Patru teatre în patru limbi

 

Timișoara, Capitala Europeană a Culturii, poate intra în Cartea recordurilor și prin faptul că este singurul oraș din lume care are teatre de stat în 4 limbi: română, maghiară, germană și sârbă. Dacă despre primele trei se știe și se vorbește, despre cel de al patrulea nu prea știe multă lume.

“Timişoara este un exemplu unic în Europa. Noi avem o mare tradiţie teatrală pe aceste meleaguri. Părintele teatrului sârbesc, Joachim Vujici, este la origine, după mamă, din Sânpetru Mare. Câţiva sârbi din Cenad şi Timişoara s-au aflat printre întemeietorii Teatrului Naţional Sârbesc din Novi Sad”, spunea fostul deputat Slavomir Gvozdenovici, unul dintre cei care s-a luptat pentru îndeplinirea visului comunității sârbe din Timișoara de a avea un teatru în limba maternă..

Teatrul în limba sârbă a fost înființat în 2019 ca secție a Teatrului pentru copii și tineret Merlin, primul spectacol fiind Ursul păcălit de vulpe, în regia Marianei Ivașcu. Doi actori (Marko Adzici și Olivera Iovanovici), trei spectacole în repertoriu (în afara celui menționat, Lupul cel fricos, Don Juan din Leušić, Noua poveste a Scufiței Roșii), o prezență la Festivalul Formelor de Teatru Mic de la Zajecar (Serbia), deplasări, acesta ar fi profilul secției în limba sârbă.

Am revăzut spectacolul Neka Nova Crvenkapa/Noua poveste a Scufiței Roșii (se joacă și în limba română) care are la bază un scenariu scris de Ecaterina Mihăiescu Păun. De ce e nouă povestea? Păi, pentru că lupul încearcă să-și schimbe năravul, să nu mai fie rău, să fie prietenos, simpatic. Dacă reușește, nu o să vă spun. Este un spectacol interactiv, cu o muzică antrenantă (compusă de Rodica Giurgiu), cu niște păpuși cam cât un stat de om, haioase, colorate, ușor de mânuit (realizate de Kristina Nagy). Lupul e chiar adorabil, albastru cum e el, Scufița, neastâmpărată, până și bunica e mai sprințară. Lui Marko Adzici și Oliverei Iovanovici li se adaugă Iasmina Negru. Povestea are ritm, se înțelege ușor și e mai puțin înfricoșătoare decât cea clasică. O mențiune se cere făcută: în limba română spectacolul este unul dintre cele mai longevive (premiera în 1982).

"Foaie verde, vânt de sud/Cântă cucu' să mă duc/Foaie verde, vânt de est/Urlă lupu-n codru des", zice un cântecel despre un alt lup, de data asta unul fricos. Inspirat dintr-o poveste scrisă de Borisav Atanasković (1931-1994), cunoscut scriitor sârb, dramaturg pentru copii, scenarist, regizor, actor, jurnalist și editor. Plašljivi vuk/ Lupul cel fricos ne vorbește despre un lup mai special, fricos și de umbra lui, ipohondru, care are de a face cu spirite ale pădurii întâlnite într-o călătorie a cunoașterii. Un decor minimalist (Nicoleta Buciuța), muzică rock (Ioan Tudoran), o scenografie simplă, dar funcțională (Attila Bajko), păpuși (Tamas Tunde), puține, e drept, dar simpatice, o regie coerentă (Mădălina Petre Ghițescu), trei actori (Marko Adzici, Olivera Iovanovici și Peter Adzic, student), extrem de  volubili, toate adunate duc la un spectacol viu, interactiv, pe placul celor mici.

Al treilea spectacol, Medu prevarila lija/Ursul păcălit de vulpe, este o adaptare după Ion Creangă, realizată de Delia Gavlițchi, varianta în limba sârbă este semnată de Mimo Obradov. De ce n-are ursul coadă? Ce metode alege vulpea pentru a-l păcăli, a-l convinge să prindă pește? Cum e să-ți fie foame în miezul iernii? Mariana Ivașcu a conceput un spectacolul vesel, pozitiv, pe ritmuri antrenante (Florin Grigoraș). Păpușile, de diferite dimensiuni, articulate, cu gabit în spate, mânuite de Marko Adzici, Luana Uncruțiu, Robert Copoț și decorul (Vasile Lihor Laza și Marina  Nicolici) alb, din pânză sunt alte componente care întregesc imaginea un spectacol simplu, cu imagini clare și care se termină cu prietenia dintre cele două animale, dar și cu copiii din sală.

În repertoriul secției sârbe există și un spectacol dedicat adolescenților, Don Žuan iz Leušića /Don Juan din Leušić, o monodrama semnată de Borisav Atanasković și scrisă în 1974. Este povestea unui bărbat, cu o viață tumultoasă, prin care au trecut 13 femei, dar el a iubit doar una, pe Perunika. Fiecare femeie a lăsat o urmă în viața lui. Personajul, interpretat de Marko Adzici, își face procese de conștință, caută să înțeleagă unde a greșit. Mădălina Petre Ghițescu, cea care a coordonat artistic montarea, spunea: „Un suflet masculin, încâlcit în propriul său univers feminin, înconjurat de treisprezece suflete-femei, încearcă să-şi găsească alinare în idealul feminin pe care l-a format, obsesiv, în minte. O simfonie sensibilă, universal valabilă, compusă de Borisav Atanasković care ne descoperă spiritul masculin, primordial, necizelat, neliniştit, nemângâiat, căutând mereu figura feminină, maternă, care să îl recuprindă.” Marko Adzici, singur pe o scenă goală, fără decor, doar cu o lumină deasupra capului (ca la un interogatoriu), face un recital, în care îmbină duioșia, cu emoția, cu o mimică expresivă, o voce când tunătoare, când caldă. Este confesiunea unui bărbat în căutarea femeii, a iubirii adevărate, unice. O dată mărturisirea terminată, personajul stinge lumina și dispare.

Am încercat să prezint profilul unei secții tinere, care s-a născut din dorința unei comunități de a avea un teatru în limba maternă, de a avea propria sa identitate, subliniind ideea de multiculturalitate a orașului de pe Bega.