O junglă mai puțin fioroasă

 

M-am strecurat tiptil-tiptil printre copiii de grădiniță veniți la Teatrul Țăndărică să vadă spectacolul Cartea Junglei. Este vorba de o nouă versiune, semnată de regizorul Decebal Marin , o altă “citire” a aventurilor lui Mowgli, “puiul de om” crescut printre lupii din jungla indiană. Cartea lui Rudyard Kipling (1865-1936) apărută în 1894, a fost un punct de pornire pentru multe versiuni teatrale, cinematografice, de desene animate peste tot în lume, deci și în România.

Este o poveste cu animale sălbatice (lupi, urși, maimuțe, tigri, șerpi) care trăiesc conform legii junglei, “învinge cel mai puternic”, dar care nu are darul de a speria, ci vorbește  de tandrețe, de curaj, de bunătate  sau despre spiritul de sacrificiu, criticând ura, cruzimea, lașitatea. Adică lumea noastră cu bune și cu rele, văzută prin ochii lumii animale. În junglă există și umanitate, când o lupoaică hrănește un pui de om, îl adoptă, îl crește, îl educă. La prima vedere, Cartea Junglei pare o poveste pentru copiii ceva mai mari, dar se poate citi printre rânduri că e vorba de societatea umană, contemporană, despre maturizare, diversitate, acceptată sau respinsă.

Poate unii dintre noi avem un Mowgli al nostru sau poate o Bagheera, poate că desenele animate ale lui Disney ne-au marcat copilăria, dar așteptăm ca  orice reprezentație teatrală să ne aducă ceva nou, poate un alt Mowgli. Spectacolul de la Țăndărică mi-a lăsat, însă, un gust amar. De ce? Pentru că, știindu-l pe Decebal Marin, cunoscându-i calitățile de mânuitor, de regizor, de profesor, mă așteptam la altceva. Am urmărit un spectacol care nu m-a mișcat sau impresionat.

Primul lucru care ar trebui remarcat este, cred eu, legat de scenografie, realizată de Brândușa Ioan. Marea majoritatea a păpușilor, chiar dacă unele sunt haioase, sunt de mari dimensiuni, mânuite prin diverse tehnici (marionete cu fire scurte și lungi, cu tijă sau pe corpul actorului și combinate sau tip Muppets). Sunt unele momente în spectacol în care ele sunt greu de controlat și, de aceea, dau impresia că se mișcă ușor dezordonat. Excepție fac porcul spinos, liliacul, puii de lup, chiar și Bagheera sau Sherkan. Spectaculoasă este apariția lui Baloo, o păpușă mare, în care actorul este pe jumătate „îmbrăcat” în ea. “Dansând cu lupii” a fost un moment bine articulat și interpretat, sistemul de mânuire a permis o mișcare  coerentă.  

“Suntem copiii Mamei Natură”, cântecul leitmotiv al spectacolului (muzica Traian Păcurar) se reține ușor, e cantabil și dă un anumit ritm. Un moment care putea fi de reținut, dar care a fost ratat este cel al întâlnirii dintre Mowgli și Aisha. Duioșia momentului este anihilată de dansul din buric (e drept, de scurtă durată!), care nu-și avea rostul. Actorii mânuitori (Dora Ortelecan Dumitrescu, Mihai Dumitrescu, Grațiela Ștefan Ene, Ioana Chelaru, Adrian Lefter, Simina Constantin, Alina Petrescu, Roxana Vișan, Eugenia Barbu, Ionuț Păduraru) încearcă să creioneze personaje viabile, să “transfere” din personalitatea lor păpușilor pe care le mânuiesc.

Nu putea lipsi proiecția, care însoțește aproape întreg spectacolul și umple scena cu “vegetație”, “înverzind” cortina, pantalonii, fundalul, stâncile. De aici și ușoara întunecime a unor momente. Mici probleme ar fi și din punct de vedere al sunetului. În prima parte nu se prea aude ce spun personajele, deși actorii au microfoane. Privirea critică asupra spectacolului nu poate întuneca bucuria micuților spectatori pentru care Mowgli, Baloo, Bagheera, Sherkan sau chiar șarpele Kaa sunt prietenii lor, fiind cu toții “fii Mamei Natură”.

 

Teatrul de animație Țăndărică- Cartea junglei de Rudyard Kipling. Scenariul și regia: Decebal Marin. Scenografia: Brândușa Ioan. Caractere: Brândușa Ioan , Decebal Marin. Muzica: Traian Păcurar. Distribuția: Dora Ortelecan Dumitrescu, Mihai Dumitrescu, Grațiela Ștefan Ene, Ioana Chelaru, Adrian Lefter, Simina Constantin, Alina Petrescu, Roxana Vișan, Eugenia Barbu, Ionuț Păduraru. Data vizionării: 15.09.2021

Cronicarul în rol de dramaturg

 

După Alternanță la cer, Măștile reglabile, Joc la vedere, volume de teatru și Umplerea zilei, unul de cronici teatrale, Nicolae Havriliuc „recidivează” cu Punctele de vedere privesc din umbră. Acest nou volum, apărut la Editura Andreas, în 2021, reunește cinci piese de teatru noi, scurte sau în două părți și care nu au văzut lumina scenei încă. Unele au fost citite public, la Cenaclul dramaturgilor de la Institutul Cultural Român.

Nicolae Havriliuc alternează rolul de cronicar cu cel de dramaturg, schimbă des registrul, pixul cu tastatura, sala de teatru cu biroul de acasă.

Teatrul pe care îl practică Nicolae Havriliuc este unul absurd, ancorat în realitatea zilelor noastre, cu personaje care mai de care mai ciudate sau mai normale, care pot semăna cu vecinii noștri, cu prietenii noștri. Ni se spun povești, ni se descriu situații de viață, unele cu umor, altele mai amare, cu substrat, oferindu-ți posibilitatea de a citi printre rânduri.

Îmi place când citesc o piesă, fie ea scurtă sau în patru acte, să imi imaginez cum ar arăta scenic, să citesc cu glas tare rolurile (obicei rămas din copilărie, când mă visam actriță!). De data asta, am preferat să “privesc din umbră” sau din tăcere piesele lui Nicolae Havriliuc. Ce am observat? Predilecția autorului pentru titluri ușor poetice sau ambigue pentru a spori “misterul” farsei (Din bucătăria cu verdețuri la tavă) sau al comediei (Un tren pentru fiecare sau chiar titlul volumului), monoloage lungi la unele persoanje, indicații explicite la începutul scenelor, la sfârșitul pieselor, personaje cu nume (Antuța, Mălurin, Remus Târtița, Maulina) sau doar trecute generic (drumețul, trecătorul, locatarul, chefliul, junele, bucătarul, vocea, pietoni, bicicliști), umorul, comicul care rezidă din absurdul situațiilor prezentate.  Vicii, caractere, vieți trunchiate, imaginea unei societăți strâmbe sunt doar câteva idei care se pot desluși printre rânduri. Părerea mea este că piesele din volumul Punctele de vedere privesc din umbră se pretează, ca un prim exercițiu, teatrului radiofonic și, apoi, în funcție de interesul stârnit, să ajungă spectacol teatral.

Teodor Mazilu spunea că: „Dramaturgul este sfătuit să cunoască lumea teatrului, să cunoască actorii, să scrie un rol pentru X, Y sau Z, să înghită miros de scândură, praf de scenă şi clei”, lucru care cred că i se potrivește lui Nicolae Havriliuc și din perspectiva criticului de teatru. Și, mai cred ceva, că Mazilu i-a fost “profesor”. Regizorii, actorii, cititorii pot hotărî măsura „lecției” însușite.

Nicolae Havriliuc- Punctele de vedere privesc din umbră. Editura Andreas, 2021, 164 pg.

 

 

 

 

Drumul de la raft la scenă

 

 Mirela Niță Lupu, actriță a Teatrului “Regina Maria” din Oradea, s-a gândit cum să-și petreacă timpul liber pe care pandemia i l-a oferit și s-a  apucat să scrie o carte. Nu una oarecare, ci una legată de teatru. Așa s-a născut Jurnalul unei povești sau Cum am devenit spectacol de teatru de păpuși pentru copii.

Autoarea ne propune o călătorie prin lumea fascinantă a creării unui spectacol. De obicei, vedem doar fața de cortină, nu și ce este în spatele unei montări, nu știm cum fucționează mașinăria în toată complexitatea ei. Povestea lui Carlo Collodi, Pinocchio, este un pretext, un punct de plecare, un răspuns la multele întrebări venite din partea publicului.

Actriță fiind, Mirela Nițu Lupu și-a propus să joace rolul poveștii care stă în raft și așteaptă să fie citită. Ea “reușește să personalizeze povestea însăși, dându-i o voce cuceritoare și făcând astfel să apară pe lume o poveste nouă, captivantă și educativă deopotrivă”, scrie scriitorul Mircea Pricăjan. Cartea nu este una academică, ci e scrisă simplu, folosind un limbaj pe înțelesul celor mici, are umor, autoarea dovedind talent în a povesti, imaginație și măsură.

Încălecând pe o șa, vă spun povestea așa. Știți ce este un regizor? Un om care îmaginează și creează un spectacol, e “ochiul”din afară care supraveghează. Înainte de regizor este un autor, un dramaturg care își imaginează o canava pe care alți creatori (regizor, scenograf, compozitor, coregraf, sculptor păpuși) țes cu fire nevăzute, „mânuiesc” povestea. Fiecare are rolul său bine definit în economia unui spectacol și, schema fiind stabilită, urmează etapa a doua: alegerea actorilor (casting-ul), stabilirea distribuției, afișarea la avizier. Nu cred că s-a gândit cineva vreodată să explice atât de exact și pe înțelesul celor mici cum arată “ bucătăria” unei povești, lungul drum parcurs de la raft până la aplauze. De la lectura la masă (la teatru sau acasă), vizita în ateliere, unde facem cunoștiință cu merceologul, croitorul, butaforul, sculptorul de păpuși, creatorul de mecanisme. Aici aflăm tot felul de “năzbâtii”care ajung apoi la scenă și încep repetițiile. Cei din spatele scenei (regizor tehnic, mașiniști, recuziteri, sufleori, luminiști, sonorizatori) sunt de multe ori uitați, omiși, trecuți la și alții, dar fără ei miracolul nu ar fi posibil. Sigur că, autoarea se referă și la alte componente care merg mână în mână până la premieră. Nu le voi mai aminti pentru a nu plictisi, dar m-am referit la etapele de mai sus ale creației pentru că mi-aș dori să stârnesc curiozitatea pentru lectură acestei cărți. Nu are nimic pur tehnic, nu folosește termeni sofisticați, ci este o poveste ce poate fi citită seara la culcare, scrisă simplu, cu umor, însoțită de desene în alb negru și color (semnate de Bianca Dacin), iar prefața cărții este scrisă de Elisabeta Pop, fost secretar literar al teatrului din Oradea.

“Veniţi la teatru! Veniţi mereu la teatru, copii, adulţi, oameni în vârstă. Teatrul nu are vârstă! Teatrul este ceva atât de frumos! Învăţăm râzând, învăţăm distrându-ne! Teatrul a fost şi rămâne o mare BUCURIE” este cuvântul autoarei pe coperta volumului”.

Cade cortina și peste această recenzie, așa cum se întâmplă la sfârșitul unui spectacol, numai că acolo se aud și aplauze, aici, e doar tăcere.

Mirela Niță Lupu- Jurnalul unei povești sau Cum am devenit spectacol de teatru de păpuși pentru copii. Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2021, 88pg.

 

 

 

 

 

Din frumos în frumos

 

Întâmplarea, destinul sau o simplă coincidență a făcut să termin cartea Rodicăi Mandache, O carte frumoasă pentru un om frumos-Ovidiu Iuliu Moldovan, în perioada în care lumea teatrală era zguduită de dispariția lui Ion Caramitru. Cei doi, Pino și Ovidiu, au fost colegi de generație, parteneri pe marele și micul ecran, dar și foarte buni prieteni.

Cartea-album a fost editată în condiții grafice de excepție de Editura Oscar Print și a fost gândită ca un omagiu adus nu numai lui Ovidiu Iuliu Moldovan, ci întregii generații care în 1964 a terminat U.N.A.T.C.-ul. O generație  din care au făcut parte pe lângă cei doi menționați mai sus și Rodica Mandache, Virgil Ogășanu, Mariana Mihuț, Valeria Seciu, Ilinca Tomoroveanu, Florina Cercel, Violeta Popescu, Monica Ghiuță, Ștefan Radof, Costel Constantin, Lucian Iancu, Irene Flaman, Lucia Cozmeanu, Mircea Andriescu, Ștefan Sas, Cornel Vendel, Boris Petroff. “A fost o serie în care toți am fost atât de buni încât șansa noastră a fost talentul. Un talent atât de mare care ne-a format și ne-a făcut să fim foarte generoși”, scrie autoarea. Unii mai sunt, alții au plecat grăbiți.

O carte scrisă de o actriță despre colegii ei actori. Lucru rar în lumea teatrului. “Eu sunt o actriță.(...) . Actorii sunt cei care vor să dăruiască – buni, răi, talentați, ei au ceva patetic și extraordinar: să dăruiască ceva.” Cartea nu are o cronologie, o teatrografie sau filmologie cum sunt cărțile obișnuite pentru că e scrisă cu inima. Și se simte! Transmite emoția Rodicăi Mandache, furtuna pe care i-au strârnit-o amintirile tinereții, convorbirile cu colegii, teama de a nu da greș.

Rodica Mandache a adunat mărturii despre actorul, omul, colegul, prietenul Ovidiu Iuliu Moldovan de la George Banu, Petre Țuțea, Radu Stanca, Andrei Șerban, Dan Pița, Liviu Ciulei și mulți alții, dar și fragmente din ziare cu recenzii și fotografii din colecții private sau publice. A încercat să creioneze traiectoria profesională a celui care a fost Caligula, Despot Vodă, Gelu Ruscanu, Bălcescu, Cioran, Iason, Tamerlan, Robespierre, Pantelimon, Horea și mulți alții prin prisma oamenilor care i-au marcat cariera: A.Pop Marțian (profesorul de la clasă), Aureliu Manea, Radu Penciulescu, Horea Popescu, Andrei Șerban, Dan Pița, Mircea Veroiu.

Despre pasiunea lui Ovidiu pentru poezie, pe care o considera salvarea lui, în care credea și prin care respira, despre prietenia cu Nichita, despre discuțiile pe care Rodica Mandache le-a avut cu Ovidiu, ”vorbeam la telefon, nu ne certam niciodată, discutam foarte grav, foarte profund, lucruri care nu le discutam cu altcineva”, citate din presă, cronici, dar și gânduri ale unor scriitori sau filozofi, versuri legate prin fire nevăzute de actor, toate astea se regăsesc în cartea album.

Cum era Ovidiu? Mândru că era ardelean, fiu al unui martir, al unui român împușcat de hortiști în 1944, aruncat într-o groapă comună (poate de aici și figura lui, parcă dăltuită în piatră), cald, avea vocația prieteniei, firesc, știa să “treacă de la liniște la furie, din serenitate în tulburare și uimire, din șoaptă în urlet tragic, forțând mereu porțile înalte ale altarului artei dramatice” (Carmen Firan), orgolios, sensibil la critici, atent la laude, avea o “zonă tenebroasă pe care și-o cultiva”, un glas greu de uitat. “Avea o stare ludică permanentă (...), în viață era timid, dar pe scenă...curajul era de nedescris. Avea o naivitate dulce și violentă și niște ochi metalici și pătrunzători și mersul lui luneca”, îl descrie Rodica Mandache în carte.

Boris Petroff spune: “tânăr, frumos, falnic, dar timid. Era un romantic, un singuratic, un retras”. Un om care nu a făcut compromisuri, care a trăit frumos și demn, vertical. ”Sunt bine intenționat, chinuit, modest dar am nevoie de comunicare, de dialog. Singurătatea la care mă obligă alegerea unui drum- cel pe care l-am ales de fapt, o solitudine asumată, ține de structura mea. Se pierde mult, se câștigă mult.”

Ion Caramitru scria în carte: “Ovidiu a suferit mult, a suferit mereu. A fost un Hamlet, un perdant. Era un om valoros! Valoros actor. Pentru mine, Ovidiu este de neînlocuit. A fost prietenul meu. Mi-e dor de el.”

Rodica Mandache a adunat multe alte mărturii, fotografii care completează portretul unui actor singular într-o carte pe care Ovidiu Iuliu Moldovan cu siguranță că o merita pentru aducere aminte și, de ce nu, pentru nemurire.

Rodica Mandache- O carte frumoasă pentru un om frumos-Ovidiu Iuliu Moldovan.Editura Oscar Print, 192 pg, 2021.

 

           

 

 

 

Kathe, Akana!

 Prima ediție a Festivalului de teatru rom Kathe, Akana! -Aici, Acum (30 august-6 septembrie 2021) a fost un eveniment unicat ce a reunit spectacole de teatru, cine-teatru realizate de artiști romi din Austria, Germania, Slovacia, România, Ucraina și Ungaria.

KATHE, AKANA! este o platformă culturală de prezentare, reprezentare, întâlnire și dialog care promovează diversitatea culturală, non-discriminarea, accesul la cultură și educația culturală întru combaterea stereotipurilor negative despre romi. Un bun prilej de a face cunoștință cu o cultură specifică, despre care nu știm nimic, o ocazie de a încerca să învingem niște prejudecăți.

Directorul artistic al festivalului, Alex Fiftea, dramaturg, actor și regizor rom, declara despre această primă ediție: "Vrem să dăm o voce romilor şi prin teatru şi cultură. Este nevoie să ne cunoaştem şi să ne recunoaştem, romi şi ne-romi, pentru a putea reconcilia diferenţele culturale istorice. Am făcut o selecţie de spectacole care abordează tematici şi estetici contemporane bazate pe documentarea realului şi micro-istorii. KATHE, AKANA! are un mesaj social clar de educaţie, de conştientizare şi întărire a unei identităţi pozitive, iar această diversitate culturală despre şi, mai ales, cu romi, lucrează pentru o armonizare în interior, pentru comunitatea romă, cât şi în exterior, pentru populaţia majoritară ne-romă".

Proiectul care s-a desfășurat în aer liber, dar și indoor sau online, a fost organizat de Asociaţia pentru Promovarea Artelor Contemporane (APAC şi ART HUB Bucharest) și cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional şi de Primăria Capitalei prin ARCUB în cadrul Programului Bucureşti - Oraş deschis 2021.

Voi încerca să prezint într-o ordine aleatorie, unele spectacole pentru a crea o imagine clară asupra teatrului rom, a importanței lui pentru comunitate, a preocupărilor etnicilor romi de a schimba  percepția asupra lor.

Teatrul Independent din Simonfa (Ungaria), înființat în 2007, a prezentat în inima cartierului Ferentari opera punk-rock Poveștile broaștei, al cărei scenariu este scris de Rodrigó Balogh, totodată și regizorul spectacolului. Este despre istoria a trei generații a unei familii de broaște care au lucrat ca paznici sau portari (două generații), iar cel mai tânăr membru ca muzician. Se face aluzie și la povestea cu prințul broască. O poveste despre acceptare, toleranță, resemnare. 

Freamăt la nuntă sau Căsătorie din dragoste a fost reprezentația Academiei de muzică și dramă din Kiev (Ucraina), o comedie muzicală ce a avut la bază piesa Patru pretendenți scrisă de Oleg Khabalov. Multă culoare, muzică tradițională, dansuri îndrăcite, veselie, hohote de râs stârnite de o trupă de actori bine instruită de regizorul Igor Krikunov.

Un alt spectacol inclus în program a fost Vi me som rom (Și eu sunt rom) produs de Teatrul Macaz din București. Înființat în 2006, “Teatrul MACAZ propune un teatru politic angajat, în direcția și împreună cu proiecte precum Platforma de Teatru Politic și Gazeta de Artă Politică. Oferim cadrul pentru inițiative angajate critic în realitățile contemporane și care re-povestesc din perspective liberatoare istoria locală. Teatrul MACAZ funcționează după un model de organizare non-ierarhica a echipelor artistice și tehnice, bazat pe solidaritate și sprijin, și sustine coagularea și dezvoltarea unei rețele de teatru politic est-european”.

Textul spectacolului este regizat de Andrei Șerban (nu celebrul regizor, ci un tânăr actor) și este scris de Mădălina Brândușe, Mișa Dumitriu, Irina Gâdiuță, Alex Horghidan, Alfredo Minea, Raj-Alexandru Udrea, Andrei Șerban, toți și interpreți) și este rezultatul unor interviuri, a experienței personale a actanților. Este despre identitatea romă, despre asumare, recunoaștere, conștientizare, etichetare, rasism. În cheie comico-dramatică și parodică, spectacolul prezintă trei identități: romul cu pielea de culoare deschisă, cel care nu e de etnie, dar arată ca un rom, și cel care nu e rom, dar este în relație cu ei.  Un spectacol dezbatere. Deschis, fără prejudecăți, actual.

Corp urban, scris și regizat de Catinca Drăgănescu face parte din repertoriul Companiei de teatru Giuvlipen. Am să fac o paranteză și am să menționez că Giuvlipen este prima companie de teatru independent feminist rom din România. Cum se traduce Giuvlipen în limba română? Feminism. Scopul spectacolelor experimentale de la Giuvlipen este să discute deschis despre subiecte tabu legate de etnia romă, să scoată la lumină aspect ținute sub tăcere de istorie, să încerce să schimbe atitudinea lumii față de romi. Corp urban pornește de la niște povești reale a patru femei rome în relație cu corpul lor. “Orice corp este o persoană. Orice persoană are dreptul de a investiga, de a explora, de a decide ce face cu corpul ei” se spune în spectacol. Cu muzică live, ai senzația că asiști la un concert în care “solistele” sunt tinere rome discriminate, vulnerabile, cu povești de viață dramatice, care luptă pentru supraviețuire. Eroinele sunt două viitoare mame, o prostituată bătrână și o victimă minoră a unei legături toxice în relație și cu referire la corpul lor. Mihaela Drăgan, Zita Moldovan (actrițe) și Ardeja Fraga (muziciană), ajutate de coregraful Paul Dunca și de regizoarea Catinca Drăgănescu au “semnat” un altfel de manifest, pe care festivalul de teatru rom l-a adus în fața spectatorilor. 

Actor Theater din Košice a prezentat online o monodramă care spune povestea vieții lui František Balog, actor de etnie romă, singurul  din Slovacia. Drumul lui de la orfelinat, la școală și la Conservator a fost greu. Acesta mărturisea într-un interviu: “faptul că sunt rom înseamnă că trebuie să lucrez de sute de ori mai mult”. Spectacolul, regizat de Juray Bielik, punctează cu umor, cu ironie drumul sinuos al actorului, care spune că “a avut noroc și că motivația este cel mai important lucru pentru a deveni cineva”, că trebuie să ne acordăm timp nouă înșine și să ne împăcam cu noi. O scenă dominată de un pian, un pat, un stativ cu haine și unde preț de 40 de minute ne întâlnim cu 9 personaje care au marcat și schimbat viața lui Balog.

Un alt spectacol online a fost I can see you (Pot să te văd) de la Rroma Aether Klub Theater din Berlin,cu premieră în plină pandemie, în 2020. Este, de fapt, un cine-teatru, cu un actor, filmat în propria casă, pe stradă. Spectacolul are la bază povestirea neterminată a lui Franz Kafka, Vizuina. Personajul interpretat de Nebojša Marković se izolează de lumea din jur,  în casa pe care și-a amenajat-o într-un subsol de bloc. Cu trecerea timpului locuința devine un spațiu închis, un buncăr, o închisoare. Este vorba de izolare, alienare, frică de lumea din jur, lipsă de speranță, insingurare, neîncredere. Cadre lungi cu accente pe obiecte, stop cadre pe fața și mimica actorului, travelling-uri dintr-un spațiu în altul, pentru ca la final, personajul să se închidă în dulap, unde credea că izolarea este sigură.

Festivalul de teatru rom a avut o agendă bogată, desfășurată în spații convenționale și neconvenționale, cu acces liber și a încercat să creioneze în culori mai vii portretul unei etnii despre care știm puțin și a cărei imagine trebuie să fie ceva mai clară, mai limpede, mai aproape de adevăr.

Un duel

 În vară, Teatrul Godot  s-a mutat în casă nouă, adică, la palat. La Palatul Bragadiru. Complexul din inima Bucureștilor, construit în anul 1905 și care dispune și de o superbă sală de bal, transformată în sală de evenimente culturale. Premiere, spectacole în reluare din repertoriul teatrului  (unele de un gust ușor îndoielnic), concerte într-un cadru de invidiat. 

Astfel, am vizionat pe platforma piciordeplay, în streaming, cu public în sală, spectacolul Povestiri culese, după dramaturgul american Donald Margulies. Născut în 1954, laureat al Premiului Pulitzer, scenarist, profesor de engleză și studii teatrale la Universitatea Yale, Margulies a scris numeroase piese în care dezbate teme precum alienarea, “pierdere sau identitate”, amnezie, conflicte de familie care duc la destrămare sau la reunificare. Povestiri culese a apărut în 1996 și este una dintre cele mai jucate piese scrise de Margulies (în versiunea londoneză, unul dintre cele două roluri a fost jucat de Helen Mirren). Piesa este inspirată dintr-un fapt real ce a generat un mare scandal literar, atunci când s-a descoperit că romanul lui Stephen Spender (1905-1995), World within World a fost plagiat. 

Personajele lui Margulies sunt două scriitoare, în diferite etape ale carierei lor. Una consacrată, dar și profesoară totodată, care ia sub aripa ei ocrotitoare o tânăra studentă. O relație care evoluează în timp, raportul de forțe se schimbă treptat, uneori ai senzația că se transformă într-o legătură mama-fiică. Părinții îmbătrânesc, copiii cresc și îi urmează. Confruntarea dintre ele atinge cote înalte, când profesoara descoperă că povestea ei de dragoste a fost transcrisă într-o carte de către ucenică. Nu se poate să nu-ți pui întrebarea firească: cine deține controlul, cel care are amintiri trăite și ținute ferecate ani de zile sau cel care ascultă și apoi le publică. Mentorul și ucenicul într-o luptă, ce unuia i se pare blasfemie, încălcarea dreptului la viață privată. iar celuilat, un subiect banal. Realitatea bate ficțiunea? Oare este etic? La această întrebare, spectatorul e liber să răspundă.

Cele două personaje sunt interpretate de Maia Morgenstern și Ana Maria Pop (în spectacolul vizionat). Cele șase tablouri prezintă gradat evoluția relației dintre ele. Maia Morgenstern este vulcanică, tiranică, vijelioasă, cu momente de tandrețe, mămoasă, prinsă cu garda jos într-un moment de sinceritate, în timp ce Ana Maria Pop, timidă la început, nesigură, capătă putere pe măsură ce succesul literar bate la ușa ei, iar ea întră în sufletul și viața mentorului ei. Piesa are urcușuri și coborâșuri, uneori discursul este liniar. previzibil, dar ultima scenă este cea mai intensă emoțional. Există un flux între cele două actrițe, urmărești cu atenție fiecare inflexiune a vocilor, fiecare mișcare (avantajul streaming-ului este că poți observa mimica și gestica actorilor urmăriți de camera). Este, de fapt, confruntarea scenică dintre “mentor” (Maia Morgenstern) și “ucenica” sa (Ana Maria Pop). Nu există un învingător, ci amândouă reușesc să creeze personaje credibile.

Corina Gromoșteanu a creat un decor ce sugerează un apartament elegant, dar plin de cărți, împrăștiate peste tot, grămezi de hârtii arucate în dezordine, așa cum îi stă bine unei scriitoare (“dar e dezordinea mea”, spune personajul Maiei Morgenstern).

Povestiri culese este un spectacol agreabil, un “duel” între două actrițe din generații diferite, fără învinși sau învingători.

Teatrul GODOT prin platforma piciordeplay- Povestiri culese de Donald Margulies. Regia colectivă. Scenografia: Corina Gomoșteanu. Producător: George Remeș. Distribuția: Maia Morgenstern, Ana Maria Pop/ Cătălina Mihai. Data vizionării: 18 august 2021.

Să vezi, să auzi cu inima

 Oana Popa, absolventă de actorie păpuși și regie teatru de animație, managerul proiectului Școala de Joacă, implicată în numeroase proiecte sociale, a prezentat un interesant și inedit spectacol, în premieră națională, ce a stat la baza examenului de masterat de la UNATC. Este vorba despre Închide ochii și ai să vezi mai bine, o piesă adaptată special pentru copiii cu deficiențe de vedere, auz și vorbire. Sigur că și ceilalți copii care vor să afle mai multe despre lumea în care trăim, să o înțeleagă mai bine, pot urmări spectacolul care se poate juca atât în spații neconvenționale cât și în săli de teatru. De exemplu, premiera a avut loc la Grădina Botanică.

În general, în România, nimeni nu se preocupă de cei cu dizabilități, fiindu-le de multe ori, refuzat dreptul de a merge la teatru, operă, muzeu pentru că...  De aceea, proiectul Oanei Popa este important pentru că, pentru prima dată, cineva s-a gândit că și această categorie trebuie tratată ca și copii tipici, oferindu-li-se acces la cultură. Copiii au putut să asculte povestea, să se miște, să vină cu jucării de acasă, să vorbească tare, să plângă, adică să fie liberi, fără să supere pe nimeni. Asemenea spectacole ar reprezenta un pas spre normalitate, spre conștientizarea existenței unei categorii aparte de copii ce trebuie tratați firesc. Sigur că nu e la îndemâna oricui un asemenea spectacol care implică costuri destul de mari, resurse suplimentare, iar alergatul, bătutul la ușă, refuzul, neputința, nepăsarea unor autorități face ca apariția unui astfel de “joc” să fie un exemplu. 

Regizoare și interpretă în spectacol, Oana Popa declara: “Este diferit. Nu atât complicat cât diferit. Noi vorbim pe scenă limba română, într-un spectacol tipic, și în sală ajung încă șapte limbi diferite. Asta ține foarte mult de echipa de accesibilizare - de cei care au grijă de sunet, de lumini, de limbajul semnelor, de interpretarea narativă, de atmosfera din sală. Când am pornit acest proiect pentru copiii cu dizabilități m-am gândit la mesajul pe care autorul piesei l-a scris în dedicația cărții pentru fiica sa, cu care tocmai fugise, înainte de 1989, din România - să nu uite să vorbească românește. Absolut toți copiii, cu toate dizabilitățile, trebuie să înțeleagă limba română. Și să înțeleagă un spectacol de teatru”.

Scenariul este simplu, dar plin de învățăminte, fiind o adaptare după Povestea seminței de Dumitru Radu Popa.  Copiii sunt purtați de o sămânță în lumea plantelor și a animalelor. Ca în orice poveste, în drumul ei spre cunoaștere, sămânța întâl¬nește tot felul de personaje care îi “predau” lecții despre empatie, descoperirea de sine, iubirea de semeni, cunoaștere, speranță. Trebuie să conștientizăm cu toții, mari sau mici, că și copiii cu anumite probleme sau dizabilități au aceleași dorințe cu cei tipici, doar că le percep altfel, reacționează diferit. Morala ar fi că nu trebuie să vezi sau să auzi ca să simți. Sufletul poate deveni ochiul sau urechea noastră.

Oana Popa a conceput un spectacol de animație cu actori și păpuși, “tradus” în limbajul specific pentru copii cu deficiențe de auz și vorbire, iar pentru cei cu deficiențe de văz este povestit. Un decor simplu (2 paravane, o masă, îmbrăcate în pânză și garnisite cu flori și frunze, pânze pictate în culori vesele, gen tablou și care se coboară), conceput de Andreea Maria Pană, păpuși de diverse mărimi, unele foarte simpatice (sămânța, omida, hârciogul, buburuza, furnica, fluturele), mânuite la masă și schițate de Oltea Clara Darângă Râșnoveanu, muzica scrisă de Iulian Vrabete (de la formația Holograf), o lumină caldă, constituie elementele care descriu povestea pe care Lavinia Chițu o traspune în limbaj mimico-gestual  în timp real, iar Andrei Cristea o interpretează pentru cei ce nu văd. Tinerii păpușari absolvenți (Alexandra Pripeagu, Nuța Ilie, Taisia Orjehovschi, Varinia Mitrea, Oana Popa) au mânuit, au cântat, au dansat cu un entuziasm debordant, încercând să demonstreze că deși nu există o experiență în domeniu pentru asemenea gen de reprezentații, un prim pas a fost făcut. Sperăm să nu rămână singular pentru că toții copiii sunt ai noștri, toți merită o șansă egală la viață normală, în care rușinea sau disconfortul să nu existe. Nu numai părinții, școala, educatorii trebuie să lupte, ci și statul care să trateze cu omenie, cu responsabilitate problema copiilor atipici. “Dacă închizi ochii, vei vedea întreaga lume prin inima ta” este una dintre concluziile cântecului  final, pe care îl fredonează copiii la ieșirea de la spectacol.

Școala de joacă- Închide ochii și ai să vezi mai bine.Scenariul și regia: Oana Popa.Schițe păpuși: Oltea Clara Darângă Râșnoveanu. Scenografie: Andreea Maria Popa. Muzica: Iulian Vrabete. Mișcare scenică: Nadia Dimitriu. Intrepretare mimico-gestuală: Lavinia Chițu. Interpretare narativă nevăzători: Andrei Cristea. Distribuția: Alexandra Pripeagu, Nuța Ilie, Taisia Orjehovschi, Varinia Mitrea, Oana Popa. Spectacol vizionat: 11 iulie 2021.

  

Sorin și Nuți Dorobanțu: “La noi nu există granița aceea între familie și muncă, poate și pentru că teatrul face parte din modul nostru de viață “

 Sorin și Nuți Dorobanțu:  “La noi nu există granița aceea între familie și muncă, poate și  pentru că teatrul face parte din modul nostru de viață “ 

Soso și Nuți, adică Sorin și Nuți Dorobanțu, un cuplu de actori păpușari ai trupei de marionete a Teatrului clasic „Ioan Slavici” din Arad, ai Teatrului pe roți sau al Teatrului din garaj (din perioada pandemiei). Doi oameni talentați, pentru care teatrul este egal cu viața. Serioși, muncitori, veșnic în căutare de noi stiluri, noi forme de expresie, mereu pe drumuri, prezenți în festivaluri indoor sau outdoor, pe picioroange, “scuipând” foc, dansând, cântând, mânuind marionete sau păpuși de toate dimensiunile și formele. Cufărul magic, Scufița Roșie (varianta urbană), Hänsel şi Gretel, Regele cerb, Amnarul, Albă ca zăpada, Aladin și lampa fermecată sunt doar câteva din spectacolele în care au jucat. Au o tehnică foarte bună de mânuire, intuiție, putere de muncă și multă dragoste de viață și de teatru.

Raluca Tulbure: Cum a fost pentru voi,ca artiști, ca oameni, perioada pandemică pe care am trăit-o cu toții? Știu că ați fost activi online, teatrul din garajul vostru a funcționat foarte bine, dar ce credeți că ar trebui să învățăm din această experiență?

Nuți Dorobanțu: Perioada pandemică a fost o experiență pe care nu am dori să o mai repetăm. Am trăit-o, la început, cu teamă și cu neliniște, având o fetiță de 4 ani si o mamă de 82,  care am făcut tot posibilul să le ținem cât mai în siguranță. Ca artiști am tânjit după energia publicului și tocmai de aceea am încercat să ne adaptăm, să ne reinventăm într-un fel, apelând la tehnologie. Am început un șir de povestioare online, postate zilnic (timp de o lună) pe pagina de facebook a Trupei de Marionete a Teatrului “Ioan Slavici” din  Arad. A fost o experiență nouă, care ne-a ținut conectați cu publicul nostru drag. Copiii ne trimiteau zilnic mesaje cu feedback-uri la povestioarele pe care le vedeau, dar și cu titluri de povești pe care doreau să le prezentăm. A fost frumos, dar destul de obositor! Zilnic, adaptam o nouă poveste, filmam, iar Sorin făcea editarea video, garajul nostru transformându-se într-un adevărat studio. Nouă, în această perioadă, ni s-a confirmat ceea ce știam déjà: avem nevoie de public, dar și publicul are nevoie de noi. Am învățat că, dacă iubești aceasta meserie, atunci nimic nu te poate opri să păstrezi această legătură. 

R.T.: Soso și Nuți, Teatrul pe roți, actori ai Teatrului Clasic “Ioan Slavici”, trupa de marionete, chipuri diverse ale unui cuplu care nu are astâmpăr. Sunteți asemenea artiștilor nomazi, vă luați casa în spate și porniți la drum.De unde vă vine energia?

Sorin Dorobanțu: Am început ca Soso și Nuți în anul 2008, când ne-am întors din Italia unde timp de doi ani am încercat să schimbăm macazul, făcând orice altceva în afară de teatru. Ne-am întors pentru că am realizat că, pentru noi, teatrul este un mod de viață și e greu să te oprești și să nu mai ai parte de energia asta binefăcătoare pe care o primești de la public. Simțeam un gol pe care nu-l puteam umple cu nimic… Reîntorși în țară, ne-am reangajat la Teatrul de marionete din Arad, însă nivelul salariilor era foarte scăzut, așa că ne-am gândit că nu ar fi rău să încercăm să facem și altceva... Am început timid, cu evenimente mici care s-au dezvoltat în timp, ducând la înființarea Teatrului pe Roți, unde experimentăm acum păpușile gigant, nebuniile noastre devenite realitate. Nu știu de unde avem energia, dar avem o și mai avem o sete de a încerca și experimenta lucruri noi. De altfel, acesta cred că este destinul tuturor artiștilor. De a călători mereu și de a duce în lumea toată mesajul artei lor. Pentru că, da, mesajul este foarte important și trebuie dus mai departe. Să nu uităm că există o mare parte din public care nu are acces la cultură și trebuie să mergi tu la ei. De multe ori, în cele mai îndepărtate colțuri găsești un public curat la suflet și pur și pentru ei merită orice efort. Ne place să credem că putem  spriji Pământul cu marioneta. Credem cu tărie că teatrul, arta, în general, vindecă suflete și modelează caractere.

R.T.: Ce înseamnă pentru voi teatrul?

N.D.: La noi nu există granița aceea între familie și muncă, poate și  pentru că teatrul face parte din modul nostru de viață.  Teatrul este a doua noastră casă, dar, în același timp, este cel mai grozav mod de a ne descoperi și redescoperi, de a primi, de a dărui, de a căuta mereu resurse pentru a putea arăta celor care ne privesc. 

S.D.: Deja, pentru noi, teatrul este un mod de a fi. În Franța, am învățat că teatrul este atunci când iei o bucățică din realitate și o poetizezi, o transpui într o formă frumoasă și cu un mesaj puternic .

R.T.: Dacă ar fi să vă caracterizați în 3 cuvinte care ar fi acelea?

S.D: Îndrăgostiți (de tot și toate, de viață, de familie, de meserie).

N.D.: Neobosiți (în a căuta, a descoperi, a construi).

S.D.: Norocoși (că ne avem și că avem cea mai frumoasă meserie din lume)

R.T.: Soso, cum ai descrie-o pe Nuți? Dar tu, Nuți, care ar fi cele mai potrivite cuvinte pentru Sorin?

N.D.: Sorin este: jumatatea mea perfectă. 

S.D.: Nuți este :imperfecta mea perfectă.

R.T.: Cine „cântă” în cuplul vostru?

S.D.: La noi, în cuplu la ora actuală „cântă” „puiuțul”. (adică micuța noastră, Ana). De fapt, hotărârile legate de creație le luăm împreună după lungi timpi de cercetare și brain storming…care chiar fac bine.

R.T.: De unde vi se trage pasiunea pentru teatru?

N.D.: Eu am descoperit teatrul destul de târziu…la 21 de ani. M-am născut în Maramureș, iar în orașul meu natal, Borșa,  nu a poposit niciodată vreo trupă de teatru. În copilărie, jocul meu preferat era”de-a scena”, iar eu doar cântam și recitam poezii. Mult mai târziu, după ce ne-am mutat în Arad, un unchi de-al meu, care era șofer pe autobuzul teatrului de marionete, mi-a zis că se fac angajări și că ar trebui să merg la concurs. "Eu pe tine te văd artistă!" a zis.  Așa am ajuns să dau concurs la Teatrul de marionete în 1994. A fost un concurs destul de greu, la capătul căruia îmi doream doar să plec și să nu mă mai întorc niciodată acolo. Directorul de atunci, Ion Mânzatu, m-a pus să cânt, să dansez, să spun monolog, poezie, etc . Am fost și încă sunt o fire foarte emotivă și am trecut foarte greu peste acest prag…Am plâns de n-am mai putut!!! Domnul Mânzatu mi-a spus că meseria asta o poți face doar dacă o iubești cu adevărat, dar eu nu prea știam încă ce înseamnă să fi actor.

După concurs, mi-a zis că mă angajează ( eu voiam doar să dispar)și să rămân să văd în ce mă bag. Și așa am văzut primul spectacol de teatru din viața mea: Eu și lumea din 1993.

Am rămas fără grai, fără suflu, .trăiam ceva ce nu mai trăisem niciodată. Mai târziu, am aflat că ceea ce am simțit atunci se numește catharsis. În ziua următoare am văzut Cenușăreasa și am fost vrăjită pentru totdeauna.  Mi-am zis, atunci că voi suporta orice doar să am ocazia să joc și eu măcar o dată într-un asemenea spectacol.

Am jucat în multe de-atunci și studiile la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureș au venit mai târziu din dorința de a învața mai mult, de a mă perfecționa. A fost, așadar, dragoste la prima vedere.

S.D.: În perioada liceului am cochetat cu trupa de teatru Teatrul Veșnic Tânăr, coordonată de doamna Emilia Dima Jurcă, la Școala Populară de Artă din Arad. Am terminat liceul, dar nu am mai continuat și am început să lucrez în diverse locuri din Arad, până când într -o seară mă sună Dna Emilia Dima Jurcă și mă întreabă dacă nu vreau să lucrez la Teatrul de Marionete din Arad. “Da … bineînțeles !!!! “   Și de atunci … cu o scurtă pauză de 2 ani … iată-mă, încă și astăzi la Teatrul de Marionete din Arad.

R.T.: Ce vă oferă “Teatrul pe roți” față de teatrul unde sunteți angajați?

S.D.: “Teatrul pe roți” ne oferă aceleași lucruri ca și teatrul în care suntem angajați, doar că în doze mai mari. În plus, avem libertatea de a experimenta ( pe banii noștri. ce-i drept!), de a cerceta, de a ne asuma riscuri, de a reuși, de a eșua, de a ne bucura nelimitat de această fabuloasă meserie.

R.T.: Cât de greu e să gestionezi un teatru particular?

N.D.: Este destul de greu. Trebuie să te ocupi de tot, de producție, de finanțare, de construcție décor și păpuși, de regie, scenografie, actorie, impresariere, contabilitate… uuuuf!!!! Greu, dar fain, în același timp. Împlinitor.

R.T.: Sunteți mai mereu pe drumuri, ce vă place să faceți când sunteți acasă?

S.D.: Când suntem acasă gospodărim, avem grădină, găini, cățel…E liniștitor, dar asta când nu avem vreun proiect în desfășurare, altminteri, sculptăm, vopsim, sudăm, pictăm…

R.T.: Cum s-au născut păpușile uriașe, cât sunt de complicate tehnic vorbind sau din punct de vedere al mânuirii?

N.D.: Păpușile noastre uriașe s-au născut din dorința de a face cunoscut tuturor obiectul muncii noastre și de a-i arăta adevărata valoare și realul potential. A fost o adevărată provocare. Am intrat pe un teren neexplorat, dar extrem de ofertant. A trebuit să inventăm un sistem de mănuire care să-i permită balerinei noastre de 3 metri, Gigalateea, să trăiască prin dansul ei. Sistemul de mânuire pare complicat, dar nu e, a fost mai greu, până am înțeles noi cum trebuie adaptat sistemul unei marionete normale la dimensiunea marionetei noastre și a sistemului de cumpănă pe care-l folosim pentru a o susține și deplasa. Totusi. avem nevoie de două ore pentru a o monta înainte de a fi gata de acțiune. Ultima nebunie pe care am făcut-o cu marioneta gigant a fost zborul pe deasupra teatrului. Teatrul Clasic “Ioan Slavici” din Arad se renovează anul acesta și erau 2 macarale uriașe  folosite pentru asta .Văzându-le zilnic, ne-a venit ideea să agățăm marioneta noastră de una dintre ele și să o mânuim deasupra orașului nostru. Zis si facut! … În Joia Mare, am agățat-o de macara , i-am pus aripi, transformand-o într-un înger și … a pornit în zbor. Da … A fost de impact . Păpușile au putere magica!

R.T.: Am văzut și eu imaginile și mărturisesc că m-a impresionat momentul. Faceți și jonglerie cu foc, mers pe picioroange , lucruri care țin de arta circului mai degrabă. Unde ați învățat?

S.D.: Tot ce facem în spectacolele noastre stradale,- jonglerie, picioroange- am învățat singuri, atât din dorința de a ne dezvolta în cât mai multe direcții, cât și pentru că iubim lucrurile spectaculoase și credem  cu tărie că spectacolul stradal poate oferi publicului spectaculosul unui spectacol de teatru.

R.T.: Știu că ați lucrat și în Franța o perioadă, cum ați descrie experiența trăită acolo?

N.D.: Am început experiența din Franța cu o colaborare între Teatrul de Marionete Arad și Teatrul Prichindel Alba-Iulia, care ne-a dus direct în Festivalul de la Avignon în anul 2007. De atunci, am trăit acest festival de 7 ori, cu diferite spectacole și companii de teatru din țară și din străinatate. În 2008, am început o colaborare cu Compania “Les Trois Cles” din Paris cu care am realizat un spectacol numit La Gigantea cu care am făcut înconjorul lumii, la propriu. Am participat la festivaluri în aproxinmativ 20 de orașe mari din Franța (Paris, Avignon, Lyon), în Noua Caledonie (Noumeea), Brazilia (Rio de Janeiro, Brasilia, Bello Horizonte, Londrina), Spania (Barcelona), România (Alba-Iulia, Oradea, Arad).

S.D.: O altă colaborare cu Franța, foarte importantă pentru noi, a fost cu Théâtre della Mezzaninne din Lieusaint Moisy, Paris. Am jucat în trei spectacole: Stări febrile, Eden Palace și Don Quijote. Erau  spectacole pentru adulți, în care păpușile, fie ele de talie umană sau marionete cu fire lungi de 3 m, au avut un rol foarte important. Cu aceste spectacole am participat la mai multe festivaluri din Paris, dar cel mai important lucru pentru noi ca păpușari a fost participarea în două ediții la festivalului Mondial al Marionetelor de la Charleville-Mézière. Franța pentru noi a fost cumva… o schimbare de macaz, am început să ne dorim mai mult decât făcem la momentul respectiv în teatru și ne-a facut să credem în noi și în forțele noastre proprii. Franța ne-a dat aripi.

R.T.: De ce povești credeți că are nevoie copilul de azi? Ana voastră ce vă roagă să-i citiți?

N.D.: Copiii au avut, au și vor avea nevoie mereu de povești. Aș dori să sciu aici o replică din dragul nostru spectacol Albă ca zăpada, în regia regretatei doamne Kovács Ildikó. ”Poveștile zboară ca gândul, luminează ca soarele, poveștile ne farmecă…”  Da, poveștile ne farmecă și pe noi adulții, iar dacă avem impresia despre copiii de azi că nu mai rezonează la povești, cum o făceau generațiile trecute, ne înșelăm. Ei sunt la fel de puri, de curați și trebuie să credem că ceea ce punem noi, artiștii păpușari,  în sufletele lor, cu ajutorul păpușilor noastre, va înmuguri și va da roade în timp. Copilul fermecat de poveștile spuse de noi va deveni, cu siguranță, omul frumos de mâine. Ana noastră iubește toate poveștile și ne ajută să le punem în scenă. 

R.T.: Dacă n-ați fi fost artiști ce altceva v-ar fi plăcut să faceți?

N.D.: Nu știu, nu mă văd în afara acestui miracol, care se numește ARTĂ. Dar, dacă nu aș fi devenit marionetistă, cu  siguranță că  muzica m-ar fi ajutat să trăiesc.

S.D.: Nici eu nu mă văd făcănd altceva, deși știu să fac multe lucruri, cum ar fi editare video, sudură, construcții, etc.  Am cochetat chiar cu scrisul într-o perioadă din viața mea, dar nimic nu m-ar putea împlini cum o face meseria pe care o am. 

L’chaim!Pentru viață!

 Cea de a VI-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru Idiș – TESFEST, (28-30 mai 2021), organizată de Teatrul Evreiesc de Stat, a avut o semnificație specială, “aceea de a continuă misiunea, de a celebra identitatea unică a limbii și culturii idiș.  Reprezentanți ai culturii idiș din întreaga lume și-au unit eforturile și aspirațiile în a crea, împreună cu Teatrul Evreiesc de Stat, în speranța de a oferi publicului o călătorie imaginară de jur împrejurul lumii. Pentru pace, pentru înțelegere, pentru bucurie. Lechaim! Pentru viață!”, așa cum se specifică în comunicatul de presă.

Programul celor trei zile de festival a inclus spectacole de teatru și concerte ale teatrului gazdă, dar și ale unor trupe din Franța, Israel, SUA, Polonia, un spectacol la sală de Purim,  două co-producții internaționale. 

Voi încerca să conturez profilul acestei ediții a Festivalului Internațional de Teatru Idiș, în ordinea „intrării în scenă”. Spectacolul Teatrul din Casrilifca de Șalom Alehem avându-l ca interpret pe Rafael Goldwaser din Franța a fost o interesantă lectură ilustrată cu desene de epocă care lămureau povestea scrisă de Șalom Alehem (1859-1916), “părintele literaturii idiș”. Cu mult umor este descrisă călătoria lui Menahem Mendl, plecat în lume din Casrilifca, un târg mic, să facă afaceri. Pe unde trece Mendl face numai stricăciuni și în final, revine acasă, pentru că, nu-i așa: unde e mai bine decât acasă? 

Teatrul Nephesh din Israel a prezentat spectacolul Ghimpl Netotul de Isaac Bashevis Singer. Este un one man show jucat de Dori Engel. O îmbinare a discursului scenic cu muzica klezmer, dar și cu o interpretare sensibilă, cu treceri subtile de la o stare la alta a lui Dori Engel. Povestea netotului care este manipulat de niște vecini cinici, obligat să se însoare cu cea mai urâtă fată din sat și să-i accepte copii făcuți cu altul, dar pe care o iartă și chiar plânge după ea când moare. O scenă aproape goală, cu câteva elemente de decor (o piatră de mormânt, o masă și câteva ustensile pentru patiserie), o muzică adecvată întregesc povestea.

Avi Hoffman, actor și activist cultural din SUA a “povestit” printr-un concert emoționat despre Dumnezeu și Holocaust, o pledoarie pentru identitate culturală și neuitare.

Teatrul Yiddishpiel din Israel a a oferit publicului spectacolul Vrăjitoarea de Avram Goldfaden, în regia lui Alexander Hausvater. Avram Goldfaden (1840- 1906), părintele teatrului evreiesc modern, actor, regizor, dramaturg, poet evreu de limbă idiș și ebraică, deși născut în Ucraina, este puternic legat de România pentru că a întemeiat la Iași primul teatru de limbă idiș din lume.  Vrăjitoarea, în viziunea lui Hausvater, este un spectacol plin de culoare, musical, plin de bună dispoziție. Un decor (semnat de Moshik Yosephov) format din panouri-ecrane pe care se succed imagini video, actori cu partituri muzicale dificile, care dansează cu grație, costume atent concepute crează un cadru perfect pentru povestea de dragoste dintre doi tineri care luptă cu prejudecăți, cu lumea din jur (o mamă vitregă care vrea să scape de tânără, o vrăjitoare care dă o mână de ajutor). Distribuția formată preponderant  din tineri ( Tal Avisar, Sapir Baumvel, Gil Weiss, Yisrael Traystman, Irma Stepanov,  Dotan Amrami, Andrei Kashkar, Erez Regev, Miri Regendorfer, Yael Rochkind, Niv Shafi) a funcționat ca un tot unitar.

Spectacolul  Poate chiar mai sus, o producție Mamelushen din SUA, este un omagiu adus victimelor Holocaustului. O coregrafie modernă, o muzică adecvată, lumini ce subliniază “starea” fiecărui tablou și niște dansatori care spun o poveste care începe și se sfârșește la fel.  Șase femei intră în lagăr, la început, și, cu aceleași mișcări, la sfârșit, se dezbracă și pleacă...nu spre libertate,  ci spre camerele de gazare. 

Teatrul Evreiesc de Stat a prezentat un prim spectacol în a doua zi de festival, Orașul măcelului de Haim Nahman Bialik și realizat de Andrei Munteanu. Bialik (1873-1934) a fost un poet, eseist, prozator, publicist evreu, considerat de critica literară, poetul național al Israelului. Spectacolul este inspirat dintr-un poem Despre măcel,și în care se vorbește despre pogromul de la Chișinău. Declanșat după ce ziarul de limbă rusă „Bessarabeț” a relatat că în luna februarie a aceluiași an ar fi fost ucis un copil creștin la Dubăsari în cadrul unui ceremonial religios iudaic, acest progrom a tulburat opinia publică internațională, fiind considerat a fi „cel mai oribil masacru anti-evreiesc de până la Buchenwald și Auschwitz”. Fotografii document, o scenă goală având în mijloc un munte de valize și versurile care  descriu groaza, spaima, lipsa de omenie a unora ce numai oamen i nu pot fi numiți. În final, vocile actorilor se amesecă, se întrepătrund pentru ca apoi să dispară. “Soarele a strălucit, salcâmul a înflorit, ucigașul a înjunghiat”, aceste versuri sintetizează dimensiunea unei felii din istoria unui popor încercat.

Concertul Soul to Soul al Teatrului Folksbiene din SUA a combinat într-un emoționant spectacol muzica spirituală, jazz, klezmer și populară. De multe ori, când ne e greu cântăm, când iubim cântăm, În acest concert- spectacol este vorba de tradiția muzicală, de legături între evrei și afro americani, despre opresiune, ură, lupta pentru dreptate, credință. Fiecare comunitate vine cu specificitatea ei, dar visurile de pace și de mai bine sunt comune. Soul to Soul exprimă nevoia de a fi unul lângă altul, indiferent de religie, credință sau vremuri. Lisa Fisherman, Magda Fisherman, Elmore James, Zalmen Mlotek, Tony Perry, Tatiana Wechsler s-au alăturat unor intrumentiști formidabili (Brian Glassman- bas, Zlamen Mlotek- pian, Zisl Slepovitch- clape, Matt Temkin- percuție) care fiecare de acasă de la el au transmis un mesaj plină de lumină și căldură, de solidaritate.

Particular pentru spectacolului Dibuk de S.Anski (1863-1920), co-producție americană, este că a fost realizat online, în timpul pandemiei. Dramaturg, etnograf, activist politic și cultural, S. Anski a scris piesa sa cea mai cunoscută, Dibuk sau Între cele două lumi, în 1914. Conform kabalei evreiești, un dibbuk este un spirit rău, malefic, care întră într-un corp viu pentru a-l poseda. În piesă, o tânără, Lea, este posedată de spiritul iubitului mort, iar povestea de dragoste începută pe pământ este desăvârșită în lumea de dincolo. Spectacolul din festival, regizat de Allen Lewis Rickman, este jucat de către actori acasă la ei, dar textul este interpretat, nu citit, montat și însoțit de muzică tradițională.  Actorii pe care i-am văzut sunt dintre cei care au făcut parte și din altă co-producție cu TES: Rafael Goldwasser, Michael Wex, Shane Baker, Daniel Kahn, Amitei Toren, Yelena Shmulenson, Mike Burstyn și Allen  Lewis Rickman. 

Concertul Tango evreiesc a fost un colaj de cântece înregistrate din concerte și care au avut sonorități diferite (klezmer, tango, jazz), ritmate, orchestrate armonios și care îți dau o imagine a unei muzici deosebite, din păcate prea puțin cunoscută. Aaron Kula, pe care l-am ascultat în prima parte a concertului, este cântăreț, compozitor și dirijor și a adus un omagiu țării noastre  interpretând un câtec intitulat : România, România. 

Un alt concert a fost Yiddish Trotter, o co-producție TES cu Efim Chorny și Suzana Ghergus, un potpuriu de 8 cântece tradiționale, vesele sau triste pentru diverse ocazii, însoțit, din când în când, de imagini sugestive. Actorii au cântat alături de o formație instrumentală foate bună și au reușit să creeze o imagine completă, alături de celelalte concerte, a ceea ce înseamnă muzica evreiască.

Ultimul spectacol din festival a fost Proștii din Helem de Mikhail Gershenzon, din repertoriul TES, în regia lui Dan Tudor și scenografia Alinei Herescu. Mikhail Gershenzon (1869-1925) a fost profesor universitar, scriitor, fabulist și eseist rus. Helem este un oraș din Polonia, locuit din cele mai vechi timpuri de evrei. Un oraș, ca multe altele, plin de “înțelepți”, “deșteptați” după ce aici s-a răsturnat carul cu proști. Poveștile lor circulă din gură-n gură, din țară-n țară, diferite fiind doar numele personajelor. Comedia de la TES, realizată în 2013 este un spectacol colorat, plin de gaguri și în care coregrafia lui Florin Fieroiu joacă și ea un rol important. Distribuția cuprinde actori din generații diferite (Constantin Dinulescu, Leonie Waldman Eliad, Geni Brenda, Marius Călugărița, Nicolae Botezatu, Mihai Ciucă, Veaceslav Grosu, Viorel Manole, Mircea Drîmbăreanu, Darius Daradic), pe unii recunoscându-i și în celelalte spectacole online ale teatrului.  Și, așa cum îi stă bine unei comedii, dar și unui festival, totu-i bine când se termină cu bine, încredințați că trebuie să privim cu optimism spre viitorul... nepandemic.

P.S.: Nu știu de ce organizatorii au fost așa de zgârciți în a oferi informații complete despre spectacolele din festival. Nici programul furnizat, nici pagina de facebook (care a dat imagini sau spectacolele integral, mai multe zile) nu ne-a pus la dispoziție distribuții sau realizatori (în afara regizorului), la spectacolele teatrului gazdă măcar. Doar telefonul a funcționat după terminarea evenimentului.

Timid, dar prezent

 Caravana poveștilor, festivalul internațional de teatru pentru copii organizat de către Teatrul „Arlechino” din Brașov (1-6 iunie 2021), a ajuns la cea de a șasea ediție.  A fost un festival „timid”, după cum mărturisea directoarea teatrului, Mihaela Soloceanu, care avut loc imediat după relaxarea măsurilor impuse de pandemie. Așa timid cum a fost, și-a făcut simțită prezența atât în sala de spectacol, cât și online. Alături de reprezentațiile teatrului gazdă, publicul a putut urmări trupe particulare (Compania “Mușchetarii” și Compania de teatru de animație și evenimente MAG, ambele din  București, Magic Puppet din Cluj-Napoca, Compania “Teatrul pe roți” din Arad) sau de stat (Teatrul pentru copii și tineret “Colibri” din Craiova, Teatrul Republican pentru copii “Licurici” din Chișinău, Teatrul de păpuși “Békéscsaba” din Ungaria).

Spectacolul Fata babei și fata moșneagului, prezentat online de către Teatrul Republican “Licurici” din Chișinău, este o adaptare realizată de Constantin Brehnescu după Ion Creangă și regizată de Titus Jucov. Cunoscuta poveste, care ilustrează drumul inițiatic al celor două fete, presărat cu “piedici” simbolice (cățelușa, însoțitoare a omului ți în lumea de dincolo; fântâna- dătătoare de viață, revigorantă; părul- legătura cu pământul; Sfânta Duminică- divinitatea), valorifică folclorul tradițional. Titus Jucov a pus în manieră clasică povestea, dar a pigmentat-o cu muzică (compozitor: Liviu Știrbu), cu coregrafie (Valerii Donțov). Scenografia semnată de Angela Josan este tot de inspirație folclorică. Scena este dominată de un carusel, tapisat cu covoare, cu motive populare, care se învârte la schimbarea de tablouri. Păpușile sunt cu tije, au expresivitate; apoi avem pentru “copilașii” Sfintei Duminici capete supradimensionate. Actorii au cântat, au dansat, au mânuit, au spus povestea într-un dulce grai moldovenesc. Totuși, spectacolul are un aer ușor prăfuit: senzația de déjà vu, de previzibil ne însoțește pe tot parcursul vizionării. 

A doua reprezentație online a fost Elek zdreanță, modelul (într-o traducere aproximativă) prezentat de Teatrul de păpuși “Békéscsaba” din Ungaria. Din păcate, nu a fost subtitrat și nu ne-au fost oferite nici informații pe site-ul festivalului sau pe pagina de facebook a teatrului gazdă. Intuiția a fost elementul de bază în aflarea unor detalii despre spectacolul regizat de Béres László, muzica fiind compusă Cári Tibor. Textul pornește de la povestea scrisă de Zoltán Veress, poet și scriitor maghiar din Transilvania, în care eroul este un porc. Nu unul ca toți porci, ci care nu mai vrea să dea carne, doar...brânză. Decorul este funcțional, fiind ca o cutie pe roți, ce amintește de teatrul de bâlci. Păpușile sunt cu tijă sau pe actori, muzica este live, interpretată de trei actori (voce și instrumente), ritmată, veselă, cântecele sunt ușor de reținut. Un spectacol agreabil, interactiv, dar nu foarte accesibil celor care nu cunosc limba maghiară.

Aș face o paranteză, menționând că Teatrul „Arlechino” a fost foarte activ pe perioada când teatrele au fost închise, fiind aproape zilnic alături de publicul său, oferind ateliere, spectacole înregistrate sau un fel de “noapte bună, copii”, povești citite și interpretate de actorii teatrului. Am văzut un spectacol lucrat în pandemie și care a prins foarte bine la copii, prezentat live în festivalul menționat. Este vorba de Cei trei purceluși, realizat de actrița Eliza Muraru.  Alături de ea, Erica Mihaly și Dan Zorilă dau glas personajelor.”Hai să cântăm, să dansăm, să ne distrăm, să ne jucăm” este îndemnul celor trei purceluși tare drăgălași. Fiecare are câte o  trăsătură distinctă, un accesoriu care să-l deosebească de ceilalți ( o șăpcuță, un snop de paie într-o desagă), dar toți vor să-și construiască câte o căsuță din ce au la îndemână. Cele din paie și nuiele sunt distruse de lup dintr-o suflare, cea făcută din pietre de râu este cea mai rezistentă. Cum, desigur, bănuiți, povestea se termină cu bine, purcelușii reușesc să-l învingă pe lup. Spectacolul Teatrului “Arlechino” nu are un decor sofisticat sau păpuși complicate, ci e simplu, colorat, extrem de muzical, mânuit bine. De mult timp nu mai văzusem un spectacol care să se joace la paravan, așa cum erau cele din copilăria mea,  păpușile pe tijă au fost expresive, funcționale și foarte simpatice.

Caravana poveștilor a fost un festival de criză, dar care a încercat să-și păstreze locul dobândit de cei cinci ani de existență, fiind conceput înainte de a se ști când se vor redeschide teatrele și câți bani vor fi alocați de la buget pentru asemenea manifestări. Așteptăm cu optimism edițiile viitoare și vremuri mai bune.

Exercițiu

Textul spectacolului Jocul de-a adevărul este scris de Lia Bugnar cu vreo 15 ani în urmă și s-a jucat la Teatrul Metropolis. Acum, locația a rămas aceiași, dar formula de joc este un pic schimbată, spectacolul jucându-se în streaming, așa cum ne-a obișnuit Lia Bugnar și echipa ei, în ultimul an. Este o formulă convenabilă pentru organizatori din punct de vedere material, dar și al vizibilității. Spectacolul poate fi văzut din orice colț al lumii de către românii din diaspora, iubitori de teatru, numărul lor depășind de multe ori capacitatea normală a unei săli. Actorii joacă în timp real, lipsiți de reacțiile la cald și pot considera că este o  repetiție generală pentru când il vor juca cu public.

Lia Bugnar se joacă cu adevărul, cu minciuna, își „dezbracă” personajele, le pune în situații limită. „E, poate, unul dintre spectacolele mele cele mai dulci, (…) dar bineînțeles că am pus eu pe-acolo și niște buzunare cu dramă, că altfel ni se apleacă de la atâta dulce”. Și, așa este! Este un text simplu, ușor de digerat. O comedie romantică despre doi oameni, un bărbat și femeie, care nimeresc într-o cameră a surprizelor dintr-un parc de distracții printr-un tobogan, după ce și-au lăsat jumătățile la celălalt capăt.  Căutând să iasă de acolo, trebuie să se suporte, să se mărturisească, să-și dea jos măștile. Mă opresc aici din dezvăluiri. Textul este presărat cu umor, poate provoca emoție, deși unele replici sunt prea căutate. Lia Bugnar încerca să se apropie de teatrul fantastic, dar situația expusă pare un pic forțată. Scena este plină de forme geometrice (toboganul, sfera, piramida, turnul), fiecare având o funcție: într-una spui ce gândești, în alta te poți săruta, apoi, desfaci sfera și găsești șampanie, iar pe canapea mărturisești niște fapte teribile, nespuse nimănui, ca și cum ai fi la psiholog. Carameaua, mirosul de levănțică, brățara din lacrimi de pinguin sunt elemente simbolice care au rolul lor în poveste. Monologul mărturisitor al Sanei sună ușor fals, cel al lui Bebe este mai închegat. Finalul mi s-a părut cam tras de păr, cu monologuri lungi, din off, citite ca la teatru radiofonic.

    Distribuția îi cuprinde pe Marius Manole, Medeea Marinescu, Alexandru Nedelcu și...Lia Bugnar. Deși este un personaj schematic din punct de vedere dramaturgic, Marius Manole îi conferă lui Bebe, o oarecare credibilitate. Medeea Marinescu ar fi trebuit să fie femeia plină de nuri, dar este una cuminte. Sana ei (numele vine de la mens sana in corpore sano și nu de la produsul lactat!) are, pe alocuri și sensibilitate, dar și platitudine. Lia Bugnar a găsit o cheie potrivită pentru duplicitatea Verei, soția adulteră a lui Bebe. Într-un rol de plan secund, Alexandru Nedelcu creează un personaj căruia nu-i pasă de nimic și ia totul în râs.

Pentru mulți, Jocul de-a adevărul poate fi un spectacol agreabil, dar în opinia mea este doar un simplu exercițiu. 

Platforma piciordeplay la Teatrul Metropolis: Jocul de-a adevărul de Lia Bugnar. Regia: Lia Bugnar. Distribuția: Marius Manole, Medeea Marinescu, Lia Bugnar, Alexandru Nedelcu. Data vizonării: 15 iunie 2021. 

 

Lecția Maiei Morgenstern

Într-un mod cât se poate de elegant, Teatrul Evreiesc de Stat a răspuns atacurilor antisemite primte pe mailul oficial și adresate managerului și actriței Maia Morgenstern și familiei sale, colectivului instituției, oferind gratuit O lecție de bune maniere.  Un spectacol din 2017, pornit de la un text semnat de Jean-Claude Grumberg, regizat de Alexandru Berceanu și interpretat de Maia Morgenstern. Dramaturg și scriitor pentru copii, Grumberg este laureat al Premiului Molière al Academiei Franceze, dar și scenarist al unor filme celebre semnate de Costas- Gavra, François Truffaut. A cochetat și cu actoria. Lecția pe care ne-o predă este compusă dintr-o serie de reflecții după evenimentele din 11 septembrie 2001, este rezultatul unor lecturi mai profunde și conține sfaturi indispensabile de savoir- vivre. 

„Dacă din nefericire, nu am reușit să vă smulg măcar un zâmbet, să știți că există două motive pentru acest eșec. Primul este că dezgustul dvs. este mai mare decât simțul umorului, extrem de solicitat de discursurile actuale și asta vă face cinste. În al doilea rând,  nu prea îndrăznesc să mă gândesc serios la asta, tu aderi mai mult sau mai puțin la cuvintele citate și tocmai această ipoteză, odată formulată mă face să râd, pentru că râsul este caracteristic omului. Nu ura, fie ea religioasă, socială, literară, politică, artistică, strălucitoare, râsete, nu ură.” Deci râsul, și nu ura! În ultimul timp uităm să râdem și facem loc urii. Un negru poate fi ușor de recunoscut la un dineu, dar cum recunoaștem un evreu? Răzbate din textul lui Grumberg o ironie caustică, o durere profundă. Dramaturgul face referire la niște texte antisemite apărute pe la 1900. Începutul piesei este al unei conferințe, cu tot arsenalul ei: tribuna, masă, pahar și apă, și nimic nu prevede evoluția discursului.  Se adaugă un ecran pe care se perindă diferite imagini grafice. Se vorbește despre cele 19 tare corporale prin care recunoști un evreu (doctorul Celticus), urmează citate din altă carte (Georges Montandon) si din Louis Ferdinand Cèline, pline de ură și care conturează un portret fizic și psihologic degradant al evreului așa cum l-au ”creionat” cei trei autori antisemiți. 

Putem reproșa textului lui Grumberg un anume simplism, dar interpretarea Maiei Morgenstern în rolul Conferențiarului este impecabilă. Treceri subtile sau bruște de la un ton la altul, ironic, serios, schimbări de voce, o știință a rostirii fără cusur, o trăire de stări  extrem de intensă, mimica, parodie, dans, cântec compun o altă lecție a spectacolului, una de actorie. Ar fi fost nevoie de suportul publicul din sală, căruia i se adresează din când în când, de căldura aplauzelor, pe care sunt sigură că le-a simțit și vreau să cred că a simțit și imensul val de solidaritate față de ce i-a fost dat să trăiască în luna martie.

"Acest spectacol, este interzis tuturor celor care îndeamna la ură, de orice natură ar fi ea. Tuturor celor care îndeamnă la xenofobie și la ostilități. Tuturor celor care au uitat de umanitate. Tuturor celor ce au uitat să râdă, să facă haz de necaz", este mesajul TES.

Teatrul Evreiesc de Stat- O lecție de bune maniere de Jean-Claude Grumberg. Regie și scenografie: Alexandru Berceanu. Grafiă: Manuela Marcovici. Distribuție: Maia Morgenstern. Data vizionării: 30 martie 2021.

Enikö Simo: “Păpușăria este o artă abstractă. Aici nu există imposibil,hotarul este cerul infinit”

 

Numele doamnei Enikö Simo, ani mulți scenografa Teatrului Arlechino din Brașov, mi-a revenit în minte citind despre vernisajul unei expoziții de textile, în plină pandemie, la Centrul de Artă din Transilvania, în Sfântu Gheorghe. Știam puține lucruri despre ea, dar știrea mi-a stârnit curiozitatea și m-am gândit s-o provoc la un dialog “digital”. Din 1970 a fost angajata teatrului din Brașov,  unde a lucrat scenografia mai multor spectacole de valoare: Comoara de D. Vacariu, Punguţa cu doi bani (regia Dedu Farca/Liviu Steciuc, 1978), Aventurile lui Talion (regia Liviu Steciuc, 1987), Pescarul şi sufletul său (regia Liviu Steciuc), Gulliver în Tara Papusilor ( regia Liviu Steciuc). Peste 75 de spectacole realizate până în prezent la Teatrul Arlechino şi la teatrele de păpuşi din Alba Iulia, Botoşani, Bacău, Brăila, Chişinău (Republica Moldova), Kecskemet (Ungaria). Participări la numeroase expoziţii naţionale şi internaţionale de scenogrfie sau de artă decorativă (Rio de Janeiro, Madrid, Praga, Holstebro, Szekesfehervar, Havana, Montevideo,  Buenos Aires, Charleville -Mezieres, București).

Raluca Tulbure: Știu că ați terminat Institutul de arte plastice din Cluj, la Secția de artă decorativă. Cum ați ajuns să lucrați într-un teatru de păpuși ?

Enikö Simo: Pe tot parcursul studiilor mele, începând de la liceul de arte plastice din Târgu Mureș, terminând cu Facultatea de Arte plastice ”Ioan Andreescu” din Cluj, am avut o afinitate și un interes spre arta decorativă și îndeosebi către desene de animație. Când terminam facultatea, unul dintre profesorii din comisia de licențiere m-a întrebat unde a-și vrea să lucrez, cum îmi închipui viitorul. Am spus că mi-ar plăcea să fac filme de animație sau ilustrații de carte de copii. Când am ajuns la București pentru repartiție, a apărut un tovarăș, care ne-a spus  că viitorul industriei ușoare în România este în creștere și o să avem multe avantaje, dacă alegem această domeniu. Că ne vor asigura locuință, vom putea crea lucruri artistice, pentru care ne-am  pregătit la facultate. Spus și făcut, am ales viitorul, spunând ”ce-i în mână nu-i minciună”. Dar, bineînțeles, n-a fost așa!  Am ajuns la Mediaș, la fabrica Târnava, unde m-au așteptat trei ani de stagiatură. Nici vorbă de locuința promisă. Viața mea în Mediaș a fost destul de aventuroasă. Inundația din 1971 m-a prins în plin. Viitura a luat ghergheful, împreună cu tapiseria abia începută. Am rămas cu ce am fost îmbrăcată în ziua inundației. Atunci am primit un telefon de la o prietenă și colegă din facultate, care mi-a spus că la Brașov va fi un concurs pentru postul de scenograf la Teatrul de păpuși. Am dat concursul și am reușit. 

R.T.: Ați făcut cursuri de perfecționare în scenografie, printre alții și cu Liviu Ciulei. Ce amintiri aveți legate de el ?

E.S.: Viața mea în teatrul de păpuși a avut o cotitură foarte deosebită.  Eu, care până atunci, am fost un spectator obișnuit de teatru, am ajuns într-un mediu deosebit. Teatrul de păpuși funcționa ca secție a Teatrului Dramatic. Anii 1970 au fost o perioadă foarte interesantă în mișcarea teatrală din România, așa zisul apogeu al teatrului românesc. Și eu am avut ocazia, seară de seară, să văd această minunăție. Aproape în fiecare an se organizau la București cursuri de perfecționare pentru scenografi. Ne-au dat legitimație, cu care puteam să intrăm la orice spectacol, aveam intrare liberă la biblioteci, muzee, expoziții, așa că am reușit să văd mai toate spectacolele de teatru care s-au jucat în aceea perioadă la București. Oameni de specialitate renumiți țineau cursuri despre curentele teatrale din țară și din străinătate. La estetică am avut cursuri cu Ernest Mașek, Ilie Gyurcsik, Sanda Diaconescu. Îmi amintesc de Liviu Ciulei, avea un farmec deosebit, vorbele lui aveau forță aproape hipnotică când explica importanța scenografiei în teatrul modern. A fost o perioadă în care ne-am umplut cu energie, bucurie și cultură. 

R.T.: Cum v-ați apropiat de teatrul de păpuși? 

E.S. : Munca la teatru era interesantă, dar, la început, n-a fost ușor pentru mine. Atmosfera din teatru era o noutate, nu cunoșteam limbajul teatral, nu am cunoscut scena dinăuntru. Vizual, nu am întâmpinat probleme, dar construcția scenică și construcția mecanismelor, a mișcărilor păpușilor mi-au creat greutăți, pe care, pe parcurs le-am depășit.  Noi, cei de la Brașov ne-am străduit să nu facem spectacole de același stil; tot timpul căutam ca spectacolul să fie cât mai interesant, unic, să fie o noutate pentru copii și pentru public. La început am lucrat cu regizorul Aristotel Apostol, de la Teatrul Dramatic, un om de cultură, cu un profil artistic modern, cu o viziune teatrală abstractă. De la el am învățat – și nu numai eu – ce înseamnă arta păpușărească modernă. 

R.T.: Cât este de complicat să creezi o păpușă sau o marionetă?  De ce trebuie să ții cont? La ce vă gândiți când începeți lucrul?

E.S.: În România, pe vremea când am lucram eu, erau 19 teatre de păpuși, dintre care două erau de marionete, la București și la Arad, iar restul erau de păpuși de mână. Fiecare gen de păpușă are specificul ei; trebuie să cunoști anatomia păpușii, cum prinde viață, cum poate să comunice cu publicul. În teatrul de păpuși se lucrează cu diferite materiale ”moarte”, cârpe, lemn, hârtie, etc. din care se creează un miracol, ca spectatorii să creadă că acele materiale au suflet, trăiesc. Scenograful are sarcina să exterioreze artistic aceste materiale, în așa fel, încât  mânuitorul să aibă posibilitatea să facă să respire cârpa sau lemnul. Nu este simplă această creație. Sunt repetiții după repetiții; actorul nu e întotdeauna mulțumit.  Intervin schimbări; păpușa humanoidă este ca scheletul unui om, trebuie să cunoști bine anatomia păpușii.

R.T.: Cum decurge colaborarea dintre scenograf și regizor? E o relație dificilă? Care este calea spre un limbaj comun? Ies și scântei? 

 E.S.: Când realizăm un spectacol, primul pas este discuția cu regizorul. Este un demers care ține săptămâni, luni întregi. Este un procedeu de creație cu idei și de idei, din partea regizorului și din partea scenografului. Colaborarea dintre ei atunci este benefică când au idei comune. Este nevoie de discuții după discuții; este o perioadă când ideile, adunate de săptămâni,  încep să dea contur spectacolului.  Se mai întâmplă să ieasă și scântei, dar procedeul cred că seamănă cu o naștere: după ce se naște copilul, uiți de durere și de necazuri. 

R.T.: Minuție, esențializare sau simbolizare, la  care dintre aceste elemente vă gândiți când lucrați?

E.S.: La esențializare și simbolizare. 

R.T.: Credeți că un scenograf care lucrează într-un teatru de animație trebuie să ştie ceva în plus față de cel de la teatrul dramatic ? 

E.S.: Da. Păpușăria este o artă abstractă. Aici nu există imposibil, hotarul este cerul infinit și totuși trebuie să atingă sufletul omulețului care se uită la ea. Fantezia... curajul... meseria...

R.T.: Care etapă vi se pare importantă atunci când vă apucați de un spectacol, la păpuşi, de exemplu ?

E.S. : Cea mai importantă etapă în crearea unui spectacol începe în cap, adică gândirea, proiectarea mintală, crearea plastică al decorului, a păpușii, al vizualului, a ceea ce apare pe scenă. 

R.T.: Marionete sau păpuși ?

E.S. : În teatrul din Brașov majoritatea spectacolelor erau cu păpuși pe mână, totuși am lucrat și cu marionete, adică cu marionete simplificate. Marioneta necesită o scenă specială, iar anatomia păpușilor este altfel. A fost o experiență interesantă pentru mine și pentru actorii mânuitori. Totuși să lucrezi cu diferite genuri de păpuși pe mână, pentru mine, înseamnă o creativitate mai largă. 

R.T.: E greu, e uşor  să lucrezi pentru copii ?

E.S.: Nu e ușor să lucrezi pentru copii. Este o mare responsabilitate. Un copil preimește  la teatrul de păpuși  primele senzații teatrale; aici învață abecedarul teatral, prinde deprinderea de a deveni un iubitor de teatru, un spectator priceput. 

R.T.: Care sunt regizorii cu care ați colaborat cel mai bine ?

E.S.: Cu mult drag amintesc de doamna Florica Teodoru,  o mare valoare regizorală. Valoros nu numai ca regizor, dar ca și om. Am avut discuții lungi despre teatru, despre artă, despre viață în general. Regizori și oameni interesanți au fost Antal Pál, din Târgu Mureș, Kovács Ildikó, din Cluj, Petre Walter, din Bacău. Un capitol nou a început când Liviu Steciuc a devenit regizor la teatrul din Brașov. Cu el am făcut spectacole reușite, am putut colabora cu succes. Pot să spun, că Teatrul de păpuși din Brașov a fost primit cu curiozitate la fiecare festival din țară pentru inventivitatea și modernitatea spectacolelor. 

R. T. : Dacă ar fi să întocmiți un clasament al spectacolelor dvs. de suflet, la care v-ați opri ?

E.S. : Porumbița albă, Punguța cu doi bani, Omagiu – adică istoria focului. 

R.T.: Dacă ar trebui să întoarceți timpul înapoi, ați lua-o de la capăt sau ați face altceva ?

E.S. : Tot mi-a rămas dragostea pentru filmele de animație, dar la fel de mult  îmi plac cărțile pentru copii cu ilustrații frumoase. Dar nu regret că am lucrat la teatrul de păpuși. Consider că a fost o aventură, o căutare permanentă a frumosului, o existență vie în aria atât de specifică  a artei plastice. 

R.T.: Într-o eră atât tehnicizată,digitalizată, cât de importanţi sunt „oamenii din umbră ” : sculptori, constructori de păpuşi şi mecanisme, tâmplari ? Acum astea sunt meserii din ce în ce mai greu de găsit.

E.S.: Cu bucurie, pot să spun că pe vremea când eram la teatru am avut ateliere și ”oameni din umbră” cu care am realizat spectacolele. Ei sunt esențiali în realizarea magiei teatrului de păpuși. 

R.T.: Care ar fi definiția teatrului pentru dvs. ?

E.S.: Definiția teatrului pentru mine? Teatrul în sine, atmosfera de acolo, fie pentru copii, fie pentru adulți, te vrăjește și, dacă ai gustat teatrul, sau faci teatru, nu mai poți scăpa, te ține prins toată viața. Te scoate din viața obișnuită, te face să te înalți mental și sufletește. Un spectacol bun  este miracolul pe pământ. 

R.T.: Care ar fi în opinia dvs.starea actuală a teatrului pentru copii ?

E.S.:  Din păcate, nu cunosc starea actuală al teatrului de păpuși, ca atare, nu pot să afirm o părere corectă. 

R.T.: Există vreo diferență între începuturile dvs. în teatru și modul în care se face scenografie acuma ?

E.S.: Da. Acum,  începe să se piardă din monopolul  schițelor, tehnica digitală  câștigă teren.

R.T.: După premiera unui spectacol mai mergeți să îl revedeți ?

E.S.: Bineînțeles. La teatrul de păpuși un spectacol deservește generații de copii. Ei cresc repede, spectacolele trebuie ținute pe repertoriu mai mulți ani, ca să fie văzute  și  de generațiile  noi. Un exemplu concret: spectacolul Punguța cu doi bani a fost în repertoriu trei decenii; au fost cu ea în turnee în mai multe țări din Europa, au jucat în mai multe limbi. Bineînțeles,  că trebuie urmărit dacă nu e stricat ceva la decoruri, la păpuși, dacă trebuie reînnoit ceva. Și, mai ales, să nu scadă ritmul de joc. Trebuie controlat din când în când. 

R.T.: Ați luat multe premii pentru scenografie, ce vă motivează critica de specialitate sau părerea unui copil ?

E.S.: Nu dau prea multă importanță!  Dar o părere pozitivă din partea criticii îmi face plăcere..  Bineînțeles, nu uităm de publicul nostru, pe cei tineri, doar pentru ei suntem noi. În cadrul întâlnirilor, la diferite festivaluri, am avut posibilitatea să comparăm teatrul nostru, să vedem pe ce treaptă se află pe scara succesului. Noi, cei din Brașov, am fost primiți cu multă curiozitate la întâlnirile păpușărești, la festivaluri, pentru că făceam spectacole diferite, experimentale, am căutat, am cercetat tot ce-i nou în teatru de păpuși din punct de vedere regizoral și vizual. 

R.T.: Se poate trăi decent din artă ?

E.S.: Dacă te sacrifici pentru meseria asta, dacă ești artist adevărat și dacă poți să-ți faci relații, dacă... dacă... dacă... dacă.... atunci DA.