Din arhiva personala

MOMIX 2015

Institutul Cultural Francez de la București m-a “condamnat” la un maraton teatral, propunându-mi un weekend profesional la cea de a  XIV-a ediție  a Festivalului internațional MOMIX de la Kingersheim(Franța).

Un festival care are ca obiectiv publicul tânăr, target ce la noi este aproape nebăgat în seamă, dar care în Occident constituie unul dintre pilonii principali de public.

La ediția din acest an au fost selectate 35 de companii din Franța, Belgia,Italia, Norvegia sau Canada. Marionete, teatru, cine spectacol,video, arte plastice, dans, toate reunite în spectacole ce ofereau lecturi incitante despre lumea în care trăim, care aduceau o fărâmă de poezie și sensibilitate și care să ne “înarmeze” cu puterea de a face față unei realități extreme de diverse, a unei lumi nebune, nebune de legat. La întâlnirea profesioanală au participat agenți, impresari, manageri din Franța și Belgia, interesați de a vedea, producători interesați de a vinde, promova sau cumpăra. Zece spectacole în două zile, discuții pe baza unor texte aflate în faza de definitivare. O organizare care a mers ca unsă: un autobus care să te ducă de la o locație la alta, biletele comandate, aranjate frumos în plic, organizatori gata să-ți răspundă la orice întrebare.

Kingersheim este o comună, în nord estul Franței, in regiunea Alsacia, încorporată orașului Mulhouse, la granița dintre Elveția și Germania. Aici sunt o serie de spații teatrale neconvenționale care au servit ca loc de desfășurare pentru spectacolele pe care le-am vizionat. Atestat documentar pe la 1195, Kingersheim îți dă impresia unui loc în care nu se întâmplă nimic. Dar este puternic ancorat la evenimente culturale ce viziează copiii,publicul tânăr prin propuneri de entertainment din cele mai diverse.

Am văzut spectacole de toate genurile, care apelau la imaginația copilului, a adolescentului în formare, antrenându-i într-o “horă” de emoții, de întrebări și răspunsuri, de jocuri ale minții. De la 3 ani până la 12 ani, reprezentațiile au atras un public numeros, disciplinat, educat, dar participativ.

Primul spectacol,  Goupil al companiei “Les Compagnons de Pierre Ménard” este un amestec de text recitat, muzică live și limbaj al semnelor, asemănător celui pentru muți. Scenariul este o adaptare liberă după aventurile celebrului (în Franța) lup Ysengrin și a vulpoiului Goupil. Fără pic de décor, cu o lumină atât cât  să-i “dezvăluie” pe actori, spectacolul oferă o formulă inedită de recitare a textului, tradusă în semne, cu accente muzicale de violoncel. La final, cei mici, dar și cei mari au fost învățați să traducă textul cântecului principal prin semne, formându-se un cor “mut”. Spectacolul Uită-te bine la fața mea, adresat copiilor de la 7 ani, prezentat de Compania Lucamoroso mi-a plăcut pentru formula, mai puțin uzitată la noi, de împletire a clovneriei cu muzică și artele plastice. Pierre Biebuyck este tipul actorului care face de toate: clovn, mim, cântă, desenează, pictează, dialoghează cu sala. Eroul este un pictor-clovn care încearcă să-și facă portretul în public. Însă, totul îi scapă de sub control, fiecare pensulă, fiecare culoare pe care o pune pe o pânză uriașă transformă portretul în diferite stagii ale vieții, de la bebeluș, copil, adolescent, matur și bătrân. Sub ochii noștri, portretele prind viață (este invitat și un copil care va fi model și apoi pictor) pentru ca la final ecranul să devină un tablou de mari dimensiuni cu chipurile spectatorilor. O altă reprezentație văzută a fost Marcellin Caillou a Companiei “Les Ateliers du Capricorne” pentru copii de peste 7 ani. Este un spectacol “din carton”. O scenă mică, în pantă, cu fente tăiate de la un capăt la altul și prin care “alunecă”, ”patinează” siluetele personajelor sau ale elementelor de décor, mânuite de sub scenă. Un text stufos al lui Jean Jacques Sempé (autor și al desenelor). Marcellin Caillou suferă de o boală rară: se înroșește din orice fleac. Nu-i ceva grav! Ci doar neplăcut! Se întâlnește cu René Greblă, cel care strănută des și de aici se naște o prietenie pe viață. Un alt spectacol din prima zi  a fost Regele fără țară al Companiei Sandrine Anglade și care se adresează copiilor de la 5 ani. O scenă umplută cu baloane de diverse mărimi și care „marchează” locurile prin care trece regale nomad în căutarea unui loc în care să trăiască și să moară. Își dorește un loc “virgin” unde să-și depoziteze “amintirile”. Spectacolul beneficiază de  muzică live (Nicolas Larmignat), de proiecții video pe baloane, care devin un imens glob pământesc, de un joc de lumini bine gândit, un décor simplu. Sandrine Anglade este un regizor care a lucrat multe spectacole de operă și am aflat, ulterior, că a colaborat și cu Andrei Șerban. Ultima reprezentație a primei zile de stagiu a fost KohlHaas a Teatrului Agora din Belgia. O adaptare liberă după Heinrich von Kleist și poemele lui Erich Mühsam. Un spectacol burlesc, musical despre putere, absolutism și rezistență pentru un public de peste 13 ani. Spectacol premiat la festivalurile la care a participat pentru ineditul amestec de teatru, dans, muzica live (instrumente și voce), teatru de umbre, Guignol, acrobație, performat de 5 actori și care ne spune povestea vieții artiștilor ambulanți ce străbat țara în lung și-n lat pentru a-și câștiga existența.Scenele se succed cu repeziciune și sunt pline de umor și care scot în evidență, mai ales, plurivalența interpreților.

A doua zi, un nou drum de la Mulhouse la Kingersheim, pentru o altă serie de 5 spectacole.  Compania belgiană  La berlue a prezentat spectacolul Cercul cel mare gândit pentru un public de la 3 ani. O scenă goală, un cerc desenat în mijloc. Doi actori (un El și o Ea) care se cred singuri în lumea lor imaginară și care încep să-și caute locul lor. Brusc, realizează prezență celuilalt și încearcă să-și împărtă spațiul, să exploreze lumea din jur, să se descopere unul pe altul. O joacă fără cuvinte cu bucați de material, mai mari sau mai mici, o “mânuire”la vedere. Asistăm la un joc al cunoașterii, al descoperirii corpurilor, al încercării de a trăi împreună. O subtilă poveste de dragoste, în care fiecare are logica lui în delimitarea “teritoriul”, pentru ca, la final să se găsescă. Reîntâlnirea cu cei de la Compania italienească „Girovano e Rondella” a familiei Grignani (Marco, Federica, Tom, Tim) și acrodeonistul Alberto Becucci a fost o mare plăcere. Spectacolul Manoviva a fost și la București, pe scena de la Țăndărică. Un spectacol la masă, care ține de performanță, de dexteritate, de talentul de a folosi degetele pentru a creiona personaje. Kish Kush al Teatrului Distinto din Italia este un teatru gestural, conceput pentru copii de la 3 ani. Doi oameni, despărțiți de un zid/ecran alb se întâlnesc într-un spațiu delimitat de un covor alb. Un joc de umbre, de desene, de obiecte. Incetul cu încetul, cei doi încep să se cunoască, își delimitează spațiul, încearcă să comunice prin semne și sunete. Un nou exemplu de a aduce în fața publicului, a celor mici subiectul alienării, al singurătății, de a-i învăța să comunice. Chiar dacă nu a fost o formulă fericită de spectacol, se reține idea. Spectacolul Companiei Renards din Belgia cu Nemaipomenitele aventuri ale lui Tom Degețel a fost o încântare la nivelul textului, un examen greu pentru cei mai puțin “franțuziți”, la nivelul jocului, al interacționării cu publicul. Un text fermecător,plin de umor, de gaguri, 2 actori (Arthur Oudar și Baptiste Toulemonde) tineri, mobili, inventivi, care mânuiesc, fac teatru de umbre, dansează cu dezinvoltura unor balerini, fac mici acrobații. Un Tom Degețel altfel! Ultima reprezentație vizionată a fost Concert pentru doi clovni a Companiei “Le Roi vagabonds”. Clovni tradiționali sau clovni modreni, aceasta e întrebarea? Circ, dans, teatru gestural, mimă? Câte un pic din toate acestea, dar mai presus de orice, doi actori totali (Julia Moa Caprez și Igor Sellem) care cântă la instrumente în orice poziție, cu vocea, piese de Vivaldi, Strauss, Bach, Ravel… Ea, cu perucă albă, gen Madame de Pompadour, el un pic adus de spate, de ziceai că acuș-acuș se prăbușește, cu barbă, cărând niște geamantane cu fân, de parcă ar veni de la câmp. Un cuplu, ce pare să nu aibă nimic în comun, dar care nu poate unul fără altul. Ce-i unește? Dorința de a se ajuta, de a merge mai departe, grija ca Ea să aibă flori după fiecare reprezentație și să-I dea senzația că e unică. Acrobație adevărată, echilibristică, dans, interpretare, totul într-un décor dominat de un candelabru ca la Versailles folosit pentru un moment de suspans, de fapt, un dans, o plutire  la mare înălțime, geamantane ce servesc de trambulină, capra sau punte a suspinelor. Momente de improvizație cu public. Multă poezie, sensibilitate, finețe în călătoria prin lumea fascinantă a clovneriei.

În afară de spectacole au fost și prezentări de proiecte artistice pentru copii și publicul tânăr. Nu povești clasice, ci interpretări moderne (povestea pantofilor roșii, a relației copil-mamă vitregă),  încercări de a lămuri care sunt principalele frici ale copilului, cum le tratăm,etc.

Concluzia: teatrul pentru copii și tineret are in Occident, o abordare contemporană, îi crește pentru ziua de mâine. Se poartă textul puțin sau deloc, se apelează la tot felul de mijloace artistice care să-l facă pe copil să interacționeze, să comunice, dar să șiînvețe ceva. Nu decoruri somptuoase, nu sofisticării care să distrăgă atenția de la esență, ci o abordare modernă, o întrepătrundere a artelor pentru a transmite mesajul.

Trei zile care îmi vor rămâne în memorie nu doar prin ce am văzut, dar și prin inerentele peripeții, din aeroporturi, cu sprinturi ca la olimpiadă pentru a prinde avionul care să mă ducă acasă.

Pupa-ma, poate e ultima data

Odată cu trecerea implacabilă a timpului, amintirile, bune sau rele, strânse într-o viața se mai diluează, se mai estompează, dar continua să ne bântuie ființa și mintea, obosite de atâta trăit. Parafrazând o poezie dragă mie a lui Nichita a fost o întâmplare, o șansă, una dintre puținele pe care viața mi le-a oferit, de a fi fost contemporană cu el, dar și cu atâția alții și o minune că “prințul” cu ochi albaștri și părul blond, m-a acceptat în jurul lui. Divagând puțin de la povestea pe care vreau s-o depănez, am să spun că “prietenia” noastră a început din frageda-mi pruncie, când tata m-a uitat în căruț la Casa Scriitorilor și Nichita s-a ocupat de mine până a venit “uitucul” să-și recupereze “comoara”. Peste ani, acesta a fost micul nostru secret.

Spuneam, la început, că amintirile s-au mai estompat, de aceea ultima noastră întâlnire îmi pare învăluită în ceață. Cred că era într-o vineri din decembrie 1983. La ieșirea din restaurantul de la Casa Scriitorilor, m-am întălnit cu Nichita. Ne-am bucurat, ne-am îmbrățișat, ne-am pupat, pentru că îi plăcea foarte tare. Am simțit că avea febră, mare și nici nu arăta prea bine. Părea obosit, apatic, fără chef. Nu era el, era trist. Ochii lui albaștri nu aveau licărul de peruzea, cu care fascina. Mi-a spus că trebuie să plece la Turnu Severin la o nuntă. L-am întrebat de ce se duce dacă nu se simte bine. Mergea cu trenul și era, totuși, decembrie. Mi-a răspuns că este naș și că trebuie să se ducă. Nu am vorbit mult, se grăbea spre casă. La despărțire, mi-a spus “pupă-mă, poate e ultima dată”. A fost premoniție? Sau ce?

S-au spus multe lucruri despre el, despre viața lui de către prieteni și nepriereni, au curs râuri de vorbe aruncate doar de dragul de a fi spuse de oameni care au trăit în umbra lui și pe seama lui. Adevărul despre viața lui, trăită la intensitate maximă, nu-l mai știu decât puțini. “Frumosul nebun” al  ultimul boem al Bucureștiului a lăsat o aura plină de mister, cum îi stă bine unui mare poet. Pentru mine, ”e o întâmplare a ființei mele  mereu dureroasă, minunată mereu....”