Carmen Stănescu și Damian Crâșmaru

 

De-a lungul istoriei teatrului românesc au fost multe cupluri de actori , în prezent sunt și mai multe. Puține ar putea intra în categoria “cuplul de aur”, dar Carmen Stănescu și Damian Crâșmaru au fost împreună peste 60 de ani pe scena Teatrului Național din București și cineva, un cronicar i-a numit „familia regală”. Erau simpatici, carismatici, impozanți și au jucat diverse roluri de regi și regine  (“Leul în iarnă”, ultimul lor spectacol), dar și eroi și eroine în comedii, piese istorice, drame, tragedii.

Pentru cartea Carmen Stănescu-Damian Crâșmaru.O familie regală pe scena Teatrului, Național, apărută la Editura Ecou transilvan din Cluj-Napoca, Ion Moldovan a avut la dispoziție un material extrem de bogat, rezultat din ore de înregistrări audio, interviuri  filmate, articole din presă. O muncă migăloasă de întocmire a teatrografiei, a listei de filme ale celor doi actori.

Discuția pe care Ion Moldovan o are cu cei doi este extrem de destinsă, curiozitatea autorului este pe deplin satisfăcută de răspunsurile sincere, clare, atât ale lui Carmen Stănescu, cât și ale lui Damian Crâșmaru și, care se îmbină cu cronici din presa vremii sau cu mici confesiuni ale unor actori din diverse generații, cu o postfață emoționantă scrisă de Adela Mărculescu, parteneră, prietenă de familie.

O bună parte din prima parte a cărții o are ca „eroină” pe Camen Stănescu, intrată în Teatrul Național în 1945, debutând cu “Înșir-te mărgărite”. Amintirile ei despre marii actori ai Naționalului: Ion Finteșteanu de la care a învățat disciplina și stăpânirea de sine, despre Grigore Vasiliu Birlic, pe care l-a considerat un geniu, o minune. În replică Damian Crâșmaru a adăugat “un fenomen, unul dintre cele mai frumpase daruri pe care Dumnezeu le-a oferit teatrului românesc”. Cu mult respect vorbește despre regizorii cu care a lucrat: Sică Alexandrescu, “pe care l-am ascultat ca pe un părinte, nu i-am ieșit din vorbă”, care i-a predate o mare lecție despre Caragiale, despre Mihai Berechet, ale cărui repetiții erau ca niște curse cu obstacole, dar care a dus-o pe Carmen Stănescu „spre succese cum azi greu se pot imagina”. “O femeie cu bani” care s-a jucat de peste 600 de ori, “Dulcea pasăre a tinereții”, “Comedie de modă veche”, un alt spectacol longeviv, etc. Au fost multe spectacole, succese, puține eșecuri. Frumoasă, elegantă,distinsă, fascinantă, caldă, dar mai ales talentată, Carmen Stănescu are locul ei în istori teatrului românesc.

Damian Crâșmaru a debutat la Teatrul Național, în 1953, în spectacolul “Matei Millo”. Credincios primei scene a țării, la fel cum i-a fost și soției lui, pe care a venerat-o, Damian Crâșmaru a jucat mult, roluri principale sau secundare în peste 66 de ani de carieră. Pentru el, “actoria este o meserie misterioasă, cu multe taine, pe care nu o poți face bine decât practicând-o la înâlțime”. A intrat în scenă de optsprezece mii de ori, a interpretat 220 de roluri (100 principale).

La acestă bogată activitate s-au adăugat roluri la radio, televiziune și film. Despre toate acestea se vorbește în cartea lui Ion Moldovan, care, discret și plin de respect, a stat de vorbă cu cei doi actori, dispăruți, din păcate, unul după altul.

Condiții grafice foarte bune, fotografii și fișe de spectacole atent întocmite se adăugă conversației între trei prieteni, la un pahar de vorbă. O viață petrecută pe scenă, o viață ținându-se de mână, sprijinindu-se, bucurându-se de succesele comune sau separate: Carmen Stănescu și Damian Crâșmaru, discretul cuplu regal al teatrului românesc.

 

Ion Moldovan- Carmen Stănescu și Damian Crâșmaru- O familie regală pe scena Teatrului Național. Colecția Thalia. Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 276 pg. 2021.

 

În 1985, Margareta Niculescu (1926-2018), personalitate marcantă a teatrului, mai ales al celui de păpuși și marionete, regizoare și fosta directoare a Teatrului Țăndărică, la cârma căruia a stat 37 de ani (1949-1986), a întemeiat, la Charleville-Mézières, Institutul Internațional al Marionetei și Școala Națională Superioară pentru arta marionetei (ESNAM), alături de francezul Jacques Felix. Cineva spunea: „Fără Margareta nu s-ar fi putut face nimic”, dar a fost sprijinită din plin de autoritățile regiunii Ardenne. Pentru orașul în care s-a născut Arthur Rimbaud, institutul, școala precum și Festivalul Mondial al Teatrului de Marionete au însemnat evenimente importante pentru viața culturală, iar regizoarea de origine română a lăsat o amprentă greu de egalat. Timp de 14 ani, cu talentul, energia și ideile ei, ea a inițiat și pus în practică o serie de evenimente de mare anvergură: întâlnirea internațională a școlilor de teatru, publicații diverse, congrese, întâlniri, fiind aleasă Președinte de onoare a UNIMA (Uniunea Internțională a Marionetiștilor), recunoscându-i-se meritele deosebite în promovarea, dezvoltarea și renumele teatrului de animație la nivel internațional. A fost și Chevalier de l’ordre des Arts et des Lettres, rang acordat de Ministerul Culturii din Franța.

La ediția de anul trecut a Festivalului Mondial al Teatrului de Marionete, în cadul unei ceremonii emoționante, Școala Națională Superioară pentru arta marionetei (ESNAM) a primit numele Margaretei Niculescu, drept omagiu adus acestei mari doamne a teatrului de păpuși care, după cum spunea, cu altă ocazie, unul dintre primarii orașului: „a contribuit la reînnoirea profundă a artelor marionetei, a acestei practici artistice şi a percepţiei pe care o are publicul în raport cu marioneta.”

La ceremonie au participat: Roselyn Bachelot, ministrul Culturii, Boris Ravignon, primarul orașului Charleville-Mézières, Philippe Sidre, directorul Școlii, Jean-Pierre Lescot, președintele Asociației Les Petits Comediens de Chiffon (trupă de păpușari din care a făcut parte și Jacques Felix) și care  vorbit în termeni elegioși despre contribuția Margaretei Niculescu. Pe piatra dezvelită cu această ocazie stau scrise următoarele cuvinte ale Margaretei Niculescu: „Cultura păpușărească, crește, crește...”

“Un spirit vizionar care a revoluționat arta marionetei”, după cum o caracteriza dramaturgul Matei Vișniec și care “a jucat un rol major în reînnoirea marionetei între 1949 şi 2013 și a marcat o întreagă epocă şi a format generaţii de marionetişti”, așa cum se sublinia în caietul program al ediției 2021 a Festivalului mondial al teatrelor de marionete, Margareta Niculescu  rămâne unul dintre cei mai cunoscuți și respectați români din ultimele decenii.

 

Conu’Leonida și noi

 

Prin platforma Teatru la cinema am văzut online un spectacol produs de Teatrul Dramaturgilor Români: Nocturnele lu’Leonida,  care în urma unui parteneriat se va difuza în teatrele și cinematografele din țară. Scenariul teatral după Ion Luca Caragiale precum și regia sunt semnate de Alexa Visarion, bun cunoscător al dramaturgiei caragialiene.

Pornind de la Conu Leonida față cu reacțiunea, Alexa Visarion  a adăugat în scenariul Nocturnele lu’Leonida   și replici din alte piese, fragmente din publicistica sau nuvelistica lui Caragiale, pentru a sublinia actualitatea marelui dramaturg, pentru a da mai multă profunzime montării. A creat astfel, un spectacol pamflet, în care contemporaneitatea textului te copleșește, te face să reflectezi, să meditezi. Scrupulos cu detaliile, meticulos în găsirea soluțiilor scenice, în indicațiile date actorilor, Alexa Visarion a creat un spectacol plin de semnificații.

Prima imagine care se ivește în fața privitorului este camera în care locuiesc Leonida și Efimița. Un spațiu conceput în detaliu de către Viorica Petrovici, fiecare element fiind la locul lui și motivat. Parcă pornind de la citatul lui I.L.Caragiale : “Gazeta este pâinea noastră cea de toate zilele a opiniei publice...o metaforă mai fericită nu cunosc”, Viorica Petrovici a umplut camera cu ziare, multe ziare, de toate orientările, de cărți pe care se sprijină o folie de lemn ce sugerează patul. Apoi, un coș de haine în care se ascunde o mașină de scris și un tricolor, scaune cu spatărul pictat, cufere din nuiele, cadrul unei uși pe rotile, o perdea, draperii, haine atârnate pe unde se nimerește,o mașină de cusut, păpuși împrăștiate, o colivie cu un canar împăiat, pantofi, o oală de noapte din porțelan ce are desenat chipul lui Napoleon, un satâr, un căruț de copil, un glob pământesc fără picior, un ciocan de lemn, o copie după tabloul România revoluționară de  Rosenthal, flori de tei puse la uscat, un lighean din tablă, fotografii, O mulțime de lucruri inutile, înghesuite într-o aparentă ordine care sugerează dezordinea de afară. Viorica Petrovici a creat o lume impactantă, plină de semnificații care copleșește.

Marian Râlea, interpretul lui Leonida, nu este la prima întâlnire cu regizorul Alexa Visarion. S-au întâlnit la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu și la unteatru în Noaptea bufonilor, dar nici cu textul lui Caragiale. Cu mulți ani în urmă a jucat în travesti rolul Efimiței la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești. Cum e Leonida lui Râlea? Savuros, haios, profund, atent la fiecare replică sau gest. Este un Leonida mai revoltat, mai patriot decât în alte versiuni. Cântă Tricolorul cu mâna la inimă, înveșmântat în steag, scrie un manifest, Jos masca, dându-l “anonimă semnată”, discută cu patos despre tot felul de crize (economică, agrară, politică, financiară), despre situația Europei, despre “biată țara asta”, despre “un guvern de bandiţi, fiindcă n-are cine să-l oprească... fiindcă tăcem toţi, şi eu şi dumneata şi dumnealor ca nişte laşi, fără nimica sacru, mă-nţelegi!”.Cu dezinvoltură trece Marian Râlea  de la o stare la alta, de la tristețe la exaltare, dansează vals cu Safta, se îmbracă și se dezbracă, cu gesture largi, de fracul pus peste pijama. Efimița Rodicăi Mandache este ascultătorul cuminte, atent, îngăduitor, care-i soarbe cuvintele consortului, care îngână Valurile Dunării, care-i iartă “trezirea simțurilor” la vederea Saftei, care nu se simte jignită când i se reproșează că nu înțelege politica. Îmbrăcată cu o cămașă de noapte cu motive populare, pe deasupra cu un halat, basma pe cap și o fundă mare, care îi alunecă pe ochi, actrița crează un personaj mai mult din tăceri și gesturi. În scenă mai intră și Amelia Ursu care este Safta. Plină de energie, cochetează cu Leonida, este îmbrăcată fistichiu, o fustă lungă, apoi, peste, o bluză trei sferturi, haină de blană, cizme, o tiară.   

În final, obiecte aruncate se amestecă cu fulgii din perne, iar Leonida trece printre scaunele goale din sală, decepționat, dărâmat, singur. Un cadru lung, cinematografic care întregește un spectacol ce se reține.

 

Teatrul Dramaturgilor Români- Nocturnele lu’Leonida, scenariu teatral de Alexa Visarion, după I.L.Caragiale. Regia: Alexa Visarion, Scenografie:Viorica Petrovici. Distribuția: Marian Râlea, Rodica Mandache, Amelia Ursu. Data vizionării:29.ianuarie 2022.

Povești adevărate

 

Asociația Art Revolution  este podul care face legătura între publicul tânăr și temele acute ale lumii în care trăim. De asemenea, Asociația susține artiștii care cred că pot schimba lumea și pot avea un impact uriaș prin creațiile lor artistice. De-a lungul timpului, Asociația Art Revolution a fost nominalizată la Premiile AFCN pentru contribuția la promovarea culturii române în lume, precum și la Premiile Orașului București ARCUB. În anul 2019, Asociația Art Revolution a obținut premiul al doilea în cadrul Galei Societății Civile, la secțiunea Campanii de comunicare pe teme sociale cu proiectul „Mame adolescente”.

Proiectul „Mame Adolescente” a demarat de la statisticile conform cărora 22000 de persoane minore nasc anual în România și, așa, acest proiect s-a alăturat spectacolului de teatru Foreplay, un proiect care documentează cu mijloace artistice situația maternității timpurii din România. Este vorba de o realitate dură care ar necesita o dezbatere responsabilă la nivelul factorilor de răspundere, al părinților, educatorilor vizavi de lipsa educației sexuale, a abuzurilor, a sărăciei, a traumelor psihice. Sigur,un spectacol sau două sau trei nu rezolvă problema, dar poate atrage atenție. Teatrul document sau social e o formulă de teatru, depinde însă de cum spui povestea, de text, de transmiterea mesajului. Docuteatru nu este o instanță în adevăratul sens al cuvântului, poate, doar una morală.

Foreplay a fost oferit gratuit, online, iar curiozitatea m-a împins să mă așez comod în fața calculatorului și să văd despre ce e vorba. Piesa este scrisă și regizată de Ozana Nicolau și este realizată și cu sprijinul Asociație Culturale Replika. Este o documentare extrem de laborioasă, o investigație a fenomenului nașterilor timpurii, care ia proporții îngrijorătoare. Din discuțiile cu adolescentele, viitoare mame, cu părinții lor, cu factorii responsabili sau educaționali a ieșit un text limpede, care chiar dacă, pe alocuri, șchioapătă, scoate la lumină zbaterea, chinul, îndoiala, frica de necunoscut, prejudecățile și întărește convingerea că lipsesc multe lucruri care să stopeze fenomenul.

Spectacolul este un colaj de documente, mărturii, interacțiune cu publicul, poveștile de viață ale personajelor sunt rupte din realitate. Urmărind spectacolul m-am simțit vinovată, am încercat să mă gândesc cum aș reacționat eu, ca părinte, într-o situație dată. Ar fi și vina mea? Sigur că primul impuls ar fi supărarea sau frustrarea, apoi, aș încerca să ajut.Cele două mame adolescente sunt interpretate de Ioana Anastasia Anton ((actriță la Teatrul L.S.Bulandra, premiul UNITER pentru debut în 2008) și de eleva de liceu Voica Oltean. Prima, având experiență artistică și fiind și mamă, a doua, jucând doar într-un film. Amândouă au prospețime, dovedesc o atentă înțelegere a partiturii și a situației, candoarea vârstei fiind un atu important. Lor li se adaugă Mihaela Rădescu și Viorel Cojanu, actori la Teatrul Mic, în rolul părinților adolescentelor, care au și ei povestea lor.

Regizoarea Ozana Nicolau mărturisea într-un interviu că: “Ideea spectacolului are o rădăcină ramificată. Pe de-o parte, sunt poveștile din copilăria mea: colege și prietene din cartier care au avut copii în adolescență și acest lucru a fost tratat ca o catastrofă (părinții le-au alungat de acasă sau adolescentele și-au întrerupt studiile). Am fost revoltată că răspunsul familiilor și al școlii la o situație deja dificilă a fost de a agrava criza.  Este evident că o bombă nu se dezamorsează amorsând alte bombe și totuși atunci, ca și acum, aceasta este reacția standard”. Și, nu în ultimul rând, reacția mass media față de “copilul cu copii”. În ultimii anii, subiectul sarcinilor timpurii din România și defazarea față de situația din alte state UE (România este pe primul loc, din păcate) a captat din când în când atenția jurnalistilor. În majoritatea cazurilor, perspectiva era de a prezenta în detaliu tragedia prin care trec mamele minore, cu câteva referințe la neimplicarea statului, dar fără a chestiona rolul familiei, al situației economice.”

Decorul este auster, minimal (mese care delimitează spațiul locuibil din casele fetelor sau sunt folosite și ca alte piesede mobilier), voice over-ul este un personaj ce apare din când în când și spune povestea unei alte fete de 14 ani aflată în situație limită.

 

Asociația Art Revolution- Foreplay. Text și regie: Ozana Nicolau. Scenografie: Mălina Ionescu. Muzica: Diana Miron. Mișcare scenică: Silvia Călin. Distribuție; Ioana Anastasia Anton, Voica Oltean, Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu. Data vizionării:26 noiembrie 2021.

 

Viața în hotel

 

V-a interesat vreodată să știți ce se întâmplă într-o cameră de hotel? Câte povești de viață sau de iubire se pot scrie, câte drame se pot petrece, câte întâlniri sau despărțiri au loc?  O cameră banală poate deveni locul unde nu se întâmplă nimic sau, dimpotrivă, au loc tot felul de fapte care marchează  femei, bărbați, căsătoriți sau nu, prieteni, colegi.

V-ați întrebat vreoată ce se poate face în 10 minute? Poți să citești, să scrii o scrisoare, să manânci ceva, să faci o cafea, poți să te îndrăgostești sau să te dezîndrăgostești? Sigur, îmi veți spune că multe alte lucruri se pot face și desface în 10 minute.

Teatrul Godot ne-a invitat la cel mai nou spectacol al său, Hotel Godot, prezentat în streaming.  Este vorba despre mini teatru, piese de 10 minute, extrem de populare în America. Prima culegere de astfel de piese a apărut prin 1923, o antologie semnată de Arthur Sschnitzler, August Strindberg, Ferenc Molnar, dar adevăratul „debut” a avut loc în 1977 la un festival de piese noi americane. De la an la an, popularitatea acestor mini secvențe a crescut și mulți dramaturgi consacrați și-au încercat puterile în acest domeniu. Nu necesită decoruri multe și sofisticate, nici o regie complicată, nici mulți actori. Un fel de pilule, cu acțiune concentrată și imediată despre viață.  Ele doar sugerează o situație, fără a se complica în explicații sau tirade lungi, iar tu, spectator rămâi cu povestea. Astfel, Teatrul Godot ne-a dat voie să intrăm în vârful picioarelor și să ne uităm nu pe gaura cheii, în camerele Hotelului Godot și să aflăm ce se petrece. Nu putem sta mai mult de 10 minute, dacă e mult sau puțin, nu știm. Niciuna dintre cele 10 piese nu au legătură între ele, fiecare abordează un alt subiect, singurul fir conducător este că acțiunea se desfășoară în câteo cameră de hotel.

Doi tineri care trec prin diverse etape de viață, dispariția unui soț neanunțată de soție la poliție (poți deduce căea l-a omorât), un tip încercă să agațe o fată care citește o carte, in parc (săraca fată bogată  care mimează că e sătulă de prea mult bine, caută un om simplu care și el mimează că e altcineva), un el o cere pe ea de nevastă, dar ea nu crede în evoluția relației, o relație între doi bărbați care depind profesional unul de altul, adică simple povești, aparent banale. Situații pe care le putem trăi și noi, nu în 10 minute, ci într-o viață.

Actorul George Remeș „joacă” rolul de director de scenă  al spectacolului, cel care a căutat, adaptat, tradus piesele scurte, scrise de mai mulți autori și a alcătuit o distribuție formată din actori tineri (Vlad Brumaru, Ana Maria Pop, Vlad Ionuț Popescu, Andrada Fuscaș, David Drugaru, Ana Radu) care s-au remarcat prin prospețimea jocului, prin energia degajată, prin căldura cu care și-a tratat personajele.

Ceea ce m-a contrariat un pic este lipsa unor date mai concrete din fișa de spectacol (autori texte, semnatar cadru scenografic), iar „trasul de limbă” nu a dat nici el rezultate. Pot înțelege modestia realizatorilor de a lăsa prim planul actorilor, dar mi-ar fi plăcut să știu mai multe.

Teatrul Godot- HotelGodot. 10 piese scurte. Producător și director de scenă: George Remeș. Sound design: Ștefan Rădulescu. Distribuția: Vlad Brumaru, Ana Maria Pop, Vlad Ionuț Popescu, Andrada Fuscaș, David Drugaru, Ana Radu. Data vizionării: 22 decembrie 2021.

 

 

 

 

 

 

Cleopatra Nassef Preduț: „Ceea ce dai din suflet cu onestitate și respect îți revine amplificat”

 

Mărturisesc sincer că nu știam nimic de doamna Cleo Nassef sau Preduț, cum o chema înainte de a pleca din România. O prietenă comună, Adela Moldovan, mi-a vorbit de ea și de ce minunății face tocmai în Maroc. Mi-am zis: iată un subiect care prezintă interes. Despre români care au succes în Europa sau America, mai auzisem, știm cu toții, despre păpușari care au întemeiat teatre de păpuși în Egipt, Siria sau în alte părți citisem, dar, în ultimul timp,nu prea aveam vești. Despre doamna Cleopatra Preduț Nassef m-am documentat, am întrebat (mulțumesc Cuța Gornic pentru ajutor) și am aflat lucruri deosebit de interesante. O conversație virtuală a avut loc și așa s-a legat interviul următor.

 

 

Raluca Tulbure: Citindu-vă cv-ul, materialele puse la dispoziție, curiozitatea mi-a fost stârnită de activitatea dvs., de parcursul personal. Născută la Baia Mare, bacalaureat dat la Craiova, absolventă a Institutului de arte plastice “Nicolae Grigorescu” din București, angajată la Teatrul „Merlin” din Timișoara, cu perioade estivale petrecute la Cluj-Napoca, dar trăitoare în Maroc. Doamnă Cleopatra Iuliana Preduț Nassef, povestiți-ne un pic acest drum desprins dintr-o poveste. A fost un drum lin sau sinuos?

Cleo Nassef: Nu m-am gândit niciodată că aș fi avut un parcurs de poveste, dacă mă g#ndesc acum la ce mi –ați spus, s-ar putea să fie așa, m-am cam mișcat. Tatăl meu era din Craiova, oltean, ajuns în Ardeal și rămas acolo, mama din Mănăștur, lângă Baia Mare, copiii trimiși la școală la Craiova ca să ''învețe'' românește bine. Am avut în permanență această dublă apartenență Oltenia -Maramureșul de care  sunt foarte mândră și care mi- a dat, probabil, și facilitatea adaptării la locurile atât de de diferite pe unde viața m-a purtat. După absolvirea facultății la București am luat post la Teatrul de Păpuși din Timișoara, cea mai bună alegere din cele câteva posturi prezentate. În afară de o piesă în care am jucat rolul unui cățel care nu avea nimic de spus și de câteva spectacole văzute la Teatrul de papuși din Craiova, nu prea știam despre ce este vorba. Încurajată de Eustațiu Gregorian, care peste ani a devenit unul din cei mai prețiosi prieteni ai mei, am luat postul de la Timișoara, fără să reușesc să mă atașez de acest loc -motivele le las deoparte. Am revenit în ''leagănul ''Craiova, la Teatrul de Operă[atunci Teatrul Liric], unde visul meu de ''teatru mare''a început să prindă contur, cu spectacole de operă, operetă, balet, comedii muzicale, colaborare cu Teatrul Național pentru spectacole pentru copii și, mai ales, costume.  O perioadă frumoasă care a culminat cu spectacolul  Traviata  la Teatrului Liric ,realizat de regizorul Hero Lupescu, într-o viziune cu totul diferită de cele anterioare: Traviata... in blugi''. Pot spune că aceasta a fost anticiparea plecării mele în Maroc și au început navetele mele între Romania și țara mea de adopție.  Au urmat stagii în Franța, Spania, Dubai...

R.T.: Ce amintiri aveți din vremea când ați lucrat la Teatrul „Merlin”?

C.N: Teatrul  “Merlin” a însemnat pentru mine întâlnirea cu o lume pe care nu o cunoșteam și, mai ales, cu doamna Florica Teodoru, directoarea, regizoarea și creatoarea acestui teatru. Nu a fost simplu. Condiția unui tânăr aterizat într-o structură foarte bine definită, cu reguli destul de stricte, nu era ușoară. Șansa mea a fost că am fost înconjurată de prietenia și solicitudinea Cuței Gornic și a soțului său, reușind să depășesc  o ''integrare''mai complicată. Primul specatcol a fost Baiatul și vântul, cu păpusi ''plate'', o reușită se pare. Au urmat: De ce a furat zmeul mingea?,'Cine va păzi clopoțeii?,  'Rochița cu figuri, Sus,sus,tot mai sus,  Iarmarocul piticului Clip. Am avut șansa de a lucra cu oameni deosebiți la ateliere, aspect important, am învățat mult și am reușit să depășesc handicapul lipsei de experiență. Pe măsură ce s-au mai adăugat spectacole, am reușit să am ceva mai multă încredere in mine, dar până la urmă am plecat la Craiova, păstrând însă pentru totdeauna descoperirea făcută la Timișoara: păpușa.

  R.T. : Ați amintit ceva mai devreme despre colaborarea cu Teatrul de Operă din Craiova și ați colaborat și cu Teatrul Național “Marin Sorescu”? Ce v-a rămas în memorie din acea perioadă?

C.N.: Perioada mea ''craioveană'' a fost minunată, am fost înconjurată de oameni minunați, de artiști minunați. Pe lângă Teatrul Liric, unde am realizat spectacole de genuri diferite, am colaborat destul de regulat cu Teatrul National „Marin Sorescu”, m-am bucurat de apreciere și am învătat mult. Să lucrez alături de regizoarea Georgeta Tomescu, de scenograful Viorel Penișoară Stegaru au fost experiențe extraordinare,spectacole ca:  Don Carlos,Un lup mâncat de oaie ,Singur în paradis, Cine se teme de crocodil?, Marion Delorme, Patetica'77, au fost satisfacții și lecții. Am avut mereu alături oameni minunați, Eustațiu Gregorian, Elisabeta și Ion D. Sârbu și mulți alții.  Am participat în fiecare an la expozițiile filialei UAP, am ilustrat câteva cărti pâna când ...a apărut Marocul. Am fost cooptată într-o echipă condusă de regizorul Hero Lupescu pentru realizarea spectacolului de deschidere a Jocurilor Mediteraneene (cum se făceau la vremea aceea la noi) și așa a început aventura mea marocană, așa mi s-a schimbat viața, pentru că a fost marea schimbare.

R.T. : Înainte de a ne povesti despre  ISADAC (Institutul Superior de Artă Dramatică și Animație Cuturală) de la Rabat, unde ați predat scenografie și istoria costumului, fiind prima profesoară din istoria instituției, v-aș întreba despre teatrul de păpuși din Maroc. Cum era când ați venit dvs.? Am înțeles că ați desfășurat o activitate de pionierat.

C.N.: Nu aș putea spune că mi-era foarte clar ce aș fi putut face în Maroc odată ajunsă acolo, când am spus ''aventură'',  nu cred că am exagerat .Teatrul era reprezentat de una sau două ''figuri'' cu care nu prea aveam legatură, în rest ceva trupe de teatru de amatori. Mă gândeam serios să mă orientez spre altceva, modă, pictură,depusesem un dosar la Ministerul Culturii, când destinul parcă și-a spus din nou cuvântul. A fost creat Institutul Superior de Artă Dramatică și Animație Culturală,o mare noutate pentru Maroc și o adevarată ''oportunitate'' pentru mine. Am fost chemată pentru a preda cursul de istoria costumului în franceză. Nu voi inceta niciodată să aduc un omagiu doamnei Adina Nanu pentru cursul dânsei de Istoria Costumului, care mi-a fost ''carte de căpatâi”. După câteva luni mi- a fost încredințat cursul de scenografie, de fapt, a fost vorba de o adevarată ''construcție''. A trebuit să conving despre necesitatea unor cursuri specifice formării în scenografie a unor tineri care de multe ori nu aveau nici cea mai elementară idee de artă plastică sau citiseră una sau două piese de Molière. Mi s-a acordat încredere și sprijin și secția de scenografie a început să semene cu ceea ce făcusem eu la București. Chiar și recrutarea unor profesori care să accepte o formare specifică, departe de arta abstractă cu care erau obisnuiți,  nu a fost o misiune ușoară și a luat ceva timp. Teatrul de păpuși în Maroc, ce să spun?  Auzisem că ar fi existat o trupă alcătuită din ceva funcționari amatori de artă, pe lângă Ministerul tineretului, am văzut un spectacol cu papuși bibabo în curtea unui club de tenis, opera unui comic pasionat, și cam atât. Mi- am zis că trebuie să fac ceva și am convins direcția institutului de necesitatea unui stagiu de păpuși cu studenții. Așa a venit pentru prima oară Eustațiu Gregorian la ISADAC, așa a început ''aventura''păpușilor''. Cu păpusile realizate în stagiul cu Eustațiu Gregorian am montat un spectacol inspirat de un basm marocan, Haina, cu care am participat la un festival în Liban, am avut succes și demarajul s-a făcut. Împreună cu foști studenți am creat o asociație culturală Khamia(Cortina) și o trupă Hajitkoum(A fost odată) cu care am început să montam spectacole, am început să facem turnee, să facem parte din peisajul cultural marocan. Alți foști studenți temerari au creat câteva trupe și povestea continuă. Suntem sprijiniți de Ministerul Culturii și de Teatrul National Mohamed V-lea din Rabat. Între timp, Eustațiu Gregorian a mai făcut un stagiu aici și, prin el, am cunoscut-o pe Adela Moldovan, care a devenit una din minunatele mele prietene. A venit și ea pentru un stagiu la ISADAC,  unde i-a încântat cu măiestria și dăruirea ce o caracterizează, atât pe studenți, cât și pe profesori. Am invitat-o apoi pentru a realiza împreună spectacolul Cenușareasa,una din mândriile trupei noastre. Împreună cu Adela Moldovan am realizat apoi două spectacole la Teatrul de păpusi din Szeged ,în Ungaria, Omul de zăpadă care voia să intâlnească soarele și Sperietoarea de păsări, momente de complicitate de neuitat.            

R.T.: Fiind vorba de o altă lume, de o altă cultură și altă civilizație, de alte tradiții și cutume, cum v-ați adaptat la lumea arabă?

C.N.: Mă întrebați cum m-am adaptat in Maroc, o țară cu alte valori, obiceiuri, etc ,etc. Sigur că nu a fost simplu, dar de la început trebuie să vă spun că Marocul e deosebit de ceea ce înțelegem noi prin ''țară arabă''. Este o țară cu oameni toleranți, deschiși, respectuoși față de cei care vin din alte țări, mai ales atunci când vin cu întelegere și deschidere. Am avut intotdeauna sprijin deschis pentru ceea ce fac,  iar în relația cu familia mea marocană am simțit întodeauna respect și considerație. Deci , nimic nu a fost complicat din acest punct de vedere. Familia și prietenii mei din Romania au fost și sunt întotdeuna bineveniți aici.

R.T.: În 2019, în cadrul Festivalului Internațional al Școlilor Superioare de Artă Dramatică, ați fost omagiată. „O mare doamnă, o profesoară ieșită din comun, prietena  Marocului, figură de seama a teatrului contemporan.” O recunoaștere unanimă, dar dataliați puțin activitatea didactică și cea de scenograf. Ați lucrat cu multe trupe marocane, la Teatrul Național Mohamed al V-lea, ați creat o trupă de marionete.

C.N.: Da, în 2019 am avut parte de un omagiu deosebit, la care nu mă prea așeptam. Sigur că  mi-a făcut plăcere să văd că munca mea, persoana mea au marcat generații de artiști,că am reuși să transmit o fărâmă din ceea ce am primit în țara mea. Momentul de imensă emoție al acestui omagiu a fost când am urcat pe scena Teatrului National în sunetele unui cântec popular românesc. Nu e un secret în toată aceasta poveste,ceea ce  dai din suflet cu onestitate și respect  îți revine amplificat. Sunt mândră să numar printre foștii studenți și colaboratori prieteni adevărați.

R.T.: Numiți câteva spectacole la care ați mai lucrat în Maroc?

C.N.: Am colaborat cu câteva trupe de teatru marocane, poate nu atât cât aș fi dorit, din lipsă de timp sau alte rațiuni. Cu Teatrul National Mohamed V-lea am colaborat la realizarea costumelor pentru o Epopee Natională (prilej de a cunoaște mai îndeaproape istoria și cultura acestei țări), am făcut costume pentru opera Cavalleria Rusticană, cu soliști de la Teatrul Bolșoi, am făcut prototipuri de costume pentru Istoria Cavaleriei în Maroc și aceasta o investigație exceptională și un contact de mare bogăție cu artizanii marocani. Am mai lucrat cu câteva trupe de teatru marocane, dar marea majoritate a timpului am dedicat-o spectacolelor mele de păpuși, am scris texte, am făcut regie, adică am învățat.

R.T.: Am citit câteva cronici elogioase la adresa unora dintre spectacolele dvs. din Maroc, am văzut mici secvențe, fotografii, toate vă recunosc meritele de deschizător de drumuri. Cum vă vedeți acum viața? Privind în urmă aveți vreun regret?

C.N.: Cum îmi văd viața? Ce să spun? Ca toate viețile, cu bune și cu mai puțin bune, cu încercări, cu satisfacții și decepții, altfel nu se poate, dar am avut o viața plină, nu m -am plictisit niciodată, am avut mereu dorința de a mai descoperi ceva nou, de a mai învața ceva și sunt recunoscatoare ''naturii''mele de persoană ''harnică''. Le spuneam mereu studenților mei că sunt privilegiați pentru că ei pot crea LUMI...Iti poți dori mai mult?  Dacă aș putea să o iau de la început cred că tot asta aș face, adică sunt sigură.

R.T.: Unde este acasă pentru dvs.?

C.N.: Acasă? Acolo unde trăiesc, unde simt că trăiesc. În fiecare an am nevoie de aerul din Romania pentru a putea respira bine în Maroc.Cam asta e pentru mine ''acasă''!