Te uită, cum ninge ...aprilie

Acest vers bacovian parafrazat m-a obsedat în călătoria pe care, alături de trupa Teatrului Țăndărică, am făcut-o la Karlsruhe, în Germania. Motivul a fost o manifestare organizată de Teatrul Marotte și Primăria orașului și intitulată ZILELE CULTURII EUROPENE. Spectacolul ales a fost Adunarea păsărilor. În cadrul aceleiași acțiuni culturale au fost prezenți și colegii noștri de la Teatrul clasic Ioan Slavici, trupa de marionete din Arad, cu spectacolul Tovarășul de drum. Revederea pe meleag străin are alt gust și este mai dulce.

Dar până să descriu ce s-a întâmplat acolo, trebuie să povestesc despre ‘aventurile’ celor 16 ‘mușchetari-țăndărici‘ pe cărări străine. Echipați de primăvară, așezați în microbus, fiecare cu durerile lui de șale, spate, genunchi, tuse sau junghi,dar optimiști, am pornit la un drum lung de peste 1800 km. Am poposit la Arad, la Herzogenburg sau Sant Polten pentru a înnopta și a ne reface după 12 ore de drum. Am avut de toate: soare, ploaie, rece ca de toamnă, frig pătrunzător, zăpadă, sus pe munții Carpați sau în Alpi, dar și pe pământ. Fulgi mari, aproape neverosimili ce au creat un cadru scenografic greu de imaginat pentru sfârșitul lunii aprilie. Autostrăzi, orașe aproape pustii la sfârșit de săptămână, hoteluri mici, unde duminica nu există recepție și cheile ți le iei singur după ce faci un cod. Și câte și mai câte!

Să revenim la scopul nostru cultural! Karlsruhe este situat în landul Baden-Württemberg, în apropiere de granița cu Franța și Elveția. Meridianul de 49° trece direct prin centrul orașului. Acest curs este marcat de o piatră și o linie în grădina zoologică. Numele orașului provine de la Margraful Karl al III-lea Wilhelm de Baden-Durlach. Karlsruhe înseamnă locul de odihnă al lui Karl, Karl Wilhelm fiind înmormântat în piramida de piatră din Marktplatz, piață centrală. Karl Wilhelm a fondat orașul în anul 1715 după o neînțelegere cu locuitorii fostei capitale, Durlach. Orașul are castelul în centrul său și 32 de străzi care se împart radial spre periferii. Karlsruhe este denumit și orașul evantai.

Spectacolul Adunarea păsărilor s-a jucat în sala mare a Casei de cultură din zona veche a orașului. O sală cu peste 1000 de locuri, care s-a micit pentru a sluji scopul spectacolului. Am jucat în fața a 160 de spectatori, mai ales de vârstă medie, care înarmați cu pernuțe pentru scaune și pahare de șampanie sau bere au așteptat cuminți începutul reprezentației. Pe parcursul ei nu s-a auzit un sunet, au urmărit aproape fascinați povestea de pe scenă. Mesajul spectacolului  este extrem de actual, în contextul politic atât de încărcat legat de imigranți și criza la nivel mondial pe care o declanșează, de fanatism religios, de teroare și terorism, de fundamentalism, de religia prost înțeleasă. Este puternic la nivel de mesaj, de simbolistică, de imagine, de mişcare, de atmosferă. Emoţionează, impresionează prin unitate stilistică, prin crescendo-ul ritmului, dat de zbaterea, de ţipătul sau murmurul păsărilor. Nici nu era nevoie de cuvinte pentru a exprima ideile poetului persan Farrid Uddin Attar atât de bine desluşite de regizor (Cristian Pepino), de scenograf, de autoarea costumelor (Cristina Pepino) sau de idea sugerată de Michaela Tonitza Iordache. Decorul, costumele, siluetele şi capetele de păsări, proiecţiile video, muzică totul creează o atmosferă rafinată, dinamică,  învăluită în mister şi parfum oriental. Aceste calități au fost perfect înțelese de publicul german care la final a aplaudat zgomotos, i-a chemat la rampa de mai multe ori pe actorii Gabriel Apostol, Liliana Gavrilescu, Decebal Marin, Ioan Brancu, Geo Dinescu, Marin Fagu, Cristian Mitescu, Roxana Vișan, Andreea Ionescu, Cristina Țane. Toți au împărtășit o energie bună, dată de spiritul de echipă. Actorii alcătuiesc un tot, se identifică cu personajele lor creind o simbioză. Au forţa de a transmite tot zbuciumul sufletesc, trăiesc cu pasiune fiecare “fâlfâire” de aripă, fiecare zbatere, exprimă cu corpul lor, iubirea, lupta aprigă pentru suprevieţuire sau supremaţie, epuizarea totală( sugerată de contorsionarea trupurilor interpreţilor). Un joc - dans de mare gingăşie, plin de sensibilitate care impresionează. Îţi vine să aplauzi, dar ca la un concert clasic, renunţi şi respiri adânc pentru a nu tulbura momentul. Toate acestea au fost apreciate de publicul german, deobicei rezervat și conservator. A fost o seară plină de emoții care s-a terminat cu un pahar de vin oferit de directorul Teatrului Marotte. Alături ne-a fost Christian Caimacan cel care a fost preocupat ca totul să iasă bine de la început, stabilind detaliile prezenței noastre în Germania.

Și drumul de întoarcere a fost la fel de "bacovian"!

Genoveva Preda:’’ Teatrul pentru copii are valoarea sămânței ce se aruncă primăvara în pământ. Când are soare și apă, rodește.’’

Gavroche-ul teatrului românesc, Genoveva Preda se poate lăuda cu o carieră îndelungată, începută prin 1954 și care continuă și astăzi. Plină de vitalitate, inimoasă,iubitoare de muzică clasică, lectură, jazz, călătorii are o mulțime de roluri, jucate cu pasiune, talent, devotament. De la Leonid Leonov, la Shakespeare, Andreev, Victor Hugo, Bertold Brecht la Perrault, Creangă, Alecu Popovici, Serghei Mihalkov, Carlo Gozzi, Carlo Collodi (și mulți, mulți alții) la Cioran. Din lunga discuție pe care am avut-o într-o după amiză, desfășurată pe fondul muzical de pe benzile rămase de la soțul ei, am selectat întrebări care să definească personalitatea unui actor cu suflet de copil.

Raluca Tulbure: Prima întrebare firească ce-mi vine în minte este dacă ți-ai dorit de mică să devii actriță?

Genoveva Preda: Cred că fiorul ăsta l-am avut la 5 ani jumate. Eu m-am născut într-un sat, pe valea Oituzului. Mama era învățătoare, tata la fel. Mama era o romantică care monta piese cu copii la școală. Eu nu eram încă elevă, dar trăgeam cu coada ochiului. Imi plăcea să văd cum repetă copii cu maam. La un moment dat, i-am mărturisit că-mi pare rău că nu sunt și eu pe acolo. Primul rol pe care mi l-a dat a fost o figurație, o floare de măcieș. Trebuia să stau acolo, bătută de vânt, într-o rochiță de hârtie gofrată. Făceam turnee. Plecam cu căruța c nea Zarzu, la Onești, la 9 kilometri. Jucam, ne mai prindea câteo ploaie cu căruța. Nu visam atunci că o să ajung în cele mai teribile turnee, în cele mai teribile avioane...

R:T.: Că o să străbați lumea de la un capăt la altul.

G.P. : Atunci a fost picătura care a declanșat pasiunea de mai târziu.

R.T. : Am înțeles că ai fost eleva lui Mihai Popescu și aș vrea să te rog să spui două vorbe despre omul, actorul, pedagogul Mihai Popescu pentru că nu știu câtă lume își mai aduce aminte de el.Eu nu l-am prins pe scenă, dar îl ascultam la teatru radiophonic, și, mărturisesc , că m-am îndrăgostit de el.

G.P.: Din nefericire, nu am lucrat mult cu el în anul întâi pentru că s-a îmbolnăvit și a și murit. Mi-a aduc aminte de el, o voce, o prestanță, o modestie uluitoare. La început, n-am făcut teatru am făcut cinematografie. Am remarcat că de câteori intra în institute și era pe acolo portarul sau femeia de serviciu, era primul care saluta. Era de o eleganță…

R.T.: Eleganța marilor actori…

G.P.: Da, eleganța marilor actori fața de oamenii simplii. Niciodată nu a făcut observație unui student că a intrat târziu, dar nici nu lucra cu el. Noi știam asta. Așa că a rămas, dincolo de un mare actor, a fost un om excepțional.

R.T: După ce ai lucrat în teatre de drama cum ai ajuns la un teatru de copii?

G.P.: Am fost întâi la Teatrul din Galați. Ca studentă am jucat la Teatrul Nottara, care pe atunci se numea Teatrul armatei. Apoi, am dat concurs la Teatrul CFR Giulești, Odeonul de astăzi. Acolo, primul rol care l-am jucat a fost Gavroche și pe urmă Motanul încălțat care mi-a schimbat destinul. Acesta a fost drumul care m-a dus spre teatrul de copii.Ideea spectacolului i-a venit lui Ion Manolescu, care era director onorific, Tudor Mușatescu a făcut dramatizarea. Mira Iosif a scris un articol în care a spus că sunt argumentul cel mai viu al creării unui teatru pentru copii. Și s-a întâmplat! În toamna acelui an! S-a înființat Teatrul tineretului. Apoi, s-a împărțit în teatrul lui Penciulescu și teatrul lui Ion Lucian. Mi-a plăcut foarte mult să joc Motanul încălțat, dar când am auzit că voi fi trimeasă să joc într-un teatru exclusiv pentru copii am fost nefericită.

R.T.: De ce?

G.P.: Pentru că aveam o paletă mult mai largă, chiar dacă jucam Gavroche, era intr-un spectacol după Victor Hugo. Așa paleta mea se îngusta oarecum, era și un repertoriu pe care nu îl putea ghici, eram la începutul carierei. Am suferit, dar până la urmă, se usucă un copac, înflorește altul, am început să iubesc foarte mult publicul, acesta care este de o sinceritate dezarmantă, nu-l poți înșela.  Și așa am rămas la Teatrul Creangă, apoi, la Excelsior.

R.T: Și la un moment dat s-a întâmplat un hiat. La un moment dat, viața ta a luat o altă direcție, s-a schimbat din nou. Cum s- a întâmplat?

G.P: A venit o altă surpriză, care se numește Franța.

R.T: Cum a început iubirea ta pentru Cioran?

G.P.: Iubirea pentru Cioran! Imediat după ‘ 90 am citit “Lacrimi și sfinți”. Nu citisem până atunci nicio carte de a lui. Ba, m-a intrigat, ba, mi-a plăcut. Am început să-i caut cărțile și pentu că se născuse prietenia dintre mine și Irina Mavrodin și care mă văzuse cu “Legendele românești” în Franța, stând de vorbă cu ea într-o zi, m-a întrebat ce mai citesc. Și, i-a răspuns că citesc ca o nebună din Cioran. Nu știam că Irina Mavrodin susținea doctorate pe tema Cioran, știam, doar, că a tradus două cărți din Cioran. A început o discuție pe tema lui Cioran, eu foarte relaxată, și, la un moment dat m-a întrebat de ce nu fac un spectacol pentru că am un mod foarte personal de înterpretare. De fapt, Cioran este un camp vast pentru oricine.I-am spus că Cioran este pentru citit, o să adoarmă lumea în sală. Irina Mavrodin mi-a zis să mă duc acasă, să scot ideile din cărți pe cartonașe și, apoi, să mă joc cu ele cum vreau eu.

R.T.: Ca la un joc de cărți!

G.P.: După care să mă duc la ea și să-mi facă scenariul. Când m-am dus și i-am citit mi-a spus că am făcut scenariul și că ea nu mai are ce să facă. Nu am știu dacă să mă bucur sau nu. Mi-a zis că pentru că l-am făcut eu îmi va fi mai ușor să-l învăț.Era și în franceză.

R.T.: Nu era primul spectacol de autor pe care l-ai făcut?

G.P.: Nu! Primul a fost “Legendele românești” pentru adulți, al doilea pentru copii după Ispirescu ( am jucat peste 300 de spectacole, avea o muzică discretă, scrisă de un muzician francez pentru instrumente medievale) și Cioran era al treilea.

R.T.: Cu care ai bătut Franța de la un cap la altul, ai intrat în niște cercuri elitist,ai fost invitată la colocvii și simpozioane , sesiuni de comunicări legate de opera lui Cioran. Cu se simte un actor într-un asemenea context?

G.P.: M-am simțit foarte bine. Vreau să-ți spun că primul spectacol a fost în cea mai frumoasă sală a Muzeului Brukenthal, în sala barocă. Inaintea mea a cântat un cuartet muzica preferată a lui Cioran (Mozart și Bach). Muzica lor m-a încărcat sufletește. După spectacol am primit nenumărate scrisori, care au apărut într-o carte.

R.T.: Actriță și, acum am în față două cărți la care ești autor total. Ai scris-o, ai compus-o grafic. Cum de s-au strâns atâtea talente într-un om mic, cum spunea cineva într-una dintre scrisorile de care aminteai “mică cât trei mere”?

G.P.: Nu știu. Actoria, spectacolele fac parte din meseria pe care mi-am ales-o. Am fost “îmboldită” să scriu o carte. Irina Mavrodin mi-a spus că am atâtea amintiri încât ar fi păcat să nu le strâng intre filele unei cărți.

R.T.: Ai, cred că un noian de amintiri legate de deplasarile cu teatrul Creangă și Excelsior, dar și din peregrinările tale prin Franța.Poți să-mi spui una, la întâmplare? Să începem cu… Cioran!

G.P.: Am jucat, într-un orășel de la malul oceanului, într-un “café phylo” (cafenea de discuții filozofice), decorat cu plase de pescuit, ancore. La sfârșit a venit un domn tânăr, cam de vreo 35 de ani. Am aflat că era paznic de far și, în orele de singurătate, citea filozofie. A fost impresionat de cuvintele lui Cioran. Mi-a spus că el este fericit în singurătatea lui, deși nimeni nu-l înțelege.”Sunt singur la părinți, dar pot spune că de azi înainte am un frate pe Cioran”.

R.T.: Ce compliment frumos! Am văzut și în cartea de care vorbeai alte mărturii impresionate despre puterea cuvântului, dar și a actorului,despre modul în care teatrul poate ’’trata’’ sufletul. Ai avut o viață plină, cu bune , cu rele ca fiecare dintre noi. Ai regrete?

G.P.:Poate că, deși n-am regretat deloc, poate acum regret că nu am un copil. Se spune că, dacă lași un pom sau un rol sau ceva...

R.T.: Copiii tăi au fost rolurile pe care le-ai jucat.

G.P.: Da, rolurile, scenariile pe care mi le scriu singură. Am sufrit în meseria asta la început, am zis că actorul este un fel de sclav, care trebuie să joace cum spune autorul, regizorul. Apoi, în Franța n-a mai fost nimeni stăpân pe mine, Eu am fost responsabilă cu binele sau cu răul. Salvador Dali spunea undeva ‘’că greșelile în artă sunt divine și nu ar trebui îndreptate’’.

R.T.: Dacă ai avea puteri magice ce ai face?

G.P.: Spectacole.Poate am aceste puteri, dar nu știu.

R.T.: Lucrezi la ceva nou?

G.P.: La un spectacol Brâncuși pe care îl voi juca și la Tg. Jiu, în cadrul manifestărilor din anul Brâncuși.

R.T.: Să revenim la turneele pe care le-ai făcut cu Teatrul Creangă și, mai apoi, cu Teatrul Excelsior.

G.P.: Ion Lucian ne-a dus peste oceane și mări, peste munți și peste ape, peste tot în lume. Un turneu îl aducea pe altul.Era ca u val uluitor. Japonia, Cuba, SUA,etc. Am învățat geografie din avioane. Am zburat de nenumărate ori între cer și ape, crezând că fericirea n-are sfârșit. Teatrul pentru copii are valoarea sămânței ce se aruncă primăvara în pământ. Când are soare și apă, rodește.

R.T.: Poate ar trebui să amintim de Ion Lucian, magicianul teatrului pentru copii.

G.P.: Era imprevizibil, pretențios, exigent, dar noi îl prețuiam pentru asta. Apoi era un actor remarcabil , iar ca director a vrut să promoveze teatrul românesc pentru copii în lume și a făcut-o ca nimeni altul. Energia lui ne dădea avânt. Eram ca niște arcuri mereu în acțiune în jurul lui. Rămâne o legendă vie pentru că a iubit și a prețuit miracolul copilăriei. Spre sfîrșitul vieții, poate, a fost prea singur în lupta sa, poate a obosit...

Au mai rămas multe vorbe nescrise pe bandă, poate pentru un alt interviu.