Carmen Mărginean:”Niciodată n-am visat să urc pe scena,a fost o întâmplare”

Marionetistă cu o activitate bogată pe scena Teatrului de marionete din Arad, cu zeci de roluri, sute de spectacole jucate,un „lider”,mentor pentru cei mai tineri, sufletistă, entuziastă, carismatică,serioasă,iată doar cîteva trăsături dintr-un portret creionat nu de un pictor, ci de un observator al fenomenului teatral pentru copii. Spectacole ca: Harap Alb,Trufaldino și aiuritele fantasme,  Spărgătorul de nuci, Fat Frumos din lacrimă, Crăiasa zăpezii, Mica Sirenă au rămas în memoria afectivă a multor generații de spectatori. A bătut lumea, a luat premii (ultimul, dar nu cel din urmă, l-a primit in 2011 din partea breslei),continuă să viseze, să trăiască cu și pentru teatru și am rugat-o să ne împărtășească gânduri, sentimente,opinii pentru a mai descoperi pe  încă unul dintre „soldații” unei “armate” unde identificare se face după un nume de cod ca maștera, zâna, vulpea, motanul,etc.

Raluca Tulbure: Pentru început ți-aș propune să ne referim la copilăria ta. Ca să înțelegem de unde a răsărit marionetista Carmen Mărginean?

Carmen Mărginean: Am avut o copilărie minunată, fiind crescută de bunici... bunici care erau oameni buni, calzi, blânzi și care m-au iubit foarte mult. Pentru că trebuia să intru în rândul oamenilor (zicea bunica) m-au dat la ore de limba germană, ore de balet și muzică. Toate acestea s-au întâmplat de la 6 ani până pe la 12 ani, când m-am apucat de baschet. Am jucat baschet pâna la terminarea liceului, doamne ce perioada frumoasă, meciuri, turnee, cantonamente, eram sportivă, nicidecum artistă, așa simțeam atunci.

R.T. Când și cum  ți-ai dat seama că teatrul este ceea ce îți dorești?

C.M: Drumul spre teatru? M-a ales el. Niciodată n-am visat să urc pe scenă, a fost o întâmplare. După terminarea liceului am dat examen la facultatea de medicină din Timișoara, pentru că acest lucru și-l dorea bunica mea, trebuia din nou să intru în rândul oamenilor, din păcate sau din fericire am căzut cu brio. Intâmplarea face ca după acest eveniment, într-una din zile, să mă întâlnesc cu un fost coleg de liceu care- mi spune că în ziarul local este un anunț în care Teatrul de Marionete scoate la concurs un post de actor-mânuitor. M-am înscris la concurs, am făcut o lună curs, și am câștigat, am fost angajată in 10.11.1975. A fost o întâmplare. Primul an a fost un coșmar, nu înțelegeam nimic. Nu știam ce înseamnă scena, marioneta, mi se explicau lucruri și eu nu pricepeam. Am vrut să renunț de vreo trei ori, se dădea o luptă cumplită în sufletul meu. Norocul meu a fost d-na Puica Marin ( o mare artistă) care m-a luat sub aripa ei ocrotitoare, și care a avut răbdarea și diplomația (eu fiind cam îndărătnică) de a mă ține de mână în primii mei pași prin teatru, prin această lume fascinantă care este arta animației. Încet, încet am început să învăț, să înțeleg, să mă fascineze marioneta și în timp s-a transformat într-un microb care-mi circula prin vene. Aceasta minunată doamnă m-a învățat ABC-ul meseriei și-i voi rămâne veșnic recunoscătoare.

R.T: Care sunt ”ingredientele” din care este plămădit un artist?

C.M: Nu știu să-ți spun cum se plămădește un artist. Sunt foarte mulți factori care contribuie: sensibilitate, dragoste, pasiune, dăruire pentru marionetă, pentru scenă, trebuie să iubești copii,pentru că lor le spunem povești.

R.T: Deși e evident răspunsul la următoarea întrebare,eu tot vreau să știu. Ce-ți sunt mai dragi marionetele sau păpușile?

C.M: Ador munca mea cu marioneta, construcția marionetei, pusul firelor, urmat de studiul în fața oglinzii- așa-mi descopăr personajul, caracterul, gesturile, așa dau viață unei bucați din lemn de tei.

R.T: Atunci când te apuci de un spectacol care este etapa care îți place cel mai mult?

C.M: Urmează munca pe scândură,  ridicarea spectacolului care se face mână-n mână cu regizorul. Am lucrat cu mulți regizori, de la fiecare am avut de învățat și le mulțumesc din suflet pentru că datorită domniilor lor sunt un artist. Cel care a însemnat o mare întâlnire – regizor- actor- este d-l Victor Ioan Frunză. „Dragă Victor, îți mulțumesc, dacă nu te-aș fi întâlnit muream săracă”. Îmi plac repetițiile tehnice, așa am învățat ce înseamnă sunetul și lumina, ce înseamnă și cum se montează un spectacol. Spectacolul este un TOT, totul este foarte important, așa se naște spectacolul.

R.T: Ce calități trebuie să aibă un păpușar față de un actor de teatru dramatic?

C.M: Întrebarea asta mă pune în încurcătură. Cred că actorii mânuitori au nevoie de îndemânare pe lângă celelalte calități și, bineînțeles, trebuie să iubească copiii.

R.T: Ești adepta teatrului tradițional cu păpuși cu tijă, marionete cu fire lungi, cu pasarelă, cu actorul ascuns în spatele paravanului sau iți place să fie “desconspirat”mânuitorul, să folosească tot felul de combinații de păpuși. Te întreb asta, pentru că doar Teatrul de marionete din Arad și Țăndărică mai folosesc pasarela sau marionetele cu fire lungi sau scurte.

C.M: Teatrul clasic, marioneta la fire lungi este prima mea dragoste și știi că prima dragoste nu se uită. Dar, în același timp am încercat să țin pasul cu ceea ce se întâmplă în lumea animației, am rupt barierele conservatorismului, am învățat din mers, m-am adaptat. Acum, pot să spun că actorul mânuitor trebuie să știe să folosească tot felul de combinații, dar cred că trebuie să se specializeze în ceva; marionetă, umbre, papușa pe mână, etc....

R.T: Ti-ai dorit vreodată să joci în altă parte decât la Arad, nu știu, poate la București?

C.M: Teatrul de marionete este viața mea, Teatrul de Marionete din Arad este a doua casă, iar trupa este a doua familie. Mi-am dorit să joc în alte teatre și am făcut-o. La Bucuresti?... da, mi-am dorit să joc cu Liviu Berehoi într-un spectacol, dar n-a fost să fie.

R.T: Dacă ar fi să mulțumești cuiva către cine s-ar îndrepta mulțumirile tale?

C.M:Trebuie să mulțumesc înaintașilor mei, d-na Puica Marin, profesor de mânuire, d-lui Liviu Martiniș, profesor de actorie și d-lui Marina Eremia, profesor construcție de marionete. Fără ei nu eram astîzi aici și nu iubeam marioneta. Multumesc regizorilor și scenografilor cu care am colaborat pentru că și-au pus amprenta talentului lor asupra dezvoltării personalității mele artistice: Cristian Frangopol (regizor), Zoe Eisele Szucs (scenograf), Francisca Simionescu (regizor), Horia Davidescu (regizor), Ion Mânzatu (regizor), Cristian Pepino (regizor), Cristina Pepino (scenograf), Adriana Grand (scenograf), și Victor Ioan Frunză (director de scenă).Și, în sfârșit, dar nu în ultimul rând, aș dori să mulțumesc tinerilor colegi, care mi-au permis să fur câte puțin din energia și tinerețea lor. Acesta este secretul tinereții fără bătrânețe pentru că pe scenă nu îmi simt vârsta.

R.T: Ai regrete?

C.M: Nu m-am gândit dacă am sau nu regrete... n-am de  gând să-mi fac bilanțul, NU ÎNCĂ!

R.T.:Ai avut parte de roluri multe și diverse,dar ți-ai dorit ceva anume și încă nu a venit?

C.M: Pot să-ți mărturisesc că mi-am dorit să joc regina din „ Albă ca zăpada” și încă nu s-a întâmplat. Am fost fascinată de filmul lui Walt Disney. Dacă închid ochii văd imaginea în care regina se transformă în babă, văd cum mâinile frumoase se transformă în mâini cu degete noduroase și unghii ca ghearele de vultur.

R.T: Ce crezi că ar trebui făcut pentru ca teatrulde păpuși și marionete sau de animație,termen folosit mai des în ultimul timp, să nu mai fie considerat o Cenușăreasă?

C.M: Teatrul de marionete nu este considerat o Cenușăreasă. Noi il considerăm așa, noi păpușarii suntem cei care nu ne respectăm condiția de artiști, care ne-am pierdut simțul măsurii și am răsturnat echilibrul valorilor.

R.T: Într-un top 5 al spectacoleleor pe care le-ai iubit cel mai mult, care ar fi ordinea?

C.M: Toate spectacolele le-am iubit, chiar și cele care nu mi-au plăcut, pentru că am muncit în ele, pentru că mi-am dăruit sufletul și mintea. Dar, hai să facem și acest Top5: „ Harap Alb” (Spânul), regia Cristian Frangopol; „ Trufaldino și aiuritele fantasme ” (Brighela), regia Ion Mânzatu; „ Spărgătorul de nuci „- regia Cristian Pepino; „ Fat Frumos din lacrimă „ (Împărăteasa, Gheonoaia), regia Victor Ioan Frunză.

R.T:Care ar trebui să fie relația actor- regizor? Colaborare, supunere, cooperare, încredere?

            C.M: Cred că relația dintre regizor și actor depinde de ceea ce simte fiecare. Relația mea cu regizorii a fost de colaborare, cooperare, supunere și încredere, am putut să-mi dezvolt personajele în acest context fără nicio problemă; regizorul este cel care are viziune.

R.T: Ce fel de actriță ești în ecuația: actor-regizor- scenograf-constructor de păpuși?

            C.M: Regizor- scenograf – constructor de marionete- actor. Toți sunt creatori, toți sunt artiști și toți contribuie la crearea spectacolului. Am  „ furat” de la fiecare cât am putut și am muncit într-o armonie perfectă.

 R.T: Ai avut idoli sau modele?

            C.M: În tinerețe mi-am dorit să ajung la fel de bună ca Nuți Forna sau ca Peter Ianos, am muncit foarte mult pentru a-mi împlini visul. Dacă am reușit sau nu, NU ȘTIU, numai colegii de breaslă pot să-ți spună acest lucru.

            R.T: Breasla ți-a dat anul trecut Premiul “Michaela Tonitza Iordache” de excelență în animația românescă, deci într-o lume atât de întoarsă pe dos, în care valorile nu sunt recun oscute decât cu greu mica comunitate păpușărească ți-a răsplătit cariera. Dar, să trecem la altă întrebare: Amintiri dragi?

            C.M: Tot ce se leagă de teatrul de marionete sunt amintiri dragi. Ciocnirile inerente pe care le-am avut, le-am dat deoparte în secunda urmatoare. Nu păstrez în minte și în suflet decât lucrurile frumoase.

R.T: Ce rol joacă publicul- copil în economia unui spectacol?           

            C.M: Copiii sunt publicul nostru, fără ei noi n-am exista. Lor le spunem povești. Lacrimile lor, râsul lor și aplauzele lor sunt răsplata muncii noastre.

R.T: După 37 de ani de carieră în același teatru, care ar fi sfaturile tale pentru un tânăr doritor să facă meseria asta?

            C.M: Nu cred că sunt în măsură să dau sfaturi, nu sunt în stare să-mi dau mie sfaturi, dar cred că dacă după 2-3 ani nu iubește marioneta, nu este capabil să trăiască și să moară pe scenă, atunci ar fi bine să se reorienteze. Dacă folosesc marioneta doar ca mijloc de a câștiga bani atunci n-au dreptul sa se considere artiști, poate altceva dar nu artiști.

            R.T: Cum poate o actriță să găsească drumul drept între viața profesională și cea personală?

C.M: Viața profesională și cea de familie nu se exclud una pe cealaltă, am 37 de ani de teatru și 30 de căsnicie. Cred că este important să știi să dansezi și să ai un partener pe măsură, pe mine m-a fericit Dumnezeu. Dacă dau filmul înapoi, recunosc că au fost momente în care

mi-am neglijat familia în favoarea teatrului, dar am un partener de viață care m-a ajutat.

R.T: Există o rețetă a succesului marca Carmen Mărginean?

            C.M: Nu exista! Ce pot să-ți spun este că am muncit foarte mult și muncesc în continuare. Și acum studiez individual în fața oglinzii și fac „250 km” cu fiecare marionetă, învăț să merg și să-i simt greutatea în podul palmei. Niciodată nu am spus „nu se poate”. Am încercat, m-am chinuit și de cele mai multe ori am reușit. Ca orice om și eu am orgolii și atunci „trebuie să pot face...” era important. Trebuia să-mi demonstrez mie că am făcut un pas înainte, că am mai învățat ceva, că am mai descoperit ceva.

R.T: Actorul trebuie să aibă talent,șansă sau și una și alta?

            C.M: Actorul trebuie să aibă talent, inteligență, sensibilitate, dăruire, pasiune și apoi, apare și șansa.

R.T: Pentru că aminteam ceva mai devreme de premiul primit in 2011, te-aș întreba dacă crezi că premiile sau cronicile sunt importante în carieră? Te pot stimula?

            C.M: Sigur că premiile și cronicile sunt importante, sigur că ele te pot stimula, te pot ambiționa, dar ce este foarte important este că ele sunt o recunoaștere oficială a valorii artistice, ele îți crează un anumit box-office.

R.T: Ce întrebare nu ți-am pus și ți-ar fi plăcut să-mi răspunzi?

            C.M: Să știi că nu-mi plac întrebările pentru pentru că nu-mi place să vorbesc despre mine. Dar există o întrebare: „ Ce faci după ce te retragi din teatru?” (va veni și vremea să mă retrag). Știi ce mi-ar place foarte mult? Să fac o școala de vară. Visez de multă vreme la acest lucru, mi-ar place să dăruiesc tinerilor actori tot ce am învățat despre marionete. Poate voi reuși să găsesc pe cineva care să mă ajute să las ceva în urma mea – ȘCOALA DE MARIONETE.