Eugenia Tărășescu Jianu : « Cu fiecare spectacol începi altă viaţă »

Gina, așa cum îi spunea toată lumea este un om deschis, vesel, plin de viață, deși nu a fost ocolită de necazuri, dar de un optimism molipsitor. De ceva ani buni,ne dăm întâlnire la Cluj Napoca, « colege de juriu” și băutoare de cafea dis de dimineață. A terminat Institutul de arte plastice “Nicolae Grigorescu”, facultatea de Arte Decorative,secția scenografie ]n 1969. Are o carieră remarcabilă pe multe scene din țară, dar și din străinătate, premii, a încercat mai toate genurile de la operă la dramă, păpuși, revistă, balet. Dintre spectacolele ei, m-aș opri la câteva: Legendele artrizilor, Rinocerii, Oedip rege, Pescărușul, Călina Făt Frumos, Micul Prinț, Metamorfoze, Cppelia, Răpirea din serai,etc. O discuție cu ea este o plăcere și, curioasă din fire fiind am vrut să știu cât mai multe. “Interogatoriul” a fost scris,  așa-i modern, rapid și eficient.

Raluca TULBURE: “Copil al Constanţei ” cum ştiu cǎ-ţi place sǎ-ţi spui, nǎscutǎ şi crescutǎ în oraşul dintre cer şi ape, cum a apǎrut dragostea pentru desen, pentru scenografie ? Ce visai în copilǎrie sǎ te faci ?

Eugenia TĂRĂȘESCU JIANU : Da, Constanţa, aici între cer şi ape este locul meu, pentru cǎ aici au existat toţi, strǎbunici, bunici, pǎrinţi şi existǎ fiica mea cu familia ei formatǎ din soţ şi trei copii minunaţi, îngeraşii mei, cum îmi place sǎ-i numesc. Eu am apǎrut pe lume, mult doritǎ de pǎrinţii mei, în perioada grea de dupǎ rǎzboi. Pǎrinţii mei aveau grijǎ de educaţia mea de acasǎ, şcoala era o obligaţie. Acolo eram pionier, dar acasǎ eram copilul care trebuia sǎ fie înconjurat de iubire, de jocuri, de poveşti, de calm.Tatǎl meu, inginer de mecanicǎ finǎ, acasǎ, în orele de odihnǎ, desena în peniţǎ, a avut lucrǎri expuse în câteva saloane de graficǎ, importante în acele vremuri. Mama, cu educaţie la Şcoala Normalǎ din Constanţa – casnicǎ mai apoi, se ocupa de familia ei şi de mine, citindu-mi şi îndrumându-mǎ sǎ desenez personajele poveştilor pe care mi le spunea. La vremea aceea, nu existau jucǎrii, teatru de pǎpuşi sau calculatoare. Jocurile mele erau confecţionate de tatǎl meu din lemn colorat sau de mama mea din cârpǎ umplutǎ cu câlţi, pǎpuşi superbe cu pǎr din aţǎ, rochii din dantele şi voal şi ochii din mǎrgele lucioase. Aveam pǎpuşi şi jucǎrii atât de frumoase încât (aşa cred) aveam şi foarte mulţi prieteni dornici sǎ se joace cu mine.Tot aşa cred cǎ în aceastǎ perioadǎ când tatǎl meu mi-a construit în curte o scenuţǎ din scândurǎ cu perdea din feţe de masǎ şi eu cu prietenii mei îmbrǎcaţi de mama în costume fantastice, jucam piese de teatru cu subiecte din poveştile auzite, atunci s-a sǎdit în mine sâmburele unicului drum pe care l-am urmat mai târziu – scenografia.

R.T. : Ce visai în copilǎrie sǎ te faci ?

 

E.T.J : Nu pot spune cǎ atunci, copil fiind, conştientizam pornirile mele   artistice. Când   mǎ întreba cineva ce vreau sǎ devin, eu rǎspundeam cǎ vreau sǎ mǎ fac doctoriţǎ (era o modǎ). De fapt, eu nu vroiam sǎ fiu nimic şi aşa am considerat şi în şcoala generalǎ. Abia la liceu descoperind plǎcerea lecturii, a albumelor de artǎ, a spectacolelor de teatru, a filmului, m-am hotǎrât sǎ urmez o profesie artisticǎ.Ceea ce mi-a declanşat ireversibil dorinţa de a face scenografie a fost vizionarea unui spectacol minunat (zic eu acum) montat pe scena teatrului din Constanţa, „Intrigǎ şi iubire”de F.Schiller, nu mai ştiu regizor, actori, scenograf, dar m-a impresionat teribil. Atunci am spus pǎrinţilor cǎ doresc sǎ cǎutǎm o şcoalǎ unde sǎ învǎţ sǎ fac costume şi decoruri. Mama mea s-a speriat, pentru cǎ-şi dorea ca eu sǎ devin avocat, tatǎl meu în schimb s-a bucurat şi în vara anului1963 m-a înscris la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, secţia scenografie. Din acel moment nu m-am abǎtut de la drumul pe care mi l-am ales – am împlinit 43 de ani de meserie.

R.T. : De la cine ai deprins ABC-ul meseriei ?

E.T.J : Eu sunt printre norocoşii care şi-au fǎcut studiile de scenografie într-o şcoalǎ de arte plastice cu secţii de artǎ bine structurate. Noi studenţii de la scenografie, în decursul celor 6 ani de studiu am trecut prin toate profesiile, de la picturǎ , graficǎ şi sculpturǎ la tapiţerie, sticlǎrie, sculpturǎ ceramicǎ şi picturǎ monumentalǎ. Am avut privilegiul sǎ fim îndrumaţi de mari artişti ai vremii precum Ion Biţan la picturǎ, Al.Brǎtǎşeanu, Mihai Tofan şi Paul Bortnovski la scenografie. Pasiunea mea pentru costume mi-a fost insuflatǎ de Adina Nanu, profesoara noastrǎ de istorie a costumului.

  R.T. : Cum ai ajuns sǎ lucrezi şi pentru teatrul de pǎpuşi ? A fost „dragoste la prima vedere” ?

  E.T.J  Vezi, școala de scenografie, atunci, nu considera cǎ Teatrul de pǎpuşi este un gen teatral important, nici  nu se pomenea de el. Eu l-am descoperit întâmplǎtor, într-o duminicǎ m-am amestecat cu un grup de copii gǎlǎgioşi şi am intrat în sala de spectacol de pe Calea Victoriei. Mi-am zis cǎ stau puţin şi plec. Nu mai ştiu ce am vǎzut. Dar ştiu cǎ m-a fermecat şi mi-a adus aminte de scenuţa şi pǎpuşile mele din curte casei pǎrinteşti. Peste câteva zile i-am povestit profesorului meu Mihai Tofan ce lucru nou şi interesant am vǎzut şi mi-a spus „da, cred, dar nu ştiu ce poate sǎ facǎ un scenograf  la Teatrul de pǎpuşi” Şi asta a fost tot !! Dupǎ terminarea facultǎţii am avut o repartiţie la Teatrul de Stat Constanţa,  teatru care avea secţie de teatru de pǎpuşi, iar scenografii şi regizorii aveau obligaţia ca un spectacol pe stagiune sǎ-l realizeze în cadrul normei în acest gen teatral. Ziua în care directorul teatrului m-a chemat la el şi mi-a zis „Vezi, citeşte Oscar Wilde Copilul din stele şi Ion Barbu Riga Kripto şi lapona Enigel cǎ trebuie sǎ-l faci cu Geo Berechet într-o lunǎ, a însemnat începutul unui drum greu, un drum pe care a trebuit sǎ construiesc, sǎ inovez, sǎ-mi imaginez altfel lucrurile, altfel decât am fost educatǎ pentru scena mare cu actori. Aici actorii erau în totalitate construiţi de imaginaţia mea – nu ştiam nimic despre forma de exprimare plasticǎ a genului – drept care alǎturi de regizorul Geo Berechet, absolvent de regie teatru, fǎrǎ cunoştinţe de regie de pǎpuşi, am pornit de mânǎ la documentare, am rǎscolit biblioteci şi am descoperit importanţa animaţiei în alte culturi, ce istoric bogat are aceastǎ artǎ, care a fost menirea ei de-a lungul istoriei omenirii. Am fost satisfǎcuţi cǎ vom pǎtrunde într-o lume importantǎ, plinǎ de provocǎri artistice. Şi am reuşit nu într-o lunǎ cum ni s-a cerut, ci în douǎ luni sǎ scoatem un spectacol controversat, din cauzǎ cǎ nu avea paravan, pǎpuşa avea şi wayang şi picioare, iar personajele erau şi paravan şi decor. Primele vizionǎri ar fi putut sǎ devinǎ dezarmante pentru doi tineri începǎtori, dar norocul ne-a deschis un drum foarte bun, trimiţând spectacolul la Festivalul Internaţional de la Nancy, unde a fost premiat cu Marele premiu. Din acel moment 1971, eu dacǎ nu montez un spectacol de teatru de pǎpuşi, mǎcar o datǎ pe an, nu mǎ simt bine. Iubesc pǎpuşa şi mǎ bucurǎ.

R.T. : Crezi că unui scenograf care lucrează la păpuşi îi trebuie să ştie ceva în plus ?

E.T.J : Nu ştiu dacă îi trebuie ceva în plus, dar cred că trebuie să scape de ideea că păpuşăria este o artă minoră şi că se adresează numai copiilor.Şi mai cred că să-şi deschidă baierele sufletului şi să lase drum liber fanteziei.

R.T. : Cum te pregăteşti pentru un spectacol ? Cum gândeşti o păpuşă ?

E.T.J: Spre exemplu, orice text aş citi pe care ulterior voi construi un decor şi păpuşi, încerc să-l descifrez în aşa fel încât desenele mele să transmită atmosfera şi mesajul adecvat gândirii regizorale. Iubesc teatrul de păpuşi şi pentru faptul că eu sunt unicul creator din interiorul spectacolului care creează forma şi fizionomia actorului, îl fac să mişte aşa cum vreau eu. Actorul păpuşar, cel care dă viaţă păpuşi mele, are toată dragostea mea şi-i mulţumesc  că prin intermediul lui îmi văd creaţia vie. Păpuşile mele nu sunt foarte complicate în interior, pentru ca să nu limitez posibilităţile de mânuire ale actorului mânuitor. În schimb, aspectul lor este foarte elaborat, încărcat, chir baroc.

R.T.  Care etapă ţi se pare importantă atunci când te apuci de un spectacol, la păpuşi, de exemplu ?

E.T.J: Eu cred că sunt două etape de lucru esenţiale în orice gen de teatru. Prima, executarea schiţelor tehnice și a doua etapă este primul contact, al obiectelor executate în atelier, cu scena, cu actorii păpuşari.

R.T. : Ai lucrat la operă, teatru dramatic, păpuşi, revistă. Unde te simţi cel mai bine ?

E.T.J:Vezi, în toate genurile de teatru, ceea ce fac eu se cheamă scenografie. Operez cu aceleaşi instrumente, cu aceleaşi forme de exprimare, dar cele mai mari satisfacţii le-am obţinut la păpuşi şi balet.

R.T. : E greu, e uşor  să lucrezi pentru copii ?

E.T.J: Nu cred că există teatru de copii sau teatru pentru oamen mari. Există teatru.

R.T. : Ai avut idoli sau modele ?

E.T.J: Idolii mei au fost părinţii mei, iar modelul meu a fost Mihai Tofan.

R.T. : Dacă ar fi să mulţumeşti cuiva, către cine te-ai îndrepta ?

E.T.J: Nu m-am gândit încă la acest lucru, dar întotdeauna mă trezesc mulţumind cuiva.Uite, acum când vorbesc cu tine, mă gândesc să-i mulţumesc prietenei şi surorii mele de suflet Mona Marian, omul cu care m-am simţit cel mai bine şi în muncă şi în viaţă.

R.T. : De care regizor îţi aminteşti cu drag ? Cu cine ai colaborat cel mai bine ? Cred că între un regizor şi un scenograf esenţială este compatibilitatea, nu ?

E.T.J: Am câţiva regizori dragi mie de care viaţa şi lumea largă m-a despărţit : Ştefan Lenkisch, Silviu Purcărete, Ildiko Kovacs, Andrei Mihalache, Dominic Dembinski, etc. Cum am spus, cel mai mult am lucrat cu Mona, pe care o consider cea mai apropiată, în concepţii şi gândire teatrală, de gândurile mele artistice.

R.T. : Peste 40 de ani de activitate, o carte de vizită impresionantă, premii la manifestări interne şi internaţionale. Dacă ar fi să întorci timpul înapoi, ai lua-o de la capăt sau ai face altceva ?

E.T.J: Dacă ar fi să încep să încep o altă viaţă, nu ştiu dacă aş şti să fac altceva. Habar nu am. Probabil, aş apuca acelaşi drum. Este foarte frumos şi nu ai timp de minciuni.Cu fiecare spectacol începi altă viaţă.

R.T. : Ai regrete ?

E.T.J: Nu. Nu cred în regrete. Regretele nu schimbă nimic din ce a fost şi nu ajută la nimic din ce va fi.

R.T. : Ai un top 5 al spectacolelor tale ?

E.T.J: Voi selecta din cele lucrate relativ recent : Requiem de Mozart şi Giselle de Adam la Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski”, D’ale Carnavalului de I.L.Caragiale şi Zenobia de G.Naum la Teatrul Naţional Cluj, Vrăjitorul şi Corbul la Teatrul Puck Cluj.

R.T. : Ce-ţi place să creezi : marionete, păpuşi ? 

E.T.J: Prefer păpuşile pe mână. Mi se par mai mobile şi mai spectaculoase.

R.T. : Artistă, mamă, bunică. E greu, e uşor ?

E.T.J: Este minunat. Sunt răsfăţată de soartă. Am o familie frumoasă.O fiică superbă şi iubitoare care mi-a îmbogăţit viaţa, dăruindu-mi trei nepoţi : o fetiţă deşteaptă şi cuminte, Teodora de 11 ani şi doi nepoţei gemeni de patru ani, Ştefan şi Andrei.Ei sunt cununa vieţii mele.

R.T. : Într-o eră atât de robotizată, informatizată, cât de importanţi sunt „oamenii din umbră ” : sculptori, constructori de păpuşi şi mecanisme, tâmplari ? Acum astea sunt meserii din ce în ce mai greu de găsit.

E.T.J: Eu fac parte dintr-o generaţie, care prin lectură şi munca la planşetă, și-a făcut meseria. Nu cred în computere şi maşini, cred în oameni care lucrează în ateliere cu materiale şi instrumente ajunse clasice. Este păcat că în atelierele de teatru au dispărut profesii importante. Tinerii nu se apropie de aceste meserii, fie nu sunt, fie nu au exemple pe care să le urmeze. Marea majoritate a teatrelor au pierdut meseriaşi – artişti în felul lor – necesari artei spectacolului. Spre exemplu, sculptorii în lemn. Nimic nu poate fi mai frumos ca o păpuşică cioplită în lemn. Butaforii, creatori de obiecte şi păpuşi din carton, superbe prin căldura specifică materialului.Sau un constructor de păpuşi expert în mecanisme – un vrăjitor, care la simpla atingere a unei clape poate mişca ochii sau deschide gura unei păpuşi. Păcat! Nu ştiu cum am putea să recâştigăm aceste meserii.

R.T. : După premiera unui spectacol, te mai duci să-l revezi? Te mai obsedează sau pui punct ?

E.T.J: Nu. O dată prezentat publicului, prima reacţie a sălii îmi confirmă sau infirmă temerile. Nu mai am ce face, nu mai pot schimba nimic.Totul este împletit strâns şi nu se mai poate face nimic.

R.T. : Dacă ţi s-ar propune refacerea unui spectacol, într-o altă formulă, ai fi de acord sau nu mai revii la titlurile pe care le-ai lucrat ?

E.T.J: O dată jucat, nu aş accepta refacerea unui spectacol într-o altă formulă. O nouă montare, în altă formă, a unui titlu de spectacol, pe care l-am mai montat, sigur că da. De exemplu, Povestea celor trei portocale de Carlo Gozzi, l-am montat de trei ori. La Constanţa, la Teatrul Dramatic cu Tudor Chirilă, la Teatrul Ariel Târgu Mureş cu Geta Lozincă, La Teatrul Puck din Cluj cu Mona Marian sau Regele Cerb, de trei ori, la Teatrul de Păpuşi Constanţa cu Cristian Pepino, la Teatrul Ariel Târgu Mureş cu Geta Lozincă şi la Teatrul Puck Cluj cu Mona Marian, în Ungaria la Kecskemet cu Mona Marian, la Teatrul Colibri Craiova cu Mona Marian.

R.T. : Ce te ambiţionează mai tare, critica de specialitate sau părerea unui copil ?

E.T.J: Când eram tânară, mă flatau cronicile sau din contră, mă necăjeau. Dar cu timpul, am înţeles  că atunci când un copil se bucură la un spectacol, sigur şi cronicarii vor avea aprecieri pe măsură. Aşa că, primii care mă informează ce am făcut, sunt ei, spectatorii.

R.T. : Există vreun titlu pe care ţi l-ai dori?

E.T.J: Da, mi-ar fi plăcut să lucrez la un basm rusesc. Când eram copil, am văzut un film după un basm superb Căluţul cocoşat. Mi-a rămas în minte ca un mare eveniment. Aveam şase ani. Visele sunt multe. Cel mai mult îmi doresc să pot călători cu familia mea într-o  croazieră pe mările lumii. Ar fi minunat. Eu cu nepoţii, fiica şi ginerele meu.

Am mai fi avut de vorbit câte-n lună și în stele, dar am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea Ginei, care va continua.