Duminică seara am pornit la plimbare prin Soho. Care Soho? Cartierul
londonez, plin de teatre muzicale și am participat la nunta lui Mackie Șiș cu
Polly Peachum, am asistat la o lecție deschisă de cum să devii cerșetor, ținută
de “regele cerșetorilor”, domnul
Peachum, am intrat în fieful lui Mackie Șiș, în lumea interlopă, coruptă. Opera de trei parale, scrisă în 1928 de
Bertolt Brecht pe muzica lui Kurt Weill, este o satiră a unei societăți putrede
pe interior, plină de vicii (lăcomie, vanitate, prostituție, etc.), unde totul
se poate cumpăra. Replici precum: “Cu nicio sumă de bani nu-i poți convinge să facă dreptate” sau
„Pentru-această viață, trebuie să fii prudent/ Căci la închisoare-ajungi dacă
nu ești atent” sunt la fel de actuale ca acum aproape o sută de ani. Pentru a accentua similitudinea cu societatea în care
trăim, Gelu Colceag a adăugat un monolog de final despre politicienii care fură
și, pe care Mackie Șiș (Marius Manole) îl rostește impecabil. Poate că e prea
mult! La final, Mackie este grațiat de regină, este făcut cavaler, i se dă un
castel și primește …o pensie specială.
Spectacolul, în regia lui Gelu Colceag la TNB, este
destul de inegal. Este un spectacol de anvergură, cu o scenografie (Liliana
Cenean și Ștefan Caragiu) concepută și pe verticală și care folosește dotarea
tehnică (rotativa), cu un ansamblu numeros de actori și figuranți, cu
instrumentiști, deci, o desfășurare de forțe. Bine coordonat corul, o combinație
de cor antic cu cel al cerșetorilor, care mi-a amintit de un alt regizor și un alt
spectacol. La fel de bun este grupul curvelor (Oana
Laura Gabriela, Cristiana Ioniță, Beatrice Rubică, Andreea Alexandrescu, Irina
Noapteș, Roxana Colceag) sau cel al prietenilor lui Mackie Șiș (Ovidiu Cuncea,
Alexandru Georgescu, Orodel Olaru, Mihai Verbițchi). Completează ansamblul
grupul cerșetorilor și al polițiștilor care și ei cântă și dansează. Ar trebuie
menționate costumele pline de culoare, extravagante sau jerpelite, machiajul
tuturor celor din scenă.
Gelu Colceag a știut întotdeauna să-și aleagă actorii și să-i ”stoarcă” la maxim. Fiind un musical a căutat actori care să și cânte. Weill a scris o muzică cu melodii simple, dar sugestive. O orchestra (vioară, pian, percuție, clarinet, trompetă, trombon, chitară) condusă de Marius Leau și formată din Ligia Dună, Lucian Maxim, Marius Grigorescu, Cristian Nicolae, Ciprian Martenie, Răzvan Mihai Grigorescu funcționează perfect. La capitolul interpretare sunt câteva care se rețin. Marius Manole în Mackie Șiș este la granița dintre râs, zeflemea și plâns. Personajul lui este tipul de fanfaron, de golan dichisit, de fante, căutat de femei, de care își bate joc și pe care le duce cu zăhărelul, evident. Îmi place la Marius Manole că nu se copiază pe el, deși joacă mult și divers. Zică cine ce o zice! Cântă (deși recunoaște că nu are voce), dizează, dansează, face acrobație și este credibil, fără excese.
Emilia Popescu crează în Jenny Speluncă un personaj ce se reține
prin precizia interpretării, dramatism. Mircea Rusu în rolul lui Jonathan
Peacham are suișuri și coborâșuri. Înfățișează un “om de afaceri” care îi exploatează pe cerșetori cărora le dă lecții, îi
îmbracă adecvat. Este la limita vulgarității personajului pe care el sau
regizorul l-a înzestrat cu un accent evreiesc și care pe mulți i-ar putea
deranja. De cântat, cântă bine. Tania Popa este consoarta dumnealui, cea care
orchestrează arestarea lui Mackie Șiș, pe care îl vrea spânzurat. Creionează portretul
unei ariviste, bețive pentru care banul este totul. În rolul lui Polly, Teodora
Calagiu dovedește calități vocale deosebite, dar, în opinia mea, nu a reușit pe
de-a-ntregul la partea dramatică. O mențiune și pentru Medeea Marinescu în
rolul lui Lucy, un personaj corect construit.
Sunt câteva gânduri răzlețe de la premiera spectacolului Opera de trei parale
