Pe Gina o știu
de ani buni, să tot fie vreo 26, vorbim câte-n lună și în stele zilnic. Am
împărțit cu ea dar și cu alți colegi de
la Țăndărică sute de ore în turnee, avem amintiri să umplem tomuri după tomuri.
Actriță de dramatic, convertită la păpuși, recunoaște că viața ei a fost
guvernată de noroc, de șansă. Convorbirea noastră a avut loc cu ceva timp în
urmă și din noianul de întrebări am ales cele care mi s-au părut că-i pot
contura profilul artistic.
Raluca Tulbure: Când erai
copil și te jucai cu păpușile,
te-ai gândit că, mai tărziu vei face teatru sau că îți vei face o meserie din “joaca” cu păpușile?
Gina Nicolae: Niciodată! Eram o
băiețoasă, eram numai pe garduri,în copaci. Fratele meu mai mic , se juca cu
păpușile mele.
R.T:Când ți-a încolțit gândul că vrei să faci teatru?
R.T: Parcă ai descrie un parc..
G.N: Exact. Și, într-una din
zile, pe o alee am văzut două doamne. Una dintre ele mi-a plăcut teribil, era
extrem de frumoasă, aproape perfectă. Fascinată de ea, m-am oferit s-o ajut și,
am rămas în continuare lângă ea. Din vorbă în vorbă, m-a întrebat ce vreau să
fac după ce termin liceul. I-am spus că ai mei voiau să mă duc la medicină, dar
mie nu-mi place. Îmi plăcea să citesc,
mai ales poezie. M-aîntrebat dacă știu vreo poezie, am răsuns că da. Am
recitat o strofă din Eminescu. I-a
plăcut, mi-a spus că semăn foarte tare cu Marioara Voiculescu, când era tânără.
S-a oferit să meargă la părinții mei să-i convingă să dau la teatru. Cine crezi
că era doamna? Marioara Zimniceanu! Ea a fost cea care m-a îndrumat spre teatru.
În loc de meditații la anatomie, cum știa tata, eu mergea la ea și învățam să
spun poezii.
R.T: Ai
intrat din prima?
G.N: Din prima! La examen
m-am dus în uniformă școlară ca să nu afle tata.
R.T: Ce reacție a avut?
G.N: I-am spus că am intrat
la facultate, dar cam în aceiași perioadă,tata s- a îmbolnăvit de hepatită, a
murit la puțin timp și nu a apucat să mă vadă pe scenă. Doar mama.
R.T: Ce amintiri dragi ai din anii facultății? La clasa cui ai fost?
G.N: La George Carabin și
Mihai Berechet. Mai erau încă două clase: una a doamnei
Irina Răchițeanu și cealaltă a maestrului Beligan.
R.T: Cum au fost
anii de facultate?
G.N: Minunați! Mergeam cu plăcere, nu numai eu, ci și
colegii mei. Repetam ca nebunii, eram o familie. Noi, fetele eram tare supărate pe băieți
pentru că clasa noastră era foarte aproape de clasa lui Pop Marțian care
termina și unde erau Stela Popescu, Anda Caropol, Roidca Popescu Bitănescu.
Fete frumoase, superbe, iar băieții noștri erau acolo și noi nu aveam cu cine
repeta. Făceam totul din plăcere, iar Gigi Carabin îmi spunea că îi place că
sunt spontană, intuitivă. Munceam mult, eram ușor complexată, deși, poate e
prea mult spus, dar colegii erau mai mari decît mine. Nu știu de ce, îmi spuneau
Lebăda. Eram cea mai tânără, eram
subțire, cu niște cozi lungi negre pe spate. Se lucra cu o plăcere nebună, dacă
ni se spunea să stăm până la 11 nopatea, stăteam. Aveam un respect pentru
profesorii noștri nemăsurat. Erau ‘ monștri sacri’ ai teatrului românesc, când
treceau pe lângă noi, ne lipeam de ziduri. Nu ne
–am permis niciodată să intrăm după ce a intrat profesorul la clasă.
R.T: Sărind peste timp, te-aș întreba cum ai putea compara perioada ta de
studenție cu cea de profesorat.
G.N: Am avut norocul să am
câțva ani foarte buni, cu copiii care voiau să facă teatru, nu neapărat de
păpuși. Am încercat, nu numai eu ci și ceilalți profesori să le insuflăm
dragostea de meserie, să le arătăm cât de frumoasă poate fi această artă, că se
pot face lucruri minunate și ca actor păpușar. Am încercat să le demonstrăm că
este un câștig. Am văzut studenți care au venit nu din pasiune sau că aveau
talent, ci ca să fie vedete. Aveau senzația că este ușor. Mulți au clacat și au
plecat. În vremea mea, veneau oameni care doreau să fie actori, noi nu vedete.
Noi doream să facem actorie, să jucăm. Era vorba de pasiune.
R.T:
Generațiile ultimilor ani sunt
marcate de televizor. Mulți au devenit vedete datorită televiziunii. Dar
să facem o nouă întoarcere în timp și să continuăm povestea ta. O bună perioadă,
ai fost actriță de dramatic. După absolvire ai fost la Oradea sau la Brăila?
G.N: Întâi, la Petroșani și nu-mi pare rău. Colegii mei
au plecați toți la Tîrgu Mureș unde se înființase secția română. Când am
terminat eu, în 1962, Marieta Sadova a fost chemată la Petroșani, după ispășirea
pedepsei impuse, și a pus Passacaglia lui
Titus Popovici. Am învățat multe de la ea. Mă putea să fac exerciții de
respirație. Mă întindea pe scenă, îmi punea greutăți pe burtă ca să îmi
întăresc diafragma, exerciții de intonație, de dicție, de accente. Lucram mult
pe text, apoi, analizam subtextul, ne punea să povestim...
R.T: A fost ca o a
doua școală!
G.N: Da. Am jucat cu Marcel Anghelescu, cu Mircea
Anghelescu, actorul de la Nottara, cu mulți alții., pe care doamna Sadova i-a adus. Apoi, am ajuns la
Oradea, unde am stat vreo 3-4 ani.
R.T: O altă
perioadă frumoasă pentru că știu că-ți aduci mereu aminte și povestești despre
etapa ta orădeană.
G.N: Da, am fost primită extraordinar atât de colegii de
la secția română cât și de cei de la secția maghiară. Gheorghe Șimonca era
acolo și a insistat să vin la Oradea. Am fost copleșită și de sala superbă, de
scena de acolo, de publicul care seara era la spectacol cu rochii lungi, la
costum și cravată, cu pălării, blănuri.
R.T: Ca-n filme sau
cum ar trebui să mergem la teatru. Vremuri apuse!
G.N: Și am debutat la Oradea cu Vedere de pe pod a lui Arthur Miller. Am avut parte de niște colegi
extraordinari. I-am iubit foarte mult: Eugen Țugulea, Ion Mâinea, Dorel Urlățeanu, mașinistii, niște profesioniști
desăvârșiți. Cafeneaua lui Ghiuri Baci, unde veneau și cei de la
revista Familia, o lume minunată. Și aici am avut noroc, pentru că am
jucat sub bagheta unor regizori importanți ca Sică Alexandrescu, Sanda Manu,
Miron Niculescu, Ariana Kuner Stoica, Nicoleta Toia...
R.T : Oradea a
jucat un rol important și în plan personal, din câte știu eu.
G.N: L-am cunoscut pe Radu Enescu, primul meu soț, care
lucra la revista Familia.
R.T: Și drumurile
tale prin teatrele țării au continuat la...
G.N: …la Pitești, unde m-a chemat Constantin
Dinischiotu și am stat doar două
stagiuni. Aici, nu mi-am ăsit locul după ce trăisem la Oradea. Apoi, am poposit
o stagiune la Galați și am ajuns la Brăila, unde am stat o perioadă și m-am
simțit minunat. Am jucat roluri importante aici. Ultimul meu spectacol la
Brăila a fost Don Carlos, am venit în
turneu la București și aflu că la
Teatrul Țăndărică se dă concurs.
R.T: Intrăm într-o
altă perioadă important din viața ta. Îți doreai să vii în Capitală?
G.N: Nu, neapărat.
Îmi era comod, făceam naveta ca și alți colegi de ai mei.
R.T: Aveai habar de
păpuși pe vremea aia?
G.N: Nu. Văzusem spectacole, dar nu știam ce se întâmplă
după paravan. Și, mai era ceva. După ce am plecat de la Oradea, am divorțat și,
îmi făcea curte dramaturgul Theodor Mănescu. Care ulterior mi-a devenit
soț. Deși el nu a înțeles ce să caut la
Țăndărică, eu m-am dus, m-am interest și, am aflat că se fac cursuri de
mânuire. Eram ceva mai ‘coaptă’, aveam 39 de ani, colegii mei erau proaspeți
absolvenți de IATC, cum se numea pe vremea aceia.Simțeam nevoia să fac ceva
nou. Am avut norocul să am mentor pe Florentina Lenkisch, un om extraordinar, o
actriță care știa cum să te facă să-ți placă meseria asta. La cursuri venea și
soțul ei, regizorul Ștefan Lenkisch. Eram ambițioasă și am cerut să iau niște
păpuși wayang sau bibabo ca să exersez în fața oglinzii. Era foarte diferit de
ce făcusem până atunci.Dar, m-au ajutat și colegii mei, minunați: Brîndușa Zaița Silvestru,
cu care am lucrat și la UNATC, Elena și Ștefan Săndulescu, Cristina Roșiianu,
au fost mulți. Sper să nu se supere că nu-i amintesc pe toți.
R.T: Tu ai vrut să
faci păpuși, nu marionete?
G.N: La păpuși era
loc liber. Și aici, ca peste tot unde am jucat, am
avut noroc de colegi minunați, de o mare modestie...
R.T:
...care mulți dintre ei nu mai sunt, actori sau tehnicieni , cu care amândouă
am împărțit și bune și rele. Ca un mic omagiu aș aminti câțiva dintre ei:
familia Lenkisch, Justin Grad, Zolla, Valeriu Simion, Mișu Prujinski, Ghiță Vasile ( de la lumini), Jean Berehoi
(regie tehnică), Sandu Chirițescu (mașinist), și mulți, mulți alții. Am vrut să
fac această mică paranteză sentimentală. Pentru că lumea nu vede dincolo de
paravan, nu aveți vizibilitatea actorilor de dramatic. Să revenim! Ce trebuie
să aibă un păpușar față de un actorde la teatru dramatic?
G.N: În primul rând,să creadă în ce face, nu să
joace , săfie una cu păpușa, cu personajul. Nu reușești tehnic dacă nu simți în
interiorul tău. Dacă ești cu gîndul în altă parte că banda merge, nu reușești
să transmiți în păpușă. La spectacolele live trebuie să-ți stăpânești foarte
bine tehnica vocală, respirația pentru că păpușa te pune în diferite poziții.
De aceea, cât am fost profesor, nu exista încep o oră fără să fac o încălzire
vocală.
R.T: Să trecem la turnee. Multe, foarte multe, peste tot în lume. Ce m-a
uimit pe mine a fost sentimentul de familie pe care l-am trăit cu Cenușăreasa
lui Silviu Purcărete. Au fost momente, unele dramatice în care ne-am unit cu
toții ca să le depășim. Ce ti-a rămas în minte?
G.N: Momentul de care ai
amintit când colega noastră Brîndușa Zaița Silvestru a trecut printr-o mare
cumpănă și noi am jucat spectacolele fără ea o perioadă. Am împărțit toate
rolurile, am calculat matematic cine este liber ca să preia ,pe rând, rolul ei.
R.T: Eu am ‚debutat’ atunci, ținând un candelabru și ajutând o păpușă să
aplaude.
G.N: Amintiri am și din
turneul din China cu Dumbrava minunată,
unde am fost alături de Brândușa Silvestru. Am avut niște probleme de sănătate,
dar am fost ajutată de colegii chinezi cu tratament. Tot aici, gazdele erau
mirate de ce la apaluze apar doar două actrițe, cum fac ele atâtea roluri? Și,
au început să mișune prin spatele scenei
să se lămurească. Era un spectacol greu. Au fost și alte peripeții.
R.T:
Dacă ar fi să
nominalizezi niște titluri de la Țăndărică care ți-au rămas în memorie pe care
le-ai pune alături de Cenusăreasa și Dumbrava minunată?
G.N: Făt Frumos din lacrimă
și nu pot să uit Surâsul Hiroșimei.
R.T: Actriță și profesor. Ai avut vocație de profesor?
G.N: Mi-a plăcut. Lucram și
mă adaptam în funcție de fiecare student. Lucram cu ei și după ore. Îmi plăcea
să lucrez cu ei pe amănunt, pe detaliu.
R.T: Ce-i trebuie unui păpușar?
G.N: Talent, șansă, să nu
fie vanitos, să-și respecte partenerul, multă muncă, tenacitate și seriozitate,
să nu se pună el în evidență, ci păpușa.
R.T: Dacă ar fi s-o ieie de la capăt, ai alege tot teatrul?
G.N: Da!
RT: Cui ai mulțumi pentru tot ce ai acumulat într-o viață?
G.N : Sorții! Celor care mi-au
îndrumat primii pasi în carieră care m-au făcut să iubesc scena și scândura ei.
R.T: Mai crezi în povești?
G.N: Cred!
R.T: Ce a însemnat Țăndărică pentru tine?
G.N: O altă perioadă frumoasă
din viața mea.
R.T: Întrebarea
de final: dacă ai avea o baghetă magică, ce ai vrea să faci cu ea?
G.N:
Să-i binecuvântez pe toți cei care au fost alături de mine și m-au
ajutat.
R.T: Și restul e tăcere...
