Mirela Niță Lupu, actriță a Teatrului “Regina Maria” din
Oradea, s-a gândit cum să-și petreacă timpul liber pe care pandemia i l-a
oferit și s-a apucat să scrie o carte. Nu
una oarecare, ci una legată de teatru. Așa s-a născut Jurnalul unei povești sau Cum am devenit spectacol de teatru de păpuși
pentru copii.
Autoarea
ne propune o călătorie prin lumea fascinantă a creării unui spectacol. De
obicei, vedem doar fața de cortină, nu și ce este în spatele unei montări, nu
știm cum fucționează mașinăria în toată complexitatea ei. Povestea lui Carlo
Collodi, Pinocchio, este un pretext,
un punct de plecare, un răspuns la multele întrebări venite din partea
publicului.
Actriță
fiind, Mirela Nițu Lupu și-a propus să joace rolul poveștii care stă în raft și
așteaptă să fie citită. Ea “reușește să personalizeze povestea însăși, dându-i
o voce cuceritoare și făcând astfel să apară pe lume o poveste nouă, captivantă
și educativă deopotrivă”, scrie scriitorul Mircea Pricăjan. Cartea nu este una
academică, ci e scrisă simplu, folosind un limbaj pe înțelesul celor mici, are
umor, autoarea dovedind talent în a povesti, imaginație și măsură.
Încălecând
pe o șa, vă spun povestea așa. Știți ce este un regizor? Un om care îmaginează
și creează un spectacol, e “ochiul”din afară care supraveghează. Înainte de
regizor este un autor, un dramaturg care își imaginează o canava pe care alți
creatori (regizor, scenograf, compozitor, coregraf, sculptor păpuși) țes cu fire nevăzute, „mânuiesc”
povestea. Fiecare are rolul său bine definit în economia unui spectacol și,
schema fiind stabilită, urmează etapa a doua: alegerea actorilor (casting-ul),
stabilirea distribuției, afișarea la avizier. Nu cred că s-a gândit cineva
vreodată să explice atât de exact și pe înțelesul celor mici cum arată “
bucătăria” unei povești, lungul drum parcurs de la raft până la aplauze. De la
lectura la masă (la teatru sau acasă), vizita în ateliere, unde facem
cunoștiință cu merceologul, croitorul, butaforul, sculptorul de păpuși,
creatorul de mecanisme. Aici aflăm tot felul de “năzbâtii”care ajung apoi la
scenă și încep repetițiile. Cei din spatele scenei (regizor tehnic, mașiniști,
recuziteri, sufleori, luminiști, sonorizatori) sunt de multe ori uitați, omiși,
trecuți la și alții, dar fără ei miracolul nu ar fi posibil. Sigur că, autoarea
se referă și la alte componente care merg mână în mână până la premieră. Nu le
voi mai aminti pentru a nu plictisi, dar m-am referit la etapele de mai sus ale
creației pentru că mi-aș dori să stârnesc curiozitatea pentru lectură acestei
cărți. Nu are nimic pur tehnic, nu folosește termeni sofisticați, ci este o
poveste ce poate fi citită seara la culcare, scrisă simplu, cu umor, însoțită
de desene în alb negru și color (semnate de Bianca Dacin), iar prefața cărții este scrisă de Elisabeta Pop, fost secretar literar al
teatrului din Oradea.
“Veniţi la teatru! Veniţi mereu la teatru, copii, adulţi,
oameni în vârstă. Teatrul nu are vârstă! Teatrul este ceva atât de frumos!
Învăţăm râzând, învăţăm distrându-ne! Teatrul a fost şi rămâne o mare BUCURIE”
este cuvântul autoarei pe coperta volumului”.
Cade
cortina și peste această recenzie, așa cum se întâmplă la sfârșitul unui
spectacol, numai că acolo se aud și aplauze, aici, e doar tăcere.
Mirela Niță Lupu- Jurnalul unei povești sau Cum am devenit
spectacol de teatru de păpuși pentru copii. Editura Ratio et Revelatio,
Oradea, 2021, 88pg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu