AlexaVisarion-70

Parafrazându-l pe Tudor Arghezi, aș putea spune că “niciodată toamna nu fu mai frumoasă” la Botoșani decât în acest an. Am descins pe meleagurile moldave, scăldate de un soare blând  și “pictate” de un pictor anonim în culori de galben, arămiu, maroniu, la invitația Teatrului Mihai Eminescu și a amabilului său director Traian Apetrei. Motivul a fost generat de o serie de manifestări dedicate regizorului Alexa Visarion , care a împlinit 70 de ani și care este născut în zonă, apoi, de o premieră.

Proiectul “Botoșăneni de vază” este menit să omagieze oamenii care “sfințesc” localitățile de obârșie, care au făcut ”fapte” demne de laudă, care au făcut din nume renume. Este un fel de antidot împotriva uitării, ca să citez titlul cărții lui Alexa Visarion, lansată cu acest prilej. Despre regizorul, scenaristul, profesorul, publicistul Alexa Visarion, Cătălina Buzoianu spunea odată, “Poate să înceapă mereu, totul, de la zero. Ştie să renunţe, ca să poată merge mai departe. Ştie să piardă, ca să poată câştiga. Risipindu-se, de fapt se adună”? Chiar așa, ce am mai putea adăuga noi, muritorii?

“Nu pot exista decât dacă ard până la capăt” mărturisea regizorul, de fapt aceasta este chintesenta artistului, a artistului adevărat pentru care orice creație este un foc ce îl macină, îl torturează,îl izbăvește.

Prima zi a manifestărilor s-a desășurat la Casa Tineretului, sediul temporar al Teatrului Mihai Eminescu. Motto-ul a fost:70 de ani de bucurii pământene, 50 de ani de la debutul în lumea teatrului și 40 de ani de creație în filmul românesc. Au fost prezentate secvențe dintr-un film realizat de Televiziune Română și intitulat  Alexa Visarion-Magia teatrului și a filmului. Un portret-eseu despre o activitate remarcabilă, cu secvențe filmate din spectacole de teatru și televiziune, creionat de înșuși ”magul”Alexa. Apoi, criticul ieșean Călin Ciobotari a prezentat cartea semnată de sărbătorit Împotriva uitării. Despre talentul de publicist al lui Alexa Visarion, Călin Ciobotari a spus: “Actul de rememorare nu îl poate face nimeni. Alexa Visarion este de părere că există un timp valabil, care scapă perisabilului.Un timp care rămâne același, valid, numai în momentul în care este generat de artă. Arta npastră generează timp. (…) Este un excelent portretist. Este o carte despre întrebări fundamentale. Pentru că Alexa Visarion, ca și Peter Brook, este un adept al întrebării. (…) Cine sunt eu, cine ești tu în teatru? (…) Care este rostul Teatrului?”

Partea oficială a fost scurtă, dar emoționantă. Sărbătoritul, fost director al Teatrului botoșănean a primit o “Diplomă de excelență” și titlul de “Director de onoare al Teatrului Mihai Eminescu”, iar viceprimarul Marian Murariu i-a oferit și un set de volume de poezie, semnate de laureații Premiului Național de poezie Mihai Eminescu. “Acest director de onoare înseamnă în primul rând dragoste față de teatru, însemnă puterea de a crede în continuare în teatru, folosind întrebările, dar și un anumit tip de investigație. Acest director de onoare însemnă dragoste pentru ce se întâmplăîn momentul de față în Teatrul Mihai Eminescu, vorbesc de repertoriu, de trupă, ca direcție privind șansa teatrului de a fi viu.Și, mai înseamnă că acest director de onoare mă adduce alături de prietenii mei, de foștii mei colegi, de foștii mei profesori și îmi dă putere să cred că nu a fost degeaba”. Alexa Visarion a vorbit despre mândria lui de a fi din partea locului, despre amprenta puternică pe care a lăsat-o copilăria petrecută la țară, la Bălușeni, despre prima mare iubire a sa, Mihai Eminescu. Seara s-a încheiat cu proiecția filmului Inghițitorul de săbii, din 1981, o producție de referință. Inspirat după nuvelele Moartea înghițitorului de săbii și revolta în port de Alexandru Sahia și schița lui Gheorghe Brăescu Vine doamna și domnul general, filmul vorbește despre condiția artistului în societate, artistul de circ, vitregit de soartă în toate timpurile ce își câștigă existența prezentând  un număr de senzație. Infiază un copil, desi de abia își duce traiul și cu el străbate satele. Înghițitorul de săbii este obligat să facă un număr cu baioneta data de un ofițer și va muri. Impresionante scene, de un tulburător dramatism. Pentru mine a fost cu atât mai emoționant pentru că prin fața ochilor mei s-au perindat mari actori, dispăruți, uitați de generațiile actuale și din nou, imaginea ‘îngerului’ acrobat al lui Ștefan Iordache sau măreția lui Mircea Albulescu mi-a strâns o lacrimă în colțul ochilor. NU trebuie uitați!

În ziua următoare, însoțită de domnul director Traian Apetrei, am poposit în comuna Bălușeni, la Casa de cultură Alexa Visarion. Primarul Niculae Stratulat și viceprimarul Claudiu Doroftei, alături de un grup de elevi l-au sărbătorit pe consăteanul lor. Acesta le-a vorbit elevilor despre mândria de a fi crescut la țară,despre copilăria frumoasă pe care a avut-o, despre prietenii pe care i-a păstrat până în ziua de azi, i-a îndemnat să învețe, să citească cât mai mult. Apoi, a urmat un fragment din spectacolul Titanic Vals, regizat de Dan Tudor.

In sala casei de cultură a avut loc și vernisajul unei expozitii de grafică semnată de Constantin Draxin, localnic de vază, care a avut și o poveste de viață demnă de un film artistic. Scriitorul Gellu Dorian i-a prezentat și o selecție din cărțile de poezie, subliniind că personalitatea lui Draxin, de altfel puțin cunoscută, a fost una complexă. Un concert susținut de Fanfara Cordăreni a întregit atmosfera unei sărbători frumoase, emoționante care a omagiat un om, un artist special,plecat în lume dintr-un loc de poveste. Este un mod de a lupta împotriva uitării, de a face recurs la memorie, de a oferi posibile “modele”.

Am profitat de vizita de la Botoșani pentru a face o vizită “de lucru” coleilor de la Teatrul Vasilache. A ajuns în plină repetiție la un nou spectacol: Scufița Roșie, în regia lui Mihai Donțu. Sigur că e greu de spus cum va arăta spectacolul pentru că, fiind în lucru, fără toate elementele de decor sau costume,îți poti doar imagina cum o să fie. Mi-a plăcut ideea scenariului, unde Scufița trebuie să facă față nu unui lup, cel din povestea clasică, ci la doi, unul din Cei trei purceluși și altul din Capra cu trei iezi. Deocamdată,atât! I-am revăzut pe simpaticii actori,am stat de vorbă cu directorul teatrului, actorul marius Rogojinschi, m-am „minunat” de vitregia condițiilor în care își desfășoară activitatea, aproape de cerul liber. Sunt promisiuni de fonduri de reparații. Ca o paranteză, situația nu este roză nici la „surata” mai mare, Teatrul Mihai Eminescu, aflat de mult timp în stadiul de șantier. Zilele teatrului, care vor avea loc spre jumătatea lunii octombrie se vor desfășura sub deviza “Redați comunității Teatrul Eminescu”. Este un apel disperat al conducerii, al actorilor și al întregului personal pentru sensibilizarea celor în drept. Poate că donația simbolică oferită de un membru al familiei Callimachi, strâns legată de istoria acestui oraș, ar trebui urmată.

Soare, mare,valuri și...păpuși

La Burgas, al patrulea oraș ca mărime al Bulgariei, are loc de patru ani, în perioada 30 iulie-6 august un festival internațional al teatrelor de păpuși. În aer liber, pe o scena aflată la câțiva  metri de mare, seara de la ora șapte. Directoarea Teatrului de stat de păpuși din Burgas, Hristina Arsenova m-a invitat să iau pulsul  mării, al verii și al teatrului. Nu mai fusesem niciodată la Burgas, deși Bulgaria a fost încă din copilărie și studenție ținta vacanțelor mele.

Într-o zi toridă, am descins la Varna unde amabila directoare m-a așteptat, pornind la un drum de vreo sută și ceva de kilometri până la Burgas. Hotelul, situat la un pas de mare mi-a oferit priveliștea pe care o visez ades: marea în toată splendoarea și imensitatea ei, cu liniștea pe care numai ea ți-o poate da, cu panoplia de culori, de la albastru, la verde și turcoaz, cu răsăritul și apusul soarelui, cu murmurul aproape imperceptibil al valurilor. Un spectacol pe care Natura îl ‘regiza’cu măiestrie, parcă pentru mine. Așa îmi place să cred!

Programul de festival a fost extrem de lejer, doar seara de la șapte la zece, cu spectacole ușor de montat,la vedere, cu ateliere în diverse zone din parcul unde se afla teatrul în aer liber, în apropierea cazinoului, la câțva metri de pontonul ce intră in mare vreo 50 de metri. Anul acesta au fost invitate trupe din Rusia, Turcia, Spania și Bulgaria. În fiecare seară intrarea a fost gratuită și  era  plin de copii, de părinți, de bunici, de căței scoși la plimbare. Forfotă, agitație, floricele aruncate sau uitate pe jos, urlete, țipete, înghesuială, îmbrânceală, călcat pe picioare fără scuze și câte și mai câte.

În cele patru zile cât am stat am văzut 9 spectacole, fără pretenții, dar adaptate la specificul festivalului: ușor de montat pentru aer liber, cu durată sub o oră, foarte vizuale. Spectacolul de deschidere a fost Albă ca zăpada și cei șapte pitici, jucat de copii, membri ai cercului de teatru de păpuși de pe lângă teatrul gazdă. A urmat apoi, Teatrul de păpuși din Burgas cu piesa Vreau să fiu mare, scrisă de Izabela Degurska și regizată de grecul Kiryakos Argiropulos. Colorat, antrenant spectacolul spune povestea unui mic dragon ce trăiește într-o peșteră din pădure și care vrea să crescă mare repede și dintr-o dată, într-o zi dacă se poate. Teatrul Danny și Dessi din Haskovo ne-a spus o poveste cu...miere, pe versuri scrise de Batko Zlatko și Leda Mileva, pusă în pagină de Tania Eftimova,care și joacă. O vânzătoare de miere încearcă să vindă borcanele cu gustosul și prețiosul produs, dar fiind înconjurată de copii începe să depene în fața lor poveștile copilăriei ei. Din cele zece borcane ies, pe rând o serie de animale ale pădurii, fiecare cu povestea lui. Un spectacol bazat pe improvizație în funcție de reacțiile micilor spectatori. Tot cu o poveste inspirată de animalele pădurii a venit și Teatrul regional de păpuși TEREMOK din Vologa, Rusia, Poveste despre puiul de urs cel neastâmpărat, în regia lui Andrei Kniazkov. Ursulețul nostru, Mishuk descoperă că cel mai important lucru pe lume este iubirea necondiționată a părinților și că cel mai minunat loc de pe pământ este acasă. Micul magazin cu culori este spectacolul prezentat de Teatrul Art Land din Sofia. În regia Mariei Banova, actrițele Zdrava Kamenova și Iulia Kolarova au spus povestea Fridei, o fetiță pasionată de pictură, care intră într-un mic magazin să-și ia culori. Pablo, artist și el o învață jocul culorilor, combinațiile lor magice care ne pot infrumuseța viața. Teatrul Aladdin din Sofia a adus în fața publicului povestea, ghici voi a cui? A lui Aladin, firește. A fost un one man show al lui Dimităr Todorov, cel care a semnat dramatizarea, concepția păpușilor și regia spectacolului. Povestea este spusă, de data asta de duhul din lampă și nu de Șeherezada. Teatrul de stat de păpuși din Plovdiv a prezentat o poveste pe nisip intitulată Ce crocodil! Mi s-a părut de departe cel mai interesant spectacol. Totul se întâmpla în fața ta. Într-un colt al scenei erau trei actori ce făceau vocile, cântau, în față masa unde 2 actrițe desenau cu degetele pe nisip, în spate ecranul pe care era proiectată povestea. Totul într-un ritm amețitor. Un text plin de poezie despre prietenia care salvează vieți, despre lupta dintre cei puternici și cei slabi, despre relațiile dintre tineri și vârstnici. Teatrul regional din Riazan (Rusia) a prezentat povestea Teremok sau căsuță cu minuni scrisă de Samuil Marșak, cunoscut autor pentru copii, critic, traducător evreu rus din secolul trecut. Liniștea unei căsuțe din pădure este tulburată de “invazia” unei vulpi, a unui urs și a unui lup. O muzică veselă însoțește versurile care vorbesc despre prietenie, curaj și dreptate. Ultimul specatacol văzut a fost cel prezentat de cunoscutul păpușar spaniol, Jordi Bertran, binecunoscut în România, oaspete nu numai al Teatrului Țăndărică la multe ediții ale Festivalului Teatru, stradă și copil (ultima dată chiar în luna iulie a acestui an) sau ale Festivalului internațional al teatrului contemporan de animație ImPuls, ci și al altor teatre din țară. Spectacolul său Poeme vizuale este o lecție de mânuire, de inventivitate, de măiestrie, de virtuozitate “predată”de maestrul catalan, ajutat de Maria Isabel Martinez și Eduardo Telletxea. Aproape că îl știu pe dinafară, dar de fiecare dată mă fascinează jocul cu literele din burete care țes o poveste, dansează. La lumina lunii și sub cerul liber, la malul mării efectul de magie s-a amplificat și mai puternic. Și așa s-a încheiat pentru mine festivalul de la Burgas Zilele păpușii cu regretul că nu am putut sta până la final. Concluzia ar fi că cele văzute s-au remarcat prin simplitatea poveștilor, prin mesajul care invita la joacă și voie bună, prin modalități scenografice deloc complicate, dar care scoteau la iveală preocuparea pentru găsirea unor soluții rapide de schimbare de decor nu nui în timpul spectacolului, dar și după terminarea lui, când, hocus-pocus, în 10 minute intra altă reprezentație.

În afară de spectacole, întâlniri cu prieteni, căutări culinare (fructe de mare, pește, biurek, adică ardei copți umpluți cu brănză de capră și prăjiți în aluat de șnițel), am bătut la pas orașul Sozopol, o minune de oraș vechi, cu străzi în pantă, parcă săpate în stâncă, unde marea este la picioarele tale. Apoi am făcut o croazieră pe Marea Neagră, am poposit pe insula Sf.Anastasia, unde m-am simțit ca o castelană, departe de lumea dezlănțuită, aruncată în mijlocul mării, în bătaia vântului și la cheremul piraților. Mi-am imaginat un scenariu de film, la răscruce de vânturi în care eroina eram eu.  Visul, ca orice vis a durat puțin și m-am trezit la București, în plină vacanță.

Și am încălecat pe o șea și v-am spus povestea unui festival de vară unde “stelele și luna au ținut cununa” unor seri călduroase la buza mării și nu a sobei.

Nelu Pitic: Meseria mea?...o poveste fără sfârșit

Despre Nelu Pitic nu știam prea multe, recunosc.Mulți îl știu din concertele folk ( a cântatți în Cenaclul Flacăra, acum doar în cluburi, spectacole caritabile), îi fredonează cântecele, dar,oare, câți știu că în spatele imaginii cântărețului se află o alta:aceea a creatoruluyi de marionete, a pictorului scenograf de la Teatrul Clasic "Ioan Slavici" din Arad, secția marionete.Se află de ceva timp în branșă,a lucrat la zeci de spectacole. “Nici nu am simțit cei 16 ani care au trecut decând sunt aici. E un loc care nu te lasă să îmbătrânești”, mărturișește Nelu Pitic. El este creatorul păpușilor din povestea Tovarășul de drum după Hans Christin Andresen. Este vorba despre o premeiră mondială, căci este primul spectacol cu păpuși realizat ca tehnică cu o combinație între marionete clasice ți proiecții tridimensionale, care au inșocuit decorurile.

A lucrat ca grafician vitrinier cțnd norocul i-a schimbat destinul. Despre această schimbare de destin l-am rugat să ne vorbească pentru a descoperiun alt om din spatele scenei sau din eșalonul trei, cum spunea un coleg de al lui.

 Raluca Tulbure: De unde apare o marionetă? Din mintea regizorului, a scenografului, din mâinile sculptorului?

Nelu Pitic: Din mintea regizorului, din inspirația scenografului, din mâinile iscusite ale tâmplarului, din răbdarea croitoresei, din pasiunea tuturor.

R.T: Cum și cine stabilește mecanismele?

N.P: Evident, scenograful e răspunzător de găsirea soluțiilor tehnice dar e luat în seamă orice sfat venit din partea echipei tehnice.

R.T: Cât durează ”nașterea” unei marionete? Cât de important este materialul din care se confecționează? La decoruri, ce este esențial: materialul sau funcționalitatea lui?

N.P: Depinde de complexitatea personajului reprezentat. Poate dura de la o săptamână până la 2-3. E foarte important materialul folosit, el trebuie să asigure buna funcționare a marionetei, o cât mai bună și (pentru actor…) ușoară mânuire, pentru a obține mișcări naturale, firești…

R.T: Dacă ar fi să alegeți între marionetă din lemn și una dintr-un alt material, ce ați alege? Și de ce?

N.P: Greu de spus. Firește că materialul de bază rămâne lemnul (teiul în general) dar acum există tot felul de alternative, polistirenul, buretele, chiar ceramica sau sticla. Important e să ajute cât mai mult ca marioneta să arate și să se miște așa cum cere regizorul.

R.T: Cum a fost prima marionetă la care ați lucrat?

N.P: Atunci, cea mai frumoasă.. acum cea mai dragă… :-)

R.T: Cum caracterizați colaborarea cu un regizor? Vă sfătuiți și cu actorii înainte de a porni la lucru? Există o relație ideală ântre regizor-scenograf-sculptor-actor?

N.P: Necesară și folositoare și plină de învățăminte și… necesară. Actorii sunt cei care pun în valoare munca noastră așa că ei sunt consultați mereu și părerile lor sunt esențiale atât la începutul cât și pe întreaga durată a făuririi marionetei.

Există o relație – nu neapărat ideală, de unde ar mai veni ”progresul” dacă toți am fi de acord de la început și până la sfârșit! – O relație izvorâtă din respectul față de colegi. O relație uneori armonioasă, alteori cu accese ușoare de tensiune, mai ales atunci când ceva nu funcționează ”din prima”.

R.T: Aveți ”copii” pe care să-i iubiți mai mult decât pe alții?

N.P: Nu neapărat. Toți îmi sunt dragi.

R.T: Vă despărțiți greu de un spectacol?

N.P: Absolut firesc, Da! Păi e vorba de copiii care-ți pleacă din casă pentru a-și urma calea, ceea ce te face să accepți mai ușor despărțirea.

R.T: Cum ați ajuns să lucrați la teatru de marionete?

N.P: Din întâmplare. Am avut un înger păzitor răbdător și insistent care m-a apucat cu blândețe de o ureche, călăuzindu-mă înspre locul unde mă aștepta ”o iubire ca-n povești” … adică teatrul de marionete.

R.T: Care este cea mai interesantă etapă din procesul de creație?

Cea în care păpușa prinde contur, lemnul prinde viață și începe să înțeleagă ce vrei de la el.

R.T: Credeți că ar trebui să existe o specializare pentru construcție păpuși și decoruri? Unui creator care lucrează într-un atelier la un teatru pentru copii îi trebuie cunoștințe în plus?

N.P: Păi din câte știu există, dar dacă  greșesc atunci ar fi cazul să se inființeze. Unui creator de povești îi este esențial să iubească sincer și curat copiii! Ei sunt la rândul lor, cel  mai cinstit și sincer critic al muncii noastre. În rest, imaginația, inspirația sunt absolut necesare.

R.T:  Putem vorbi de o criză de sculptori și scenografi în teatrele de păpuși și marionete?

N.P: Nici vorbă de criză. Există oameni care iubesc lucrul cu copiii și pentru copii. I-aș aminti doar pe cei cu care am colaborat la noi în teatru: Daniel Drivician, Oltea-Clara Dărângă, Marian Sandu – niște profesioniști.

R.T: De ce credeți că depinde succesul unui spectacol?

N.P: De toți cei implicați în conceperea unui spectacol, începând cu regizorul, scenograful, actorii, dar și cei de care se pomenește mai puțin. Sau deloc.

Aceștia sunt de obicei cei ”uitați”: atelierele de tâmplărie, de croitorie, pictori, chiar și cei ce mențin ordinea în sală. Bine, răspunsul acesta e ușor diplomatic, dar până la urmă adevărat.

R.T: Care sunt regizorii cu care ați lucrat cel mai bine și v-ați dori să mai lucrați?

N.P:  Au fost mulți și de la toți am învățat multe. I-aș numi pe Radu Dinulescu, cu un rol esențial în viața mea artistică, apoi domnul Cristian Pepino, de care mi-e nespus de dor, domnul Victor-Ioan Frunză, doamna Kovacs Ildiko, Gabi Apostol, Louis Montoto, Denis Chabroule, si mai sunt!!!

R.T: Cum ați defini meseria Dvs.?

N.P: …O poveste fără sfârșit!