Artist păpușar, regizor,
scenarist, fost director de teatru, provenit dintr-o familie de artiști,
Valentin Dobrescu are la activ numeroase spectacole în teatre de profil din
Botoșani, Alba Iulia, Brașov, Bacău, etc., premii naționale importante. Una
dintre trăsăturile principale ale spectacolelor sale este atenția deosebită pe
care Valentin Dobrescu o acordă mânuirii. Despre ce înseamnă meseria de
păpușar, secrete, adevăruri și păreri descoperim din conversația purtată.
Raluca Tulbure: Faci
parte dintr-o familie strâns legată de teatrul de păpuși. Tatăl tău, Tache
Dobrescu, a fost scenograf și regizor artistic la Teatrul de păpuși Vasilache
din Botoșani, tu ești actor și regizor, ai fost director al aceluiași teatru,
băiatul tău cel mare este actor la Teatrul Arlechino din Brașov, ai un ginere
păpușar și cele două soții provin tot din teatrul de păpuși O familie de
păpușari din tată în fiu, aș spune unică în România. Copilărind în teatru,
bănuiesc că alegerea meseriei nu a fost grea.
Valentin Dobrescu: Era perioada anilor 1972,
terminasem institutul pedagogic ca șef de promoție și mă așteptam să fiu
repartizat la o școală din orașul Botoșani. Nu a fost așa. Era un singur loc,
pe care l-a primit o colegă de pe locul doi sau trei, care era cumnata unui
înalt demnitar de la comitetul județean de partid. Dezamagire mare, mai ales că
dădusem examen și la design, unde am picat penru opt sutimi. Da, am cochetat
multă vreme cu pictura. Primele lecții le-am primit de la tata și de la
profesorul Dănilă. Dar să revin, după un an petrecut la un club muncitoresc ca
director, am dat concurs la Teatrul “Vasilache”.
Aveam ureche muzicală, aveam voce, ritm, prezență scenică și, astfel, băiatul
directorului a ajuns actor păpușar. Nu era o meserie cu care să fiu prea
familiarizat, așa că am fost trimis să-i descopăr tainele în atelierele de
tâmplarie pe lângă Mihai Ațurcăniței și de sculptură cu Hans Teil, un maestru
sculptor, fost proprietar al unei fabrici de păpuși. Nici unul dintre ei nu a
ținut secret ceea ce știau, și știau meserie! Între timp, când erau spectacole,
mergeam în scenă să-i urmăresc pe actori, pentru că meseria asta nu se învață, se fură. Dacă
ai norocul să stai pe lăngă actori de valoare, apoi, dacă ai un dram de talent,
ai ce învăța. Tot ce am făcut în teatru
mai apoi, am învățat. Să nu greșesc! Am făcut cursuri de perfecționare cu profesori
de înaltă clasă; Ileana Berlogea, Victor Ernest Mașek, Péter János, Gigi
Nicolau și mulți alții. Erau multe de învățat, de asimilat, de digerat. A durat destul timp până am reușit să mă
transform, să îmi găsesc propriul drum în lumea păpușarilor. Nu a fost un drum
ușor! A fost chiar cu multe piedici.
R.T.: Cum ai perceput tu, copil fiind, teatrul de
păpuși și cum crezi că îl percepe, fiul tău cel mic? E vreo diferență?
V.D.:
Copil
fiind, tata mă ducea la spectacolele Teatrului “Vasilache”, pe atunci, “Cravata Roșie”. Eram captivat
de ceea ce-mi apărea în fața ochilor,
era lumea mirifică în care se petrecea tot ce imi puteam imagina, ba, chiar,
mai mult. Emoțiile erau mari, chiar mari de tot și, de fiecare dată, după
sentimente minunate, de nedescris, mă copleșea tristețea că s-a terminat. Aș fi
vrut să nu se sfârșească niciodată. Ce vreți? Eram un copil ca toți copiii,
fascinat de farmecul teatrului de păpuși, de o lume, pe care aveam s-o descopăr
ceva mai târziu. Cum percepe Emanuel teatrul de păpuși? Când era mic, era ca și
mine, ca toții copiii de vârsta lui, cu emoții, cu tot felul de trăiri.
Crescând, emoțiile au rămas, dar, treptat, au apărut observații mai raționale,
mai critice.
R.T.: Cum ai caracteriza starea teatrului
de animație azi?
V.D.:
Am câțiva ani buni de când am ieșit la pensie, așa că nu am prea călătorit prin
țară să văd spectacole. Sunt limitat la multitudinea de postări ale teatrelor
de pe facebook, fotografii și videoclipuri, și încerc să îmi imaginez cum ar
arăta spectacolele respective. Anual, mai urmaresc reprezentațiile trupelor de
amatori invitate în festivalul craiovean. Ceea ce mă nemulțumește este că
păpușa, care ar trebui să fie personaj, devine un simplu obiect eclipsat de
mărețul actor, care face tot posibilul ca el
să iasă în evidență în ochii spectatorului. Păpușa-personaj este
transformată într-un simplu obiect de recuzită și poate fi aruncată, trântită,
lovită sau, pur și simplu, plimbată prin scenă sau prin spațiul neconvențional,
doar ca să se vadă că există. Da, îmi veți spune, că nu este de vină actorul,
așa i s-a spus să facă, așa a fost viziunea regizorului. Este o explicație
plauzibilă, dar de neacceptat și care te face să te intrebi; cine l-a școlit pe
acel regizor, de la cine a învățat meserie? De ce a ales teatrul de animație,
de păpuși? Regia de teatru de animație sau păpuși nu se invață nicăieri, se
învață regia de teatru dramatic sau, cum i se mai spune, teatru mare. Cele două
forme de teatru sunt total diferite, dar se aplică ce au invățat pentru teatrul
dramatic. Câteva proiecții, obiecte mai mult sau mai puțin hidoase, plimbate
prin spațiu de joc, cuvinte neinteligibile, țipate, urlete, uneori vulgare, nu
vor crea un spectacol. Teatrul de păpuși, ca instituție, trebuie să fie un
laborator de creație, un loc în care să se experimenteze, să se facă tot felul
de incercări, iar spectacolul să fie forma ultimă, cea plină de
viață, miracol și fantezie. Creația, creativitatea au dispărut. De la profesor
la student se transmit anumite date de bază, iar acestia, studiind,1 ajung
doctori în păpușărie și profesori pentru alți studenți, care vor deveni doctori
și ei. Păcat că dispar păpușarii. Mea culpa, nu vreau să-i bag pe toți în
aceeași oală. Încă mai sunt meseriași, buni profesori, ce își merită titlul de
doctor: Aurelian Bălăiță, Oana Leahu, Gabriel Apostol, Ionuț Brancu. Poate că or
mai fi, dar nu am auzit eu sau nu le-am văzut creațiile. Cu destul de mult timp
în urmă, festivalurile, cu sau fără premii, erau prilej de prezentare a
ultimelor creații. Fiecare teatru se prezenta cu ce are mai bun. Fiecare teatru
avea un stil imprimat de regizori și scenografi; era recunoscut și apreciat de
ceilalți păpușari. Actorii păpușari munceau, exersau, voiau să fie unul mai bun
ca altul. Îmi pare rău, dar arta mânuirii păpușii nu mai interesează pe nimeni.
Mi se spune de multe ori; ,,Ai văzut ? publicul a râs, copii au aplaudat în
ritmul muzicii”,
Da, dar asta nu face din orice reprezentație un spectacol bun. Atunci când
publicului îi prezinți mereu ceva de proastă calitate, acel ceva va deveni
etalonul la care se va raporta mai târziu.
R.T.:
Mă bucur că ai atins această problemă, pe
care cu greu o recunoaștem. Care este etapa care îți place cel mai mult când
pornești la lucru?
V.D.:
Nu am o etapă preferată în realizarea unui spectacol. Toate sunt la fel de plăcute
și necesită concentrare. Prefer ca la fiecare spectacol să îmi scriu singur
textul sau scenariul sau adaptarea. În această fază, prin text încerc să
transmit atât actorilor, cât și spectatorilor care îl vor urmări, ideile care
care mă bântuie în acel moment. În timp ce scriu, încep să-mi imaginez cum
prind viață personajele, ce spun, cum se comportă, cum alternează scenele
vesele cu cele tensionate, cum trebuie să fie construite păpușile, cum trebuie
să arate spațiul de joc, iar la final cum va arăta spectacolul. Acesta trebuie
să fie ca un miracol, să încânte spectatorul, mare sau mic. Fiecare trebuie să
aibă partea lui de farmec. Un spectacol nu există fără spectaculozitate, fără
virtuozitate. Etapa urmatoare e cu scenograful. Uneori fac singur scenografia
pentru că îmi ințeleg mai bine explicațiile, pe care, altfel, ar fi trebuit să
le dau unei alte persone. Urmează, apoi,
lucrul cu actorii. Este etapa în care vorbesc cel mai mult, până ajungem
să fim pe aceeași lungime de undă.
R.T.: În calitate de regizor, care crezi că sunt
calitățile pe care trebuie să le aibă un păpușar?
V.D.:
În primul rând, un păpușar trebuie să fie un om inteligent, cu imaginație, cu
har, dat de la Dumnezeu, să aibă chemare pentru această profesie. Dacă ai
ureche muzicală, ritm, voce, prezență scenic, poți devein un bun actor de
teatru dramatic sau muzical. Pentru păpușărie îți trebuie chemare. Nu este
suficient ca tu să te transpui într-un personaj, ci este necesar să ai capacitatea
de a transfera creația ta, prin intermediul mâinilor, într-un obiect care
devine personaj, un personaj care poate face orice. De aceea, teatrul de păpuși
este o lume fantastică, miraculoasă. Ce este cu această chemare? Nimeni nu te
va învăță, nu-ți va spune ce este, cum este sau unde o găsești. Această pasiune
se descoperă treptat.
R.T.: Cel fel de regizor ești? Autoritar sau
asculți și alte opinii.
V.D.:
Crearea unui spectacol nu este o realizare individual, ci una colectivă. Dacă
regizorul scrie scenariul, are în minte o imagine despre cum să arate
spectacolul. În urma discuțiilor cu scenograful, cu compozitorul și cu actorii,
pornind de la idea principală prezentată de regizor, toți vor veni cu propria
lor creativitate. Nu sunt un regizor
rigid. Ascult părerile lor, ba le solicit ca să le motivez creativitatea, le
folosesc, doar pe acelea care sunt în beneficiul spectacolului.
R.T.: Actor, regizor, scenograf, scrii scenarii.
Când te simți bine în pielea ta?
V.D.:
Când mă simt în pielea mea? Cred că în fiecare ipostază. Poate că cea mai
incitantă fază este cea în care scriu scenariul, textul, atunci conturez
personaje, caractere, situații, imagini. Acolo se crează spectacolul, acolo prinde
formă,culoare, ritm. Trebuie să recunosc, la fel de plăcută, de incitantă, este
perioada lucrului cu actorii. Imaginile mele sunt transferate, completate de
aceștia. Îmi place să mă implic și în scenografii, în construcția de păpuși.
R.T.: Cum vezi tu relația regizor-actor?
V.D.: Ca actor păpușar te
poți afirma doar dacă regizorul iți cunoaște calitățile, știe cum vrea să fie
spectacolul, are nevoie de tine, nu ține cont de sugestiile managerului și te
distribuie în acel rol care ți se potrivește și în care te poți manifesta. De
aceea, este foarte importantă relația regizor- actor. Ca regizor mi-am dorit
întotdeauna să lucrez cu actori păpușari care, pe lângă ritm, voce, dexteritate
și imaginație, să comunice, să aibă idei. Unele calități le capeți exersând,
altele le ai în genă, și le numim talent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu