Altă față a Maiei Morgenstern

 

 

                După succesul de public al primei cărți, Nu sunt eu, Maia Morgenstern “recidivează”. Un nou volum, intitulat Eu sunt Maia și apărut tot la Editura Litera.  Sub forma unui jurnal în care actrița își deschide sufletul, se descoperă cititorului avid de a ști mai multe despre viața și cariera uneia dintre cele mai cunoscute și neobosite actrițe.  Eu sunt Maia, cu bune, cu mai puțin bune, alergând ca la maraton de la un teatru la altul, de la un personaj la altul cu dezinvoltură, cu o viață de femeie normală, de mamă a trei copii, cu o casă de întreținut, pare să spună actrița. “La vremea asta joc. Joc și interpretez tot felul de personaje. Potrivite pentru vârsta mea, pentru experiența mea, pentru viața pe care am trăit-o. Joc și particip la tot felul de spectacole, evenimente artistice.”

Prima însemnare este datată 29 februarie 2020 și ultima este din 31 martie 2022. Mare parte din jurnal este dedicată perioadei de pandemie, când atât societatea, cât și noi am trecut prin transformări profunde. Și teatrul a trecut prin schimbări: instituții închise, spectacole online sau în streaming, fără public, repetiții online, ședințe online, mai apoi, repetiții cu masca pe față, publicul obligat să poarte masca, spectacole cu capacitate redusă, etc.

Întâmplările din viața cotidiană se împletesc cu amintiri din copilărie, care sunt savuroase, gingașe, emoționante, cu prezența părinților care se simte la tot pasul. Maia Morgenstern are un stil aparte de a scrie, direct, cu un umor mucalit, pe care îl poți descoperi și pe pagina ei de Facebook, unde este foarte activă. Ori e foarte telegrafică:” Mircea Rusu. Prietenul meu” (însemnare din 29 februarie 2020), ori se întinde la povești.

Dintre aceste povești nu poți să nu te amuzi de “filozofia” proprie autoarei, atunci când are chef de vorbă, pardon, de scris. De exemplu, nota din 17 iulie 2020, intitulată “Declarație pe propria răspundere”: “Subsemnata…ah scuze, sus-semnata, posesoare cont…, Facebook, declar pe propria răspundere (interogare?) că voi continua să TRĂIESC, aici în deplină PACE și armonie. Respectând și cunoscând legile țării, voi continua, mă voi încăpățâna să exist cu bucurie, cu speranță și determinare.”

Din noianul de întâmplări cotidiene am selectat unul, care ne dovedește umorul cu care este înzestrată actrița, dar și plăcerea ei de a comunica mai tot ce i se întâmplă:” Pe plajă. În miezul zilei. La Constanța. Oameni civilizați. Fiecare pe perimetrul lui. Aria? Așa e aici, asta văd. Pe pături-ca prosopel fac respirație alternată. (…) Cum m-am trezit (târziu, ce-i drept), am plecat la plajă. Nu-i prea cald, nu. Mi-am pus masca. Nu aveam una nouă, dar mi-am spălat-o eu de cu seară, pe aia de mi-o cumpărasem cu cinșpe lei.  Cu săpun , am spălat-o. Și cu apă caldă. Nu-i bine? Douăzeci de secunde, pe puțin. Că mi-am cumpărat aseară mască, să ies pe faleză, să miros aerosolii și să fumez o țigară. N-am putut.”

Legat de perioada trăită în 2020, Maia Morgenstern relatează stările prin care a trecut, la fel ca noi toți, comentează, vorbește și de spectacolele jucate cu sfert sau jumătate de sală, cu publicul mascat: “Aplauze furtunoase!Ovații îndelungate!Urale îndelungi! Un triumf, ce să mai…” Vorbește de ședințe făcute online, de mersul la teatru pentru a semna acte. Toate relatate în propoziții scurte, idei concentrate.

Pentru anul 202,  relatările sunt ceva mai lungi, mai consistente. Filmări “prin noroaie și prin frig” la Capra cu trei iezi (film care a avut premiera la începutul lunii septembrie 2022). Apoi, spectacole, deplasări, turnee, premiere, aniversări, întâmplări. Și peste toate astea, imaginea mamei, a tatei, a bunicii, a copilăriei. Frânturi de gânduri despre copiii ei.

Anul 2022 a început pentru Maia Morgenstern în forță cu spectacole, lansari al cărții Nu sunt eu, întâlniri cu publicul, cu cititorii. Războiul din Ucraina: “Vom încerca să ajutăm oameni”. Și, viața continuă. La fel, și relatările Maiei Morgenstern. Punct la sfârșitul lui martie. Cartea trebuia să intre la tipar.

Scoasă în condiții grafice bune, cu fotografii alb negru, cartea scrisă de Maia Morgenstern este o mărturie vie a timpurilor trăite, a oamenilor întâlniți, a spectacolelor jucate scrisă cu aplomb, cu umor, cu talent.

 

 

Maia Morgenstern- Eu sunt Maia. Editura Litera, București, 2022,384 pagini.

 

 

 

 

 

 

Valentin Dobrescu: “Teatrul de păpuși trebuie să fie un laborator de creație"

 

Artist păpușar, regizor, scenarist, fost director de teatru, provenit dintr-o familie de artiști, Valentin Dobrescu are la activ numeroase spectacole în teatre de profil din Botoșani, Alba Iulia, Brașov, Bacău, etc., premii naționale importante. Una dintre trăsăturile principale ale spectacolelor sale este atenția deosebită pe care Valentin Dobrescu o acordă mânuirii. Despre ce înseamnă meseria de păpușar, secrete, adevăruri și păreri descoperim din conversația purtată.

Raluca Tulbure: Faci parte dintr-o familie strâns legată de teatrul de păpuși. Tatăl tău, Tache Dobrescu, a fost scenograf și regizor artistic la Teatrul de păpuși Vasilache din Botoșani, tu ești actor și regizor, ai fost director al aceluiași teatru, băiatul tău cel mare este actor la Teatrul Arlechino din Brașov, ai un ginere păpușar și cele două soții provin tot din teatrul de păpuși O familie de păpușari din tată în fiu, aș spune unică în România. Copilărind în teatru, bănuiesc că alegerea meseriei nu a fost grea.

Valentin Dobrescu: Era perioada anilor 1972, terminasem institutul pedagogic ca șef de promoție și mă așteptam să fiu repartizat la o școală din orașul Botoșani. Nu a fost așa. Era un singur loc, pe care l-a primit o colegă de pe locul doi sau trei, care era cumnata unui înalt demnitar de la comitetul județean de partid. Dezamagire mare, mai ales că dădusem examen și la design, unde am picat penru opt sutimi. Da, am cochetat multă vreme cu pictura. Primele lecții le-am primit de la tata și de la profesorul Dănilă. Dar să revin, după un an petrecut la un club muncitoresc ca director, am dat concurs la Teatrul “Vasilache”. Aveam ureche muzicală, aveam voce, ritm, prezență scenică și, astfel, băiatul directorului a ajuns actor păpușar. Nu era o meserie cu care să fiu prea familiarizat, așa că am fost trimis să-i descopăr tainele în atelierele de tâmplarie pe lângă Mihai Ațurcăniței și de sculptură cu Hans Teil, un maestru sculptor, fost proprietar al unei fabrici de păpuși. Nici unul dintre ei nu a ținut secret ceea ce știau, și știau meserie! Între timp, când erau spectacole, mergeam în scenă să-i urmăresc pe actori, pentru  că meseria asta nu se învață, se fură. Dacă ai norocul să stai pe lăngă actori de valoare, apoi, dacă ai un dram de talent, ai ce învăța.  Tot ce am făcut în teatru mai apoi, am învățat. Să nu greșesc! Am făcut cursuri de perfecționare cu profesori de înaltă clasă; Ileana Berlogea, Victor Ernest Mașek, Péter János, Gigi Nicolau și mulți alții. Erau multe de învățat, de asimilat, de digerat.  A durat destul timp până am reușit să mă transform, să îmi găsesc propriul drum în lumea păpușarilor. Nu a fost un drum ușor! A fost chiar cu multe piedici.

R.T.: Cum ai perceput tu, copil fiind, teatrul de păpuși și cum crezi că îl percepe, fiul tău cel mic? E vreo diferență?

V.D.: Copil fiind, tata mă ducea la spectacolele Teatrului “Vasilache”, pe atunci, “Cravata Roșie”. Eram captivat de ceea ce-mi apărea în fața ochilor, era lumea mirifică în care se petrecea tot ce imi puteam imagina, ba, chiar, mai mult. Emoțiile erau mari, chiar mari de tot și, de fiecare dată, după sentimente minunate, de nedescris, mă copleșea tristețea că s-a terminat. Aș fi vrut să nu se sfârșească niciodată. Ce vreți? Eram un copil ca toți copiii, fascinat de farmecul teatrului de păpuși, de o lume, pe care aveam s-o descopăr ceva mai târziu. Cum percepe Emanuel teatrul de păpuși? Când era mic, era ca și mine, ca toții copiii de vârsta lui, cu emoții, cu tot felul de trăiri. Crescând, emoțiile au rămas, dar, treptat, au apărut observații mai raționale, mai critice.

R.T.: Cum ai caracteriza starea teatrului de animație azi?

V.D.: Am câțiva ani buni de când am ieșit la pensie, așa că nu am prea călătorit prin țară să văd spectacole. Sunt limitat la multitudinea de postări ale teatrelor de pe facebook, fotografii și videoclipuri, și încerc să îmi imaginez cum ar arăta spectacolele respective. Anual, mai urmaresc reprezentațiile trupelor de amatori invitate în festivalul craiovean. Ceea ce mă nemulțumește este că păpușa, care ar trebui să fie personaj, devine un simplu obiect eclipsat de mărețul actor, care face tot posibilul ca el să iasă în evidență în ochii spectatorului. Păpușa-personaj este transformată într-un simplu obiect de recuzită și poate fi aruncată, trântită, lovită sau, pur și simplu, plimbată prin scenă sau prin spațiul neconvențional, doar ca să se vadă că există. Da, îmi veți spune, că nu este de vină actorul, așa i s-a spus să facă, așa a fost viziunea regizorului. Este o explicație plauzibilă, dar de neacceptat și care te face să te intrebi; cine l-a școlit pe acel regizor, de la cine a învățat meserie? De ce a ales teatrul de animație, de păpuși? Regia de teatru de animație sau păpuși nu se invață nicăieri, se învață regia de teatru dramatic sau, cum i se mai spune, teatru mare. Cele două forme de teatru sunt total diferite, dar se aplică ce au invățat pentru teatrul dramatic. Câteva proiecții, obiecte mai mult sau mai puțin hidoase, plimbate prin spațiu de joc, cuvinte neinteligibile, țipate, urlete, uneori vulgare, nu vor crea un spectacol. Teatrul de păpuși, ca instituție, trebuie să fie un laborator de creație, un loc în care să se experimenteze, să se facă tot felul de incercări, iar spectacolul să fie forma ultimă, cea plină de viață, miracol și fantezie. Creația, creativitatea au dispărut. De la profesor la student se transmit anumite date de bază, iar acestia, studiind,1 ajung doctori în păpușărie și profesori pentru alți studenți, care vor deveni doctori și ei. Păcat că dispar păpușarii. Mea culpa, nu vreau să-i bag pe toți în aceeași oală. Încă mai sunt meseriași, buni profesori, ce își merită titlul de doctor: Aurelian Bălăiță, Oana Leahu, Gabriel Apostol, Ionuț Brancu. Poate că or mai fi, dar nu am auzit eu sau nu le-am văzut creațiile. Cu destul de mult timp în urmă, festivalurile, cu sau fără premii, erau prilej de prezentare a ultimelor creații. Fiecare teatru se prezenta cu ce are mai bun. Fiecare teatru avea un stil imprimat de regizori și scenografi; era recunoscut și apreciat de ceilalți păpușari. Actorii păpușari munceau, exersau, voiau să fie unul mai bun ca altul. Îmi pare rău, dar arta mânuirii păpușii nu mai interesează pe nimeni. Mi se spune de multe ori; ,,Ai văzut ? publicul a râs, copii au aplaudat în ritmul muzicii”, Da, dar asta nu face din orice reprezentație un spectacol bun. Atunci când publicului îi prezinți mereu ceva de proastă calitate, acel ceva va deveni etalonul la care se va raporta mai târziu.

R.T.: Mă bucur că ai atins această problemă, pe care cu greu o recunoaștem. Care este etapa care îți place cel mai mult când pornești la lucru?

V.D.: Nu am o etapă preferată în realizarea unui spectacol. Toate sunt la fel de plăcute și necesită concentrare. Prefer ca la fiecare spectacol să îmi scriu singur textul sau scenariul sau adaptarea. În această fază, prin text încerc să transmit atât actorilor, cât și spectatorilor care îl vor urmări, ideile care care mă bântuie în acel moment. În timp ce scriu, încep să-mi imaginez cum prind viață personajele, ce spun, cum se comportă, cum alternează scenele vesele cu cele tensionate, cum trebuie să fie construite păpușile, cum trebuie să arate spațiul de joc, iar la final cum va arăta spectacolul. Acesta trebuie să fie ca un miracol, să încânte spectatorul, mare sau mic. Fiecare trebuie să aibă partea lui de farmec. Un spectacol nu există fără spectaculozitate, fără virtuozitate. Etapa urmatoare e cu scenograful. Uneori fac singur scenografia pentru că îmi ințeleg mai bine explicațiile, pe care, altfel, ar fi trebuit să le dau unei alte persone. Urmează, apoi,  lucrul cu actorii. Este etapa în care vorbesc cel mai mult, până ajungem să fim pe aceeași lungime de undă.

R.T.: În calitate de regizor, care crezi că sunt calitățile pe care trebuie să le aibă un păpușar?

V.D.: În primul rând, un păpușar trebuie să fie un om inteligent, cu imaginație, cu har, dat de la Dumnezeu, să aibă chemare pentru această profesie. Dacă ai ureche muzicală, ritm, voce, prezență scenic, poți devein un bun actor de teatru dramatic sau muzical. Pentru păpușărie îți trebuie chemare. Nu este suficient ca tu să te transpui într-un personaj, ci este necesar să ai capacitatea de a transfera creația ta, prin intermediul mâinilor, într-un obiect care devine personaj, un personaj care poate face orice. De aceea, teatrul de păpuși este o lume fantastică, miraculoasă. Ce este cu această chemare? Nimeni nu te va învăță, nu-ți va spune ce este, cum este sau unde o găsești. Această pasiune se descoperă treptat.

R.T.: Cel fel de regizor ești? Autoritar sau asculți și alte opinii.

V.D.: Crearea unui spectacol nu este o realizare individual, ci una colectivă. Dacă regizorul scrie scenariul, are în minte o imagine despre cum să arate spectacolul. În urma discuțiilor cu scenograful, cu compozitorul și cu actorii, pornind de la idea principală prezentată de regizor, toți vor veni cu propria lor creativitate.  Nu sunt un regizor rigid. Ascult părerile lor, ba le solicit ca să le motivez creativitatea, le folosesc, doar pe acelea care sunt în beneficiul spectacolului.

R.T.: Actor, regizor, scenograf, scrii scenarii. Când te simți bine în pielea ta?

V.D.: Când mă simt în pielea mea? Cred că în fiecare ipostază. Poate că cea mai incitantă fază este cea în care scriu scenariul, textul, atunci conturez personaje, caractere, situații, imagini. Acolo se crează spectacolul, acolo prinde formă,culoare, ritm. Trebuie să recunosc, la fel de plăcută, de incitantă, este perioada lucrului cu actorii. Imaginile mele sunt transferate, completate de aceștia. Îmi place să mă implic și în scenografii, în construcția de păpuși.

R.T.: Cum vezi tu relația regizor-actor?

V.D.: Ca actor păpușar te poți afirma doar dacă regizorul iți cunoaște calitățile, știe cum vrea să fie spectacolul, are nevoie de tine, nu ține cont de sugestiile managerului și te distribuie în acel rol care ți se potrivește și în care te poți manifesta. De aceea, este foarte importantă relația regizor- actor. Ca regizor mi-am dorit întotdeauna să lucrez cu actori păpușari care, pe lângă ritm, voce, dexteritate și imaginație, să comunice, să aibă idei. Unele calități le capeți exersând, altele le ai în genă, și le numim talent.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Demn în fața destinului

 

            Teatrul Național Radiofonic a prezentat, în premieră absolută, piesa lui Dumitru Radu Popescu, Biserica dintr-un lemn. Scrisă cu mulți ani în urmă, monodrama adaptată radiofonic de Attila Vizauer, care asigură și regia artistică alături de Mihnea Chelaru, ne prezintă figura domnitorului Constantin Brâncoveanu, martir al neamului, una dintre marile personalități istorice, religioase și culturale ale României. Domnitor al Țării Românești între 1688 și 1714, timp în care țara a cunoscut o perioadă de pace, de înflorire economică și culturală, Constantin Brâncoveanu a avut un sfârșit tragic. Dus cu toată familia la Constantinopol, torturat și executat împreună cu cei patru fii ai săi și unul dintre gineri. Despre această ultimă perioadă din viața sa face referire textul lui D. R. Popescu, despre gândurile și frământările care îl macină pe domnitor, aflat în închisoarea Edicule, cea cu șapte turnuri, cu câteva zile înainte de moarte, dar și trăirile omului Constantin Brâncoveanu, soț și tată care își va vedea și fii omorâți alături de el. Vinovați fără vină, posesori ai unui destin tragic, martiri ai  neamului, Brâncovenii sunt dovada vie a unui popor chinuit, îndurător, iertător, credincios.

Personajul creat de D. R. Popescu  are forță, tărie de caracter, este lucid până la capăt, demn, mândru în fața morții, nu pleacă capul. Trece în revistă întreaga viață: „am ridicat biserici, am avut 11 copii, ne-am slujit neamul cum am putut, trebuie să plătesc cu capul pentru că am fost fericiți”, i se adresează în gând  Mariei, soția sa. Domnitorul vorbește cu Dumnezeu- „Doamne, tu mă auzi, nu strig, vorbesc în șoaptă”, se confesează, își amintește de oameni și fapte, cu bucurie sau cu regrete, „fusesem trădat de toți ai mei, totul fusese pus la punct în țară și-nfăptuit apoi la Constantinopol”. Așteptând în  celulă să i se taie capul, în zi de mare sărbătoare, de Sfânta Maria Mare, Brâncoveanu pare resemnat în fața morții, regretând că a tras după el fii și ginerele. Se gândește la ceilalți copii ai săi, având un gând pentru fiecare.

Adaptarea radiofonică este concentrată, riguroasă și i se adaugă o puternică, emoționantă și discretă ilustrație muzicală, care subliniază accentele dramatice ale discursului teatral.

Monologul imaginat de D. R. Popescu este interpretat de actorul și cunoscutul interpret de muzică ușoară Sergiu Cioiu. Este o partitură grea, plină de semnificații și nuanțe, concepută cu minuțiozitate, elaborată cu atenție la fiecare cuvânt, cu inflexiuni ale vocii grave, ample, pline de forță  care să accentueze dramatismul, sau cu dulce glas, plin de căldură, pentru momentele lirice. Simți, în lectura lui Sergiu Cioiu, multă durere, iubire, revoltă, împăcare cu soarta, resemnare, bine dozate, fără excese,  transmițându-ne emoție, tulburare, compasiune.

Spectacolul radiofonic, ca și piesa, reprezintă o meditație profundă asupra  unui destin uman, asupra vieții și a morții “în deșertul de cenușă”, o privire  scrutătoare  asupra istoriei, politicii sau credinței, vorbește despre trădare, patriotism, curaj.  Înregistrarea îți dă senzația că te afli într-o biserică și asculți confesiunea unui condamnat la moarte, dispus să se spovedească în fața ta, singur fața-n față cu moartea.

 

 

 

Teatrul Național Radiofonic- Biserica dintr-un lemn de D. R. Poepscu. Adaptare radiofonică: Attila Vizauer. Regia artistică: Mihnea Chelaru și Attila Vizauer. Muzica: Andrei Miricescu. Distribuția: Sergiu Cioiu. Premieră:22-23 iunie 2022.

 

           

 

O carte cât o viață

 

 

Actor, regizor, cadru didactic la Universitatea de arte “George Enescu” din Iași, Toma Hogea a publicat o nouă carte intitulată Amintiri dintr-o poveste. VIAȚĂ ȘI TEATRU. Scrisori pentru Toma. Și-a dorit să fie o carte inedită, mai specială, și a gândit-o ca pe o înșiruire de scrisori trimise de prieteni către un “adrisant” cunoscut (el). Cine mai scrie azi scrisori? Propunerea lui Toma Hogea a fost și un fel de exercițiu de a reînvăța să scriem scrisori, chiar și la calculator, să transmitem gânduri și sentimente, să ne întindem la povestit.

Cartea, apărută la Editura Sedcom Libris din Iași, în condiții grafice deosebite (hârtia, fotografii color, corp de literă ce poate fi deslușit ușor), are 660 de pagini. Pentru o viață de om petrecută pe scenă, interpretând zeci de personaje, regizând alte câteva zeci de spectacole, cochetând cu filmul, petrecând ore și ore la catedră, participând în festivaluri și în jurii, e puțin, e mult? Bănuiesc că multe fotografii și amintiri au rămas deoparte, selecția fiind și subiectivă, și obiectivă. O muncă titanică, într-un timp scurt, care se ilustrează perfect cu motto-ul de început semnat de William Penn (scriitor și gânditor englez, 1644-1718): „Doar o singură dată voi trece prin viață/. De aceea, dacă voi putea dărui puțină blândețe,/ ori să fac un bine cât de mic, unei ființe asemenea mie,/ promit s-o fac acum, fără zăbavă,/ pentru că altădată, nu voi mai trece pe aici”.

După o prefață scrisă de Oltița Cîntec, critic de teatru și director artistic al Teatrului pentru copii și tineret  Luceafărul, care consideră scrisoarea ca o formă a memoriei, urmează primul capitol „Amintiri dintr-o poveste”, adică din viața lui Toma Hogea, urmat de fotografii de familie. Apoi, un curriculum vitae foarte detailat: roluri, filme, proiecte, activitate radio-tv, spectacole regizate, lucrări publicate. Aici trebuie făcută o mențiune. Toma Hogea este autorul unei monumentale lucrări de istorie a teatrului de animație, Despre arta păpușarilor români. Dialoguri cu maeștrii scenei, în cinci volume. Datele biografice se încheie cu o listă lungă de premii și distincții. O activitate bogată, plină de satisfacții care va fi pusă în lumină de epistolele confraților, prietenilor, cunoștințelor.

Dar, înainte de toate, sunt câteva pagini cu poezii scrise de Toma Hogea despre destin, dezamăgiri, lacrimi, amintiri, care descoperă o altă latură a sa: „Ce-i actorul dacă nu un poet al scenei”, scria Bogdan Ulmu. Un capitol consistent este dedicat cronicilor, interviurilor, gândurilor despre elaborarea spectacolului de teatru și a personajelor trăite. Un actor cu noroc, dar etern nemulțumit și  pentru care „teatrul înseamnă iubire, comunicare, emoție, schimb de idei, de gânduri, de sentimente, iar păpușa emblema teatrului pentru copii”. Următorul capitol conține scrisorile multor prieteni care în cuvinte calde, pline de emoție, de prietenie, de admirație, de recunoștință se adresează cu „Dragă Toma” și, uneori, cu „Domnule”. Toate scrisorile scot în evidență pe lângă calitățile profesionale, calitatea umană a celui care are vocația prieteniei. Capitolul al patrulea este dedicat afișelor de spectacole jucate sau regizate, imagini de suflet pentru creator, fotografii alb negru și color care dovedesc cât de meticulos, strângător, grijuliu și păstrător este Toma Hogea.  Capitolul al cincilea este dedicat festivalurilor la care a participat ca actor, regizor sau membru în jurii în fotografii color. Capitolul al șaselea intitulat Prieteni dragi este alcătuit dintr-un alt set de fotografii cu prieteni de suflet, inclusiv cu Figaro și Missi ( prietenii necuvântători).

Cum viața sa este o poveste, ea nu se termină la ultima filă a cărții , ci va continua. O “carte cât o viață de om”, cu bune, cu rele, cu împliniri, cu neîmpliniri, dar trăită intens pentru teatru și prin teatru.

 

Toma Hogea- Amintiri dintr-o poveste.VIAȚĂ ȘI TEATRU. Scrisori pentru Toma. Editura SEDCOM LIBRIS, Iași, 2022, 660 pag.