarăşului director al
Bibliotecii Regionale Crişana şi l-am anunţat că vreau să fiu bibliotecară... A
făcut ce-a făcut, dar după Anul Nou m-a angajat şi m-a trimis la Bucureşti, la
un curs de perfecţionare. Atunci, acolo, am descoperit teatrul! Am văzut în 3
luni zeci de spectacole de teatru (şi ce teatru!), circ, operă, operetă,
estradă (numai la Ţăndărică n-am
fost, din păcate). M-am îndrăgostit de teatru iremediabil! La întoarcere m-am
înscris la Şcoala populară de artă – secţia actorie. Am luat lecţii cu actorii:
Dorel Urlăţeanu, Valeriu Grama, regizorul Radu Penciulescu (proaspăt absolvent
repartizat la Oradea). Eram uimită de ştiinţa lor de teatru. (Până atunci eu
credeam că teatrul doar se trăieşte, nu se şi învaţă...) Îi adoram. Am dat
admitere la IATC. N-am intrat. Şi am suferit atât de mult că un an întreg n-am
îndrăznit să trec prin faţa teatrului...Apoi, am intrat prin concurs la Teatrul
de păpuşi din Oradea, ca actor-mânuitor! Iar m-am îndrăgostit... de data asta
de păpuşi!... Şi aici am întâlnit filozofia... Pe-atunci, teatrul de păpuşi, în
absenţa unor forme de învăţământ de specialitate, organiza local cursuri de
perfecţionare: istoria teatrului, mânuire păpuşi, materialism ştiinţific... Şi
aici am avut norocul să întâlnesc un profesor deosebit, pasionat de filosofie,
cu note, catalog, care ne lua în serios dar şi la întrebări la seminarii...
Colegii mai în vârstă mă înghionteau: „hai, Mimi, spune tu, că ţi-e mai
uşor”... şi-aşa mi-au ieşit vorbe că sunt „talentată”... la filosofie. Şi-am
dat la filosofie, ca să-mi ordonez lecturile! Nicio clipă nu mi-a trecut prin
cap să abandonez păpuşăria, să devin profesor, activist, etc....
R.T: Cine au fost oamenii
providențiali cu care te-ai întâlnit la începutul carierei? Unul
dintre scopurile convorbirilor mele cu oamenii implicați în teatrul de animație
fiind acela de a readuce în memorie și pe cei care nu mai sunt, dar au scris
pagini memorabile.
M.M: Îmi place această întrebare, pentru că, în sfârşit pot
să mulţumesc în mod public unor oameni care, cu ştirea sau fără ştirea lor m-au
modelat, m-au şlefuit, cu vrerea sau fără vrerea mea.Regizoarea Francisca
Mirişan Simionescu mi-a dat primele îndrumări în păpuşărie, îndrumări care erau
legi pentru mine; colegii cu experienţă, minunaţi artişti păpuşari – Vera
Medergan, Nina Hedereanu, Matilda Vitcu, Simion Tomescu, Petre Simeon ( soțul
lui Mimi.n.a.) – m-au ajutat să mă dezmeticesc în micul univers din spatele
paravanului, univers din care eu nu pricepeam nimic! Dar mă străduiam...După
repetiţii, în pauze, deschideam curioasă uşa atelierului în care simţeam că se
întâmplă minunea... Acolo era stăpân Paul Fux, un bărbat înalt, charismatic,
inteligent şi cultivat, sensibil, cu un rafinat simţ al umorului. El nu ridica
tonul, nu impunea nimănui nimic, dar toţi i se supuneau, pentru că găsea
întotdeauna cu uşurinţă, în joacă parcă, soluţia cea mai bună, linia cea
dreaptă şi graţioasă spre ţelul propus. Era un om timid, dar un artist
îndrăzneţ. Cred că nici nu putea fi altfel. Făcea parte din avantgarda
artiştilor plastici orădeni, alături de Hora Coriolan, Victor Cupşa, Jakobovits
Miklos. Muncea foarte mult: scenografie pentru cele două secţii ale Teatrului
de Păpuşi, pentru teatrul dramatic (Visul
unei nopţi de vară în regia lui Andrei Brădeanu a rămas în memoria
contemporanilor), grafică, expoziţii, ilustraţii de carte (Arghezi,
Shakespeare). Atelierul lui era un punct fix central în teatru, un mic spaţiu
care iradia cultură. De la ora 8 dimineaţa până târziu după-amiaza îl găseai
mereu meşterind ceva la masa lui... Îl vizitau pictori, poeţi, actori,
regizori. Se asculta muzică rară, se răsfoiau albume de negăsit în librării: Picasso,
Dali, Chagall. Cum aş putea eu să-i mulţumesc pentru înţelegerea şi prietenia
pe care a dăruit-o unei puştoaice care nu ştia nimic?
R.T: Ai
început ca mânuitoare și apoi ai trecut la regie. Cum a fost trecerea?
M.M: Firească, în joacă, trecând inocentă prin scenografie!
În înţelegerea mea de atunci, teatrul de păpuşi începe cu geneza păpuşii, adică
în atelier, acolo se concepe spectacolul. Aşa că ne-am hotărât câţiva
actori, să facem singuri un spectacol.
Nu ştiu cine a avut ideea, probabil Petre Simeon, un foarte bun actor. El a
făcut regia (eu scriam „caietul de regie” – nici nu bănuiam atunci că această
„ucenicie” va avea urmări...), Rodica Albanezu a compus muzica (în culise aveam
o pianină, chiar o orchestră, încă nu apăruse magnetofonul), iar eu interpretam
rolul principal, Hoinărici) şi am făcut păpuşile, scenografia (nu ştiu cum
de-am îndrăznit?!). N-a fost uşor, dar îmi plăcea... pentru că neştiind mare
lucru inventam sub privirile amuzate ale maestrului Fux. Spectacolul a reuşit,
a ajuns la public. În stagiunea următoare (1962) s-a introdus în repertoriu
piesa Hoinărici în regia mea şi Lie
în regia lui Petre Simeon, în scenografia lui Kadar Zoltan. Trei debuturi
dintr-o lovitură. Această premieră a însemnat foarte mult pentru mine, mai ales
ca artist mânuitor. Lucrând cu actorii din cealaltă parte a paravanului am
înţeles cum să „trec” dincolo, la public, cu vocea, şi mai ales cu mânuirea.
R.T: Ce te-a atras mai mult? Actoria, regia?
M.M: Actoria, desigur! Am mai semnat regia unor spectacole la Oradea,
Târgu-Mureş, dar nu vroiam să renunţ să joc. În vremea aceea apăruseră piesele
semnate de Al.T.Popescu (Iarmarocul,
Ariciul albastru). Le-am îndrăgit şi le-am montat la rând. Îmi amintesc că
domnul Al.T.Popescu m-a întrebat, mai în glumă, mai în serios: „Maria, de ce
vrei tu să rămâi soldat, când poţi să fii ofiţer?” (Dumnealui a fost ofiţer de
carieră.) Dar eu atunci simţeam că Actorul e rege! În cele din urmă am trecut,
totuşi, de cealaltă parte a paravanului...
R.T: Care ar fi principiile pe care le-ai insufla
celor tineri, doritori să facă meseria de actor mânuitor de păpuși și
marionete?
M.M: În primii ani să trudească serios pentru însuşirea
ABC-ului în profesie – fără o tehnică temeinic însuşită nu poţi să te
abandonezi jocului cu păpuşa, creaţiei, nu poţi fii artist-păpuşar.
R.T: Ce crezi că îi trebuie unui tânăr actor
talent, muncă, sudoare?
M.M: Toate trei, plus intuiţie, sensibilitate, voinţa de a
face, plăcerea de a căuta. Nici puţină cultură
nu strică...
R.T: Din lungul drum al unui spectacol către
public, care este etapa care îți place cel mai mult?
M.M:Când, singură, ţin în braţe un text bun şi construiesc,
ca în vis, spectacolul în întregul lui! Apoi, ador şlefuirea detaliilor cu
actorii! Etapa aceasta aş lungi-o până la infinit, mai ales când lucrez cu
actori foarte buni.
R.T: Crezi că teatrul pentru copii trece printr-o
criză?
M.M: Nu numai teatru pentru copii. Asta-i evoluţia: cădem, ne
ridicăm, mergem mai departe!...
R.T: Care este relația
ta, ca regizor cu scenograful?
M.M: Pentru mine elementul hotărâtor în ridicarea unui
spectacol este scenografia (decor, păpuşi). E prima lecţie de teatru pe care am
învăţat-o în atelierul lui Paul Fux. Scenografia poate salva un text mediocru,
poate stimula prin inventivitate şi frumuseţe o echipă blazată, de aceea,
preţuiesc foarte mult munca scenografului, sunt foarte atentă şi deschisă în
această etapă de lucru. Mă consider o răsfăţată a sorţii, am avut noroc să
lucrez cu scenografi de mare calitate: Haller Jozsef, Eustaţiu Gregorian, Gina
Tărăşescu-Jianu, Carmencita Brojboiu, Epaminonda Tiotiu.
R.T: Dar cu actorul?Ce
primeaza calitatea ta de regizor sau faptul ca esti la baza actor mânuitor?
M.M: Iubesc munca cu actorul – desăvârşirea ei însufleţeşte
ideile, dă viaţă concepţiei regizorale, valorizează la maxim scenografia.
Depindem de Actor. Ideile trebuie să pornească de la tine ca regizor, dar
trebuie şi să ştii să primeşti sugestiile uneori doar schiţate care vin de la
actor; să fii un antrenor care-i ridică mereu stacheta, îi estompează
slăbiciunile, asperităţile. Să ţi-l faci complice în căutarea personajului, şi,
ca să reuşeşti, nu strică să-i şopteşti câte-un „secret” de actor-mânuitor.
R.T: Ce fel de regizor
ești? Care impune sau care dispune?
M.M: Cred că sunt un regizor care propune, caută, învaţă cu
actorii, cere, primeşte, dăruieşte... se bucură, suferă alături de ei.
R.T: Când pornești la
lucru te gândești mai întâi la public sau la ce?
M.M: Întâi aleg un text de calitate care să mă inspire, adică
să găsesc în el acele lucruri (mesaj) pe care le voi putea transmite
publicului. Uneori găseam în text valori care meritau a fi transpuse în
spectacol, dar nu ştiam cum, nu găseam „formula”, mijloacele... şi puneam
textul de o parte... Aceste căutări, negăsiri, amânări, le făceam, desigur,
având în faţă clar publicul, aşteptările lui...
R.T: Ai lucrat mult la teatrele din provincie.
Crezi că există un complex al regizorilor și actorilor de la teatrele din țară?
M.M:Da, e firesc. Capitala, centrele mari cu universităţi,
concentrează forţele din prima linie în orice domeniu. Condiţiile diferă,
diferă şi rezultatele. Dar asta nu înseamnă că nu pot fi valori şi la
„periferie”. Dar de ce nu aş recunoaşte în „Ţăndărică” un teatru naţional de
păpuşi – al cărui înalt nivel profesional constant şi în toatre compartimentele
poate stârni admiraţie şi uneori
invidie... Dar complexele nu sunt sănătoase! Nici cel de inferioritate, nici
cel de superioritate...
R.T:
Păpuși,marionete, animație cu obiecte, animație digitală, animație 3D spre care
inclină preferințele tale?
M.M: La 3D nu mă pricep deloc, nici nu mă tentează – e rece,
distanţează... în rest, orice marionetă, păpuşă, obiect care poate fi animat
spre a deveni un personaj ce transmite un gând, o emoţie, cred că poate
constitui miezul unui spectacol în care se întâlnesc tehnici, mijloace
specifice diferitelor arte. Punctul lor de întâlnire, dacă e o întâlnire
fericită, inspirat gestionată, poate aduce noul în artă sau măcar acel
„altceva” pe care-l căutăm veşnic...
R.T: Mai poate fi
teatrul un mijloc de educație într-o eră dominată de calculator? Cu ce arme
crezi că am putea lupta pentru a ieși învingători din lupta cu „balaurul” digital, care nu e chiar atât de
rău?
M.M: Bineînţeles. N-are încotro, aceasta e menirea lui! Şi
nu trebuie neapărat să învingă „balaurul” digital, să-l lăsăm să trăiască, ne
este de mare ajutor...
R.T:
Ce crezi că-i lipsește, dacă-i lipsește,
teatrul pentru copii?
M.M: O mai mare grijă pentru CE şi mai ales CUM transmitem
mesajul publicului – care chiar are mare nevoie de el. Cădem prea uşor în
comercial. Sufletul unui copil nu se negociază!
R.T: Cât
de importante sunt aplauzele, premiile în
cariera unui actor sau regizor?
M.M: Oamenii le-au născocit pentru că aveau nevoie de ele.
Uneori pot încuraja, înaripa, răspliti. Sunt plăcute, şi totdeauna prea puţine.
Sunt mult mai mulţi cei care le merită!...
R.T:
Ai regrete?
M.M: Poate... Dar de ce să ne întristăm?
R.T: Ce intrebare nu ți-am pus și ți-ar
fi plăcut să răspunzi?
M.M: Cea mai grea: Ce e păpuşa? Cândva ştiam o mulţime de
definiţii, acum ştiu doar că e un mister fascinant!
Fascinantă lumea păpușilor, fascinanți oameni au făcut, și, mai fac parte
din ea și mă simt datoare să-i supun tirului de întrebări pentru a descoperi
sau redescoperi o altă lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu