Muzică pe fire

 

Trupa de marionete a Teatrului Clasic “Ioan Slavici” și-a propus să ofere o “lecție” de istoria muzicii copiilor. Pentru părinți lecția este o călătorie în timp care stârnește nostalgii, amintiri.

 «Nimeni nu va ști niciodată să explice de ce o muzică e mai genială decât alta. Tu trebuie să o asculți, să o simți; numai așa vei avea mereu libertatea de a avea preferințe. Nimeni nu te va putea obliga să-ți placă o muzică doar pentru că e vestită a fi frumoasă. Apără-ți întotdeauna convingerile și nu te încrede în ceea ce numim „monopolul gustului”. […] Respectul pentru gustul celuilalt este punctul de plecare pentru orice relație umană».  Acest citat preluat din cartea lui Pascal Amoyel, Dacă muzica ar fi o poveste, mi se pare că ar putea fi un punct de pornire pentru spectacolul de la Arad, montat de Cristian Ban, Istoria muzicii pentru copii (și părinții lor).Un punct de plecare pentru că personajele propuse au fost alese pentru că au reprezentat o etapă importantă în istoria muzicii: Mozart, Louis Amstrong, Maria Tănase, Janis Joplin, Elvis Presley, Amy Winehouse, David Bowie. Apoi, pentru că indiferent de stilul muzical, un cântăreț sau altul putea fi printre preferați, Și, în final, muzica este cea care unește suflete. Muzica bună dăinuiește peste timp, vindecă.

Regizorul Cristian Ban a imaginat o poveste cu niște extratereștri care ajung pe pământ și descoperă o ladă cu instrumente muzicale. De aici, nu-i decât un pas până la călătoria de la muzică clasică, blues, rock sau muzică lăutărească. Nu sunt simple numere cu marionete cu fire scurte pentru că, deși fără cuvinte, există unele momente cu poveste (cel cu Elvis care salută publicul din Romania și, chiar, face o cucerire, apoi, duetul peste timp între Mozart și Amy Winehouse).

Marionetele sunt aproape unu la unu cu modelele lor umane și este meritul Oanei Micu și al lui Claudiu Ionescu care au fost atenți la detalii de expresie, de îmbrăcăminte, la trăsături definitorii, marionetele fiind făcute la imprimantă 3D, un procedeu ce începe să fie din ce în ce mai folosit în teatrul de animație. Scenografia (semnată de Irina Chirilă) este simplă, un ecran care servește și pentru mici momente de teatru de umbre, accesorii diverse, instrumente, un stativ pentru marionete, etc. „Mă atrăgea ideea de a lucra cu marionete, pentru că mi se pare o lume foarte specială și o lume care oferă foarte multă libertate”, mărturisea într-un interviu, regizorul Cristian Ban.

Trupa de marionete din Arad, alături de cea de la Teatrul Țăndărică, sunt singurele care mai lucrează cu marionete cu fire scurte sau lungi. Actorii marionetiști care dau viață “legendelor” sunt: Adina Doba, Nuți Dorobanțu, Izabela Cotescu, Lăcrămioara Szlanko, Sorin Dorobanțu, Mircea Moș, Cristian Bordaș. Fiecare a găsit cheia personajului, mânuirea fiind ca la carte.

Un alt atuu al spectacolului este muzica live. Marionetiștii cântă, acompaniați de Paul Tonca, absolvent de Conservator, dar și de actorie și care folosește sintetizatorul sau chitara cu mare ușurință și care urmărește cu atenție fiecare mișcare a păpușii pentru a se sincroniza cu ea.  Nu poți să nu remarci și calitățile vocale deosebite ale lui Nuți Dorobanțu în What a Wonderful World sau când o interpretează pe Amy Winehouse.

Istoria muzicii pentru copii (și părinții lor) este un spectacol distractiv, educativ, care pledează pentru armonie, care te face să te duci acasă și să asculți muzica din spectacol, să visezi și să te minunezi că niște  “biete”marionete pot fi atât de vii, de prezente. Cum se poate? Mergeți să vedeți spectacolul și actorii vă vor lămuri, cu siguranță.

 

Teatrul Clasic “Ioan Slavici”, trupa de marionete,Arad- Istoria muzicii pentru copii (și părinții lor). Regia: Cristian Ban. Scenografie: Irina Chirilă. Construcție marionete: Oana  Micu și Claudiu Ionescu. Muzica: Paul Tonca, Coregrafie: Maura Cosma, Distribuție: Adina Doba, Nuți Dorobanțu, Izabela Cotescu, Lăcrămioara Szlanko, Sorin Dorobanțu, Mircea Moș, Cristian Bordaș. Data vizionării:5 mai 2023.

 

 

Fram la Brăila

 Unul dintre eroii preferați din copilăria mea a fost, alături de Apolodor,  Fram, ursul polar. Eram impresionată de povestea ursului trist, singuratic, care, ca și Apolodor, visa la copilăria fericită alături de ai lui, apoi, de mama ucisă de un vânător, de vânzarea lui la un circ. O poveste tristă, emoționantă imaginată de Cezar Petrescu (1892-1961), romancier, nuvelist, gazetar, traducător. Romanul a apărut în 1931, iar ilustrațiile au fost făcute de Nicolae Tonitza.

Cartea a stat la baza unui film în șase episoade, scenarii de teatru radiofonic, dar și pentru scenă. Lumea circului, cu farmecul ei, cu dramele ei, cu fascinația animalelor în arenă, ne duce cu gândul la condiția artistului de circ, la modul în care sunt tratate animalele, luate din ambientul lor, la specificitatea acestei arte.

Recent, la Teatrul de păpuși Cărabuș din Brăila, Fram, ursul polar a poposit pentru a-și spune povestea imaginată de regizorul Toma Hogea. Spun imaginată pentru că regizorul, care semnează și adaptarea, nu s-a mulțumit să reproducă întocmai faptele, ci a inventat personaje și situații care dau savoare, un farmec aparte și un plus de originalitate poveștii inițiale, un dram de emoție.

“Face circul mult tamtam/cu vedeta, ursul Fram” sunt primele versuri din cântecul de început al spectacolului. Muzica este, în opinia mea, unul dintre atuurile reprezentație. Cári Tibor, unul dintre cei mai solicitați compozitori de muzică de scenă, știe cum să fie diferit de la un spectacol la altul, de la un cântec la altul.  Și aici, fiecare personaj are cântecelul lui, cu versuri pline de umor, care au darul de a-l completa, lămuri sau întregi.

Toto și Bimbo, cei doi clovni, „vedete așa ca noi”, sunt firul conducător prin lumea circului Struțki, aflat la o ultimă reprezentație în orașul în care poposiseră. “O dresoare, nu ca orișicare, una foarte mare”, un leu paraleu (fie vorba între noi, nu prea seamănă a leu) o dresură de purici (amuzant “jucată”) sunt preambulul apariției așteptate a ursului Fram, “mare, mare vedetă”. Intră în scenă un Fram, trist, mofturos, supărat, căruia nici covorul roșu nu-i place. Fram e o păpușă pe actor, cu o mutriță drăguță, cu pantofiori roșii, o jiletcuță alb cu roșu. E bolnav de tristețe după zăpezile și ghețurile de la Polul Nord, îl doare sufletul și nici doctorul nu îl poate trata. Înarmat cu căciulă, fular, colac, vitamine și un …card valabil pentru o amandină, un telefon, toate cadou, Fram pornește în călătoria cunoșterii, a întâlnirii cu ai lui. Însă, neînțeles de rudele sale, satul să “mănânce pește congelat”, Fram revine în lumea circului, pentru că nu-i așa, o dată microbul intrat, e greu să te lepezi de el.

Scenografia Alinei Dincă-Pușcașu este simplă, fără glamourul pe care o scenă de circ ar trebui să-l aibă. În schimb, la costume și-a folosit din plin imaginația. Combinații de materiale, culori, detalii (unele încarcă) și care definesc fiecare personaj. Avem și păpuși (șoricei, vulpea, ciori), proiecție (momentul lui Fram la Pol e reușit), coregrafia (Răzvan Rotaru) antrenantă.

În cee ace privește distribuția, aș remarca, în primul rând, cuplu de clovni, tinerii actori, Toni Gheorghe și Eduard Onu, care se completează reciproc, au carismă, cântă, dansează, fac pantomime, au energie. În alte roluri: Daniela Antonescu, Gabriela Picuș, Sofia Gabriela Cătrună, Iulian Gheorghe, Mihai Jinga, Aurora Popescu, Diana Grigoroșcuță, fiecare dintre ei încercând să imprime personajelor lor câte ceva din experiența lor scenică. Ștefania Niță, în rolul lui Fram, ă are o partitură redusă (în opinia mea), dar reușește să îi confere personajului un dram de candoare împletită cu tristețe. Poate, nu ar fi fost rău să găsim o distribuție pe roluri. O altă observație: sunt unele momente țipate, o “boală” de care suferă multe spectacole.

Fram, ursul polar este o bună opțiune repertorială și mesajul spectacolului ar putea fi: iubiți circul, pe actorii lui, iubiți animalele.

 

Teatrul de păpuși Cărăbuș, Brăile- Fram, ursul polar după Cezar Petrescu. Adaptare, versuri și regie: Toma Hogea. Scenografie: Alina Dincă- Pușcașu. Muzica: Cári Tibor. Coregrafia: Răzvan Rotaru. Proiecții: Sebastian Țineghe. Distribuția: Ștefana Niță, Toni Gheorghe, Eduard Onu, Daniela Antonescu, Gabriela Picuș, Sofia Gabriela Cătrună, Iulian Gheorghe, Mihai Jinga, Aurora Popescu, Diana Grigoroșcuță. Data premierei: 30 noiembrie 

Magia păpușilor

 

Pe pagina de prezentare a Teatrului independent Magic Puppet din Cluj-Napoca stă scris:“Îmbinăm magia cu păpușăria și cu elemente de experimente științifice, ateliere, performance-uri stradale și, nu în ultimul rând, spectacole amuzante sau serioase atât pentru cei mici cât și pentru cei mari”. Principalul obiectiv al teatrului Magic Puppet este de a combate teoria cum că teatrul de păpuși/animație este numai pentru copii. Dar, în spectacolele din repertoriu există și reprezentații care fac educație prin joacă, improvizație, participare active a publicului.

Magic Puppet a fost înființat ca un teatru ambulant, în urmă cu aproape 10 ani, de către Silviu Rusti și Florin Suciu, absolvenți ai Facultății de teatru și film a Universității “Babeș- Bolyiai” din Cluj-Napoca, care au lucrat și la Teatrul Puck. Au vrut să demonstreze că se poate face teatru și în afara unei instituții de stat, folosesc spații neconvenționale, se bazează pe interactivitate, contactul direct cu publicul fiind esențial. Magie, ventrilolocie, experimente, construcție de baloane se adună cu poveștile cu păpuși și crează un univers aparte, în care copiii să învețe despre prietenie, despre frumos, despre viață. Din 2019 au și un sediu stabil.

Un aspect esential al activității celor de la Magic Puppet este acela că totul este făcut de mâna lor: scenariu, scenografie, păpuși, recuzită. Construcția unei păpuși poate dura între câteva zile și trei săptămâni, în funcție de complexitatea ei.

Din repertoriul variat aș menționa câteva titluri: Mini omul de știință, Cine e în Joben, Cipi și surpriza, Viața secretă a celor mai neșteptate obiecte, Pinguinul colorat, Istoria românilor pe scurt, 20 leghe sub mări, gen.OM, etc.

Spectacolul gen.OM este destinat adulților, face parte din proiectul “Teatrul de animație. Dezvoltarea publicului matur” și ne prezintă “binefacerile” patriarhatului în societatea contemporană. Trăim într-o lume dominată de bărbați, în care, uneori, violența se manifestă cu putere, în care egalitatea dintre bărbat și femeie este doar trâmbițată în scopuri propagandistice. În această lume nebună, nebună de legat, misoginismul încă este dominant, femeia trebuie să stea la cratiță, să aibă grijă de copii. Textul, scris de Ana Cucu-Popescu, este o înșiruire de scene care nu au legătură una cu alta, dar care vorbesc despre misoginism, pornind de la întâmplări aparent fără importanță și ajungând la situații complexe. Amuzant momentul muzical cu meserii care au și corespondent feminin, în afară de menajeră, fără masculin. Exemple de bărbați de diferite vârste și profesii care tratează femeile cu superficialitate, indiferență, sau o scenă cu oprimarea bărbaților, toate tratate cu umor moderat. Regizoarea Delia Gavlițchi a imaginat un spectacol simplu, cam tezist, scenografia (Florin Suciu) este formată din panouri care delimitează spațiul. Păpușile, concepute de Răzvan Chendrean, au expresie, sunt bine concepute, iar actorii  Andreea Ajtai, Florin Suciu, Oana Tămaș, Viktor Hegedus au creat personaje obișnuite, simple.

Spectacolele pentru copii sunt interactive, cu text (coerent, presărat cu învățăminte sau sfaturi) sau fără, cu elemente simple de magie. Am remarcat la spectacolele cu păpuși grija pentru modul în care arată păpușa sau marioneta. Sunt atent gândite și lucrate, funcționale, fie că sunt marionete cu tijă și fire (Pinguinul colorat), fie păpuși pe mână (Cipi, acest pitic uriaș).

Având la bază cartea Cipi, acest pitic uriaș, al cărei autor este Fodor Sandor (1927-2012), scriitor și traducător maghiar din Romania, spectacolul este amuzant, plin de umor și spune povestea lui Cipi, care, deși era un pitic ca toți piticii, era uriaș pentru inima lui mare și bună. În pădurea în care trăia, Cipi avea grijă ca totul să funcționeze corect, deși, de multe ori lucrurile nu ieșeau așa cum voia el. Păpușile sunt colorate, bine mânuite, decorul foarte simplu, iar povestea curge lin, copiii fiind încântați de Cipi și “ceata” lui.

Teatrul independent Magic Puppet încearcă prin forțe proprii să-și desfășoare activitatea, să supraviețuiască onorabil, păpușarii lui făcându-și meseria cu credință, cu dragoste de meserie și, mai ales, pentru copii.

 

 

 

 

 

Sculptorul de păpuși, un Geppetto modern

 

În Clasificarea Ocupațiilor din România, în dreptul numărului 265109 stă scris: sculptor de păpuși. Nu este demult recunoscută această meserie, specifică teatrului de păpuși și marionete, și pentru faptul că nu se studiază la facultate. Este una dintre acele ocupații desfășurate în spatele scenei și după care, după un proces de lucru laborios, meticulos, iese la față de cortină rezultatul, de multe ori devenind vedetă. Dacă extrapolăm, poate că, cel mai cunoscut sculptor/constructor de păpuși este Geppetto, personajul cărții lui Carlo Collodi. Din carte au aflat cei mici, cum dintr-o  bucată de lemn se poate ciopli o păpușă.

Sculptorul de păpuși stă în atelierul lui, mai ordonat sau mai dezordonat, plin de bucăți de diverse materiale (lemn, burete, polistiren, papier-mâché), daltă, ciocan, lipici, schițe ale scenografului, preocupat de a da viață personajelor unei povești. Uneori, nu iese din prima, se discută, se studiază, se încearcă diverse soluții pentru mecanisme în așa fel  încât păpușa să fie funcțională, ușor de mânuit, expresivă, să miște mâinile, picioarele, să deschidă gura.

Nu multe teatre de păpuși mai au în schemă un sculptor sau constructor de păpuși, serviciile, în cea mai mare parte,  s-au externalizat sau sunt angajați absolvenți ai secțiilor de sculptură sau arte plastice care învață, încearcă să fure meserie, acolo unde mai au de la cine. E nevoie de migală, precizie, inspirație, răbdare, îndemânare și talent.

La UNATC se fac ateliere pentru cei interesați susținute de scenografi care lucrează în domeniu. Mulți dintre scenografii consacrați ai teatrului de animație își concep păpușile, de la schițe până la mecanisme, mai sunt și păpușari cu experiență care își fac păpușile.

În ceea ce privește materia primă din care se poate sculpta, lemnul este de preferat. Se poate da o expresie clară, elegantă unui cap sculptat și pictat; are o durată mare în timp. Apoi, spuma poliuretanică sau polistirenul expandat. Latexul este o altă variantă, prelucrat la rece sau la cald, pe baza unei matrițe. Am asistat la un asemenea proces, prin anii 90, când la Teatrul Țăndărică, păpușile din spectacolul Bastien și Bastienne (regia Ion Caramitru) au fost construite din latex, un material pretențios, greu de găsit la vremea aceea în Romania.În decursul anilor, s-au experimentat tot felul de tehnici și materiale de construcție, sculptorii cu sau fără studii superioare caută să găsească soluțiile cele mai bune pentru ca păpușa/marioneta să spună povestea, să se miște, să deschidă gura, să clipească sau să închidă/deschidă ochii. Adică, să pară vie.

Aceste câteva rânduri nu pot cuprinde complexitatea meseriei de sculptor de păpuși, sunt scrise din exterior sau din experiența, din curiozitatea mea de observator.

 

Patru teatre în patru limbi

 

Timișoara, Capitala Europeană a Culturii, poate intra în Cartea recordurilor și prin faptul că este singurul oraș din lume care are teatre de stat în 4 limbi: română, maghiară, germană și sârbă. Dacă despre primele trei se știe și se vorbește, despre cel de al patrulea nu prea știe multă lume.

“Timişoara este un exemplu unic în Europa. Noi avem o mare tradiţie teatrală pe aceste meleaguri. Părintele teatrului sârbesc, Joachim Vujici, este la origine, după mamă, din Sânpetru Mare. Câţiva sârbi din Cenad şi Timişoara s-au aflat printre întemeietorii Teatrului Naţional Sârbesc din Novi Sad”, spunea fostul deputat Slavomir Gvozdenovici, unul dintre cei care s-a luptat pentru îndeplinirea visului comunității sârbe din Timișoara de a avea un teatru în limba maternă..

Teatrul în limba sârbă a fost înființat în 2019 ca secție a Teatrului pentru copii și tineret Merlin, primul spectacol fiind Ursul păcălit de vulpe, în regia Marianei Ivașcu. Doi actori (Marko Adzici și Olivera Iovanovici), trei spectacole în repertoriu (în afara celui menționat, Lupul cel fricos, Don Juan din Leušić, Noua poveste a Scufiței Roșii), o prezență la Festivalul Formelor de Teatru Mic de la Zajecar (Serbia), deplasări, acesta ar fi profilul secției în limba sârbă.

Am revăzut spectacolul Neka Nova Crvenkapa/Noua poveste a Scufiței Roșii (se joacă și în limba română) care are la bază un scenariu scris de Ecaterina Mihăiescu Păun. De ce e nouă povestea? Păi, pentru că lupul încearcă să-și schimbe năravul, să nu mai fie rău, să fie prietenos, simpatic. Dacă reușește, nu o să vă spun. Este un spectacol interactiv, cu o muzică antrenantă (compusă de Rodica Giurgiu), cu niște păpuși cam cât un stat de om, haioase, colorate, ușor de mânuit (realizate de Kristina Nagy). Lupul e chiar adorabil, albastru cum e el, Scufița, neastâmpărată, până și bunica e mai sprințară. Lui Marko Adzici și Oliverei Iovanovici li se adaugă Iasmina Negru. Povestea are ritm, se înțelege ușor și e mai puțin înfricoșătoare decât cea clasică. O mențiune se cere făcută: în limba română spectacolul este unul dintre cele mai longevive (premiera în 1982).

"Foaie verde, vânt de sud/Cântă cucu' să mă duc/Foaie verde, vânt de est/Urlă lupu-n codru des", zice un cântecel despre un alt lup, de data asta unul fricos. Inspirat dintr-o poveste scrisă de Borisav Atanasković (1931-1994), cunoscut scriitor sârb, dramaturg pentru copii, scenarist, regizor, actor, jurnalist și editor. Plašljivi vuk/ Lupul cel fricos ne vorbește despre un lup mai special, fricos și de umbra lui, ipohondru, care are de a face cu spirite ale pădurii întâlnite într-o călătorie a cunoașterii. Un decor minimalist (Nicoleta Buciuța), muzică rock (Ioan Tudoran), o scenografie simplă, dar funcțională (Attila Bajko), păpuși (Tamas Tunde), puține, e drept, dar simpatice, o regie coerentă (Mădălina Petre Ghițescu), trei actori (Marko Adzici, Olivera Iovanovici și Peter Adzic, student), extrem de  volubili, toate adunate duc la un spectacol viu, interactiv, pe placul celor mici.

Al treilea spectacol, Medu prevarila lija/Ursul păcălit de vulpe, este o adaptare după Ion Creangă, realizată de Delia Gavlițchi, varianta în limba sârbă este semnată de Mimo Obradov. De ce n-are ursul coadă? Ce metode alege vulpea pentru a-l păcăli, a-l convinge să prindă pește? Cum e să-ți fie foame în miezul iernii? Mariana Ivașcu a conceput un spectacolul vesel, pozitiv, pe ritmuri antrenante (Florin Grigoraș). Păpușile, de diferite dimensiuni, articulate, cu gabit în spate, mânuite de Marko Adzici, Luana Uncruțiu, Robert Copoț și decorul (Vasile Lihor Laza și Marina  Nicolici) alb, din pânză sunt alte componente care întregesc imaginea un spectacol simplu, cu imagini clare și care se termină cu prietenia dintre cele două animale, dar și cu copiii din sală.

În repertoriul secției sârbe există și un spectacol dedicat adolescenților, Don Žuan iz Leušića /Don Juan din Leušić, o monodrama semnată de Borisav Atanasković și scrisă în 1974. Este povestea unui bărbat, cu o viață tumultoasă, prin care au trecut 13 femei, dar el a iubit doar una, pe Perunika. Fiecare femeie a lăsat o urmă în viața lui. Personajul, interpretat de Marko Adzici, își face procese de conștință, caută să înțeleagă unde a greșit. Mădălina Petre Ghițescu, cea care a coordonat artistic montarea, spunea: „Un suflet masculin, încâlcit în propriul său univers feminin, înconjurat de treisprezece suflete-femei, încearcă să-şi găsească alinare în idealul feminin pe care l-a format, obsesiv, în minte. O simfonie sensibilă, universal valabilă, compusă de Borisav Atanasković care ne descoperă spiritul masculin, primordial, necizelat, neliniştit, nemângâiat, căutând mereu figura feminină, maternă, care să îl recuprindă.” Marko Adzici, singur pe o scenă goală, fără decor, doar cu o lumină deasupra capului (ca la un interogatoriu), face un recital, în care îmbină duioșia, cu emoția, cu o mimică expresivă, o voce când tunătoare, când caldă. Este confesiunea unui bărbat în căutarea femeii, a iubirii adevărate, unice. O dată mărturisirea terminată, personajul stinge lumina și dispare.

Am încercat să prezint profilul unei secții tinere, care s-a născut din dorința unei comunități de a avea un teatru în limba maternă, de a avea propria sa identitate, subliniind ideea de multiculturalitate a orașului de pe Bega.

 

 

           

Prietenul imaginar din copilărie

 

    Noul spectacol al Teatrului Țăndărică, Amintirile unui prieten imaginar, m-a readus în copilărie. Fiind copil unic, nedus la grădiniță, am suferit de lipsă de prieteni. Mi-am creat propriul meu univers, populat de cărți cu desene și păpuși, dar și de un prieten imaginar. Nu mai știu ce nume avea, dar era “jurnalul” de mai tîrziu, confesorul, partenerul de joacă, căruia îi ceream sfatul, îi cântam, îi spuneam poezii, îi povesteam, îi vorbeam. Prietenul meu imaginar știa tot, fie că-i vorbeam cu voce tare sau în gând. În dicționar, definiția unui prieten imaginar ne spune că acesta “reprezintă un fenomen social și psihologic în care o prietenie sau o altă relație interpersonală are loc mai degrabă în imaginație decât în planul realității fizice exterioare”.

Oare, de ce aveam nevoie de un asemenea prieten? Mai sunt copii care simt nevoia unui prieten imaginar? De ce? Când apare el? Atunci când un “copil vrea să vorbească cu cineva și nu are cu cine, când face multe năzdrăvănii și nu are pe cine să dea vina, când îi e frică de întuneric și nu e nimeni lângă el, când vrea să se joace și nu are cu cine”.

                        Un posibil răspuns ar putea fi întrezărit în spectacolul de la Țăndărică, gândit (adaptare și regie) de Mihai Dumitrescu, actor al teatrului, debutant în regie, pe scena căruia îi este fidel de ani buni. Sursa de inspirație a fost cartea lui Michelle Cuervas, scriitoare americană pentru copii, Confesiunile unui prieten imaginar. Sedus de idea autoarei care analizează “puterea ascunsă a tuturor lucrurilor nevăzute fără de care viața ar fi mai puțin frumoasă”, Mihai Dumitrescu a scris un scenariu interesant, deloc didactic, cu umor, cu personaje inventate care servesc povestea. Riki Diki, personajul central, nebăgat în seamă la școală, nici de colegi, nici de profesori, cu părinți “serioși și fără chef de joacă”, află că sora lui are un prieten imaginar de care nu știa. Și, de aici, povestea continuă cu persoanaje de tot felul: Vip Elia, “o vedetă cu patine”, Șoseta Împuțită, Tic-Tac,”niciodată n-o să tac”, Papă Tot, care trec prin sala de așteptare a personajelor imaginate sau în sala Imaginarilor anonimi. Nu încalec pe o șa ca să merg mai departe. Copiii vor descoperi singuri cum e cu personajul imaginar.

            Spectacolul are multe “ingrediente”, de tot felul, dar nu este încărcat. Un decor simplu și functional, semnat de Elena Iorga, proaspăt absolventă UNATC, secția de scenografie. O masă cu diverse accesorii, un fundal decorat cu figuri, o ștangă de pe care coboară alte figuri, păpuși de mici dimensiuni, construite de Daniel Stamate. Concepute în tehnica 3D, gândite și elaborate în așa fel încât să aibă expresie, căldură, să nu fie reci, ca manechinele din vitrine, cum am văzut în alte spectacole, să poată fi mânuite ușor, să nu fie rigide.

            Actor intuitiv, foarte bun mânuitor, Mihai Dumitrescu a lucrat la amănunt cu colegii lui, care au realizat personaje bine conturate. Mânuitul la masă presupune câte 2-3 actori la o păpușă, deci cere atenție și concentrare. De exemplu, Dora Ortelecan, Riki Diki, este ajutată de Mona Toncu și Florin Mititelu sau Vip Elia, Alina Teianu are ca ajutoare pe Florin Mititelu și Roxana Vișan. Exemplele ar mai putea continua.

            De la momente de stand- up, la ritmuri de hip hop, de la dans la cântece ritmate, de la umbre și siluete, la video și black light, toate crează alături de poveste, de jocul actorilor imaginea unui spectacol de văzut, de reținut. M-au amuzat câteva secvente, reușite, de altfel. Dansul celor trei Bau Bau (Ioan Păduraru, Mona Toncu și Florin Mititelu), în costume roz, cu măști fosforescente pe față, de mare efect pentru cei mici. Bau Bau, personajul inventat de adulți pentru a-i potoli pe copii, “înalt, slab, gras sau scund, mai mare sau mai mic”, care poate lua orice formă îi determină pe cei din sală să strige: “nu mi-e frică de Bau Bau”. Un alt moment de efct, în tehnica black light, este apariția Marelui Imaginator (Florin Mititelu, ajutat de Alina Teianu, Roxana Vișan, Adrian Lefter, Mona Toncu, Ioan Păduraru), care, asemenea unui puzzle se transformă în pisică sau future, datorate mișcărilor sigure ale actorilor.

            Toți cei din distribuție (Dora Ortelecan Dumitrescu, Roxana Vișan, Alina Teianu Cocioran, Mona Toncu, Florin Mititelu, Ioan Păduraru, Adrian Lefter) joacă, mânuiesc, dansează, cântă cu plăcere, sunt dezinvolți, iar sala răspunde pe măsură.

Amintirile unui prieten imaginar este un spectacol antrenant, plin de învățăminte pentru cei mici și un moment de reflecție pentru cei mari.

Teatrul de animație Țăndărică- Amintirile unui prieten imaginar.  Regie și dramatizare: Mihai Dumitrescu. Scenografie: Elena Iorga. Construcție păpuși: Daniel Stamate. Muzica: Ruxandra Pleșescu.Dsitribuție: Dora Ortelecan Dumitrescu, Roxana Vișan, Alina Teianu Cocioran, Mona Toncu, Florin Mititelu, Ioan Păduraru, Adrian Lefter.  Data vizionării: 11 mai 2023.