Simina Constantin și Florin Mititelu: “Teatrul de animație e într-o permanentă căutare”

 

     

    Cum e viața pe scenă și acasă într-un cuplu de artiști păpușari? Cine “mânuiește firele” unei căsnicii reușite, cine cântă mai tare, cine sau ce le “animă” viața? Răspunsuri oferite de Simina Constantin și Florin Mititelu, actori ai Teatrului Țăndărică. Au terminat secția de profil de la UNATC în același an, s-au angajat împreună, au debutat ca și cuplu cu acte în regulă într-un spectacol jucat în turneu la Washington. Dintre titlurile în care apar împreună menționez: Capra cu trei iezi, Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele, Cenușăreasa, Punguța cu doi bani, Croitorașul cel viteaz, etc., dar fiecare are în bagaj și multe alte roluri.

  

Raluca Tulbure: Pentru început, v-aș sugera să vă imaginați că sunteți în fața unui șevalet și trebuie să vă faceți un autoportret. Ce ați scoate în evidență?

Simina Constantin: Ce aș putea scoate în evidență altceva decât Oglinda Sufletului -Ochii, ei sunt mesagerul sufletului meu. Ca și actor îți pui sufletul pe tavă în fața publicului, iar copilului îi este de ajuns o privire pentru a te crede sau nu. Așadar, vedeta portretului meu ar fi ochii.

  Florin Mititelu: : Țin minte că de mic mă uitam destul de des în oglindă și, la un moment dat, cred că aveam 5-6 ani, fratele meu în joacă, dar cu mare atenție mi-a scurtat genele cu forfecuța. Nu am pățit nimic, dar mult timp m-am uitat în oglindă să văd dacă au crescut la loc. Și au crescut bineînțeles, ba chiar mai lungi decât erau. Încă și acum mă mai uit, deci pot spune că genele sunt cele pe care le-aș evidenția. 

  

 R.T.: Când ați decis că teatrul este ce vreți să faceți în viață? Știu că amândoi ați absolvit licee de artă, iar Simina vine dintr-o familie de actori.

  S.C.: După examenul de capacitate eram convinsă că vreau să continui la un liceu bilingv pentru a fi profesoară de franceză. Cu două zile înainte de admitere, i-am spus mamei că vreau la teatru, ea a scos din bibliotecă o carte de fabule și mi-a zis ‘’Nu va fi ușor! Tu alegi !‘’ Și am ales, pentru că iubeam teatrul de mică, dar știam de la părinți ce presupune și, bineînțeles, îmi era puțin teamă. Dar în ziua aceea am avut curaj și nu a mai fost cale de întoarcere. Am lăsat frica deoparte și am îmbrățișat dorința de a mă face actriță.

   F.M.: În Liceul de Artă am ajuns la încurajările mamei mele care vedea în mine un viitor actor. Am dat acolo de profesori pasionați și profesioniști, care mi-au deschis ochii și drumul. Am prins încredere în mine, iar în momentul în care mi-am dat seama, la un examen de final de an, că pot face publicul să râdă, am decis că vreau să mai repet această experiență. Până în clasa a XII-a  eram deja sigur că asta vreau să fac.

 

R.T.: Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ați învățat despre meserie în facultate?

 

  S.C.:  Brândușa Zaița Silvestru  ne-a învățat să nu ne dăm bătuți niciodată, să ne conectăm cu păpușile noastre, să le descoperim calitățile și defectele  și, în conexiunea asta magică, să ne creăm personajele dorite. Am învățat că munca și exercițiul în această artă sunt foarte importante, nu este îndeajuns talentul, la fiecare repetiție își dădea seama imediat, dacă ai muncit sau nu. Am avut profesori minunați în cei patru ani de facultate și de la fiecare am învățat și am ”furat” câte ceva, în timpul pregătirii examenelor. Pentru mine fiecare examen si întâlnire cu publicul era ca o mică premieră.  

 F.M.:  Cea mai importantă lecție este perseverența. În facultate, mi-am dat seama că nu e ușor drumul ales, spre deosebire de liceu unde vedeam doar succesul sau ceea ce credeam eu că e succes. Mi-am dat seama că nu întotdeauna îți iese așa cum ți-ai dorit, dar în momentul ală e important să nu te lași și să înveți din greșeli. Câteva examene din anul I nu mi-au ieșit așa cum îmi doream, dar cu cât munceam mai mult lucrurile se îndreptau și mergeau spre calea cea bună.

 

R.T.: Ce calități trebuie să aibă un păpușar în plus față de un actor de dramatic. Amândoi ați jucat și în teatre de oameni mari, cum se mai spune? (Simina la Teatrul Municipal Ariel și Florin la Teatrul Național din Iași)

S.C.:  Eu nu pot separa cele două meserii, pentru mine e una și aceeași. Toate calitățile unui păpușar le are și un actor de dramă și viceversa.

 F.M.:  Cred că e nevoie de răbdare, dexteritate, adaptabilitate, mai multă imaginație și, ar mai fi, diponibilitatea față de partea tehnică a acestei meserii.  De multe ori, noi păpușarii ne și construim păpușiile, aici trebuie să intervină cunoștințe tehnice și plastice, iar când păpușa e construită de scenograf intervin tehnicile de mânuire, isteme și alte surprize .

R.T.: Cum este să joci pentru copii?

 S.C.: Incitant! Copilul nu poate fi mințit și nu te minte! Fiecare spectacol e o surpriză, o provocare și o evoluție. Copilul crește, se transformă, evoluează și noi trebuie să ținem pasul cu el, și asta ne ține în formă, antrenați în sinceritate.

 F.M.: Mă face să mă simt viu și jucăuș tot timpul, dar și responsabil de sinceritatea și naivitatea lor. E frumos! Sâmbătă și duminică jucăm și pentru părinții copiilor, iar acest lucru este și mai frumos, mai ales atunci când părintele și copilul ajung împreună să trăiască aceiași stare.

R.T.: Care este partea cea mai frumoasă din lucrul la un spectacol?

 S.C.: Ador ziua premierei. Atunci sunt cea mai vulnerabilă versiune a mea.

 F.M.: Pentru mine, fiecare etapă din pregătirea unui spectacol  are ceva special. Mă gândesc ca la un tot unitar și îmi place să pun cap la cap toate momentele din lucrul la un spectacol. Imi plac  mult și bâlbele din repetiții, uneori îți dau idei noi în construcția personajului și întregesc vibe-ul piesei.

R.T.: E mai ușoară viața când amândoi soții sunt de aceiași profesie ? Există o  formulă magică pentru o căsnicie reușită?

S.C.:  Pentru noi, da. Avem nevoie unul de altul și acasă, și pe scenă, ne completăm și evoluăm împreună. Teatrul pentru mine este Comunicare, la fel și căsnicia, așadar dacă există o formula magică, ea este c1+c2=c, c=comunicare.

 F.M.:  Cu siguranță, da, și mai ales atunci când sunt actori. Stiți cum e, actorii sunt mai sensibili, mai neliniștiți, au nevoie tot timpul de comunicare, iar atunci când ajungi acasă trebuie să existe un echilibru cu partenerul tău, să te înțeleagă. Formula magică este pentru fiecare alta, sunt sigur că există  dar fiecare trebuie să o găsească.

R.T.: La voi acasă, cine cântă cocoșul sau găina?

S.C.:  Puiul! Da, de 15 ani, la noi acasă ultimul cuvânt îl are fiica noastră, Mara! Odată ce am devenit părinți, ea e cea care cântă cu voce tare în casa noastră.

 F.M.:  Eu nu cânt prea bine, dar mă străduiesc să-mi iasă din ce în ce mai bine. Pe scenă cânt mai bine decât acasă!

 R.T.: Simina, cum l-ai caracteriza pe scurt pe Florin?

  S.C.: Omul meu bun, cald și ambițios.

R.T.: Tu, Florin, ce poți spune despre Simina?

 F.M.: Iubitoare, sensibilă și mereu alături de mine. Ea chiar ascultă, atunci când am nevoie, nu ca mine, uneori.

R.T.: Dacă ar fi să  analizați starea teatrului de animație care ar fi concluziile voastre?

 S.C.: Starea? Nu stă! E în continuă dezvoltare. Teatrul de animație e într-o permanentă căutare, ceea ce îl menține viu și activ. Cred că un cuvânt mare de spus îl are și publicul, poate ar trebui să-l întrebăm și pe el.

F.M.: Cred că ea diferă de la o țară la alta, de la o societate la alta, dacă e să mă refer la cea de la noi, aș putea spune că are un potențial artistic mare, însă nu cred că este suficient de bine promovat și valorizat în spațiul public. De multe ori, am auzit ideea că teatrul  de păpuși este o simplă formă de divertisment pentru copii, ba chiar unii îl confundau cu circul. Mi se pare că valoarea lui artistică și educativă este subestimată. Nu mai spun că teatrul de animație are foarte multe resurse să transmită mesaje profunde și pentru publicul adult.

R.T.: Legat de ce ai spus tu, Simina, publicul în animație are două dimensiuni: copiii, pe de o parte și, pe alta, părinții și educatorii. Revenind, de ce fel de spectacole au nevoie copiii din ziua de azi?

S.C. : Trăim în secolul vitezei, azi copiii au nevoie de un tip de spectacol, mâine lucrurile se schimbă. Ce are un mare succes azi, mâine poate nu mai e atât de interesant. Din punctul meu de vedere, orice tip de spectacol am aborda, prin sinceritate și umanitate, putem cuceri și publicul de azi și cel de mâine.

 F.M.: De spectacole de care au nevoie și adulții, acelea care te fac să râzi, să plângi și să te pună pe gânduri, să nu uiți prea ușor spectacolul văzut. Copiii, știm foarte bine că se regăsesc emoțional și, de multe ori, participă activ alături de personaje, ei reacționează când se întâmplă ceva cu eroul lor din poveste, așa că spectacolele ar trebui să ofere experiențe și emoții reale.

R.T.: Ce sfaturi le-ați da celor care vor să facă meseria de păpușari?

S.C.: Meseria asta te alege ea pe tine, tu ai nevoie doar de curaj și poftă de joacă. Și ca sfat: e foarte important să meargă la teatru, să vadă cât mai multe spectacole și, în același timp, să descopere și să respecte așa cum se cuvine alegerea.

 F.M. : Să experimenteze cât mai mult! Să-și răspundă sau să afle răspunsurile la cât mai multe întrebări despre această meserie. Să-și imagineze cum ar fi să joace diferite personaje, pozitive sau negative, să inventeze și să încerce sistemul lui de mânuire preferat. Să fie curios.  I-aș spune: ‘’În meseria asta ai tot timpul de învățat, așa că nu pierde timpul!’’

R.T.: Dacă fata voastră, Mara, v-ar anunța că vrea să continue tradiția familiei, ce i-ați spune?

  S.C.: ”Mami, ești puternică, deșteaptă și frumoasă. Ia o carte și Alege! Baftă!  Asta i-aș fi spus, dar nu mai este cazul, Mara ne-a anunțat deja că nu simte nici o atracție față de această artă, și adevărul este că e suficient într-o familie de 8 persoane, 5 să fie actori.

 F.M.: Nu cred că aș spune nimic, dar imediat aș pune-o să descurce o marionetă cu multe fire.

R.T.: Dacă ați avea o baghetă magică, ce ați face cu ea?

S.C.: Avem o baghetă magică și o ținem la loc de cinste, în cufărul vieții, și vă așteptăm la teatru să vedeți ce facem cu ea. Ea este activă și mereu cu noi.

 F.M.: Aș face un festival care să dureze o lună de zile, în care cât mai mulți păpușari din diferite colțuri ale lumi să se cunoască și să facă schimb de experiență. Să creeze împreună și să se distreze împreună.

 

  

 

 

    

 

 

 

Idei, proiecte, teatru de animație

 

 

 

          Un actor păpușar, Ștefan Craiu a avut idea de a întemeia, în 2023, împreună cu un grup de tineri entuziaști, unii dintre ei absolvenți UNATC (Elena Coman, Irina Radu, Ștefan Pavel) sau filologie (Eliza Craiu), un Centru Independent pentru Arta Animației (CIAA). Lansat de Asociația Culturală pe Bune (2021), CIAA are ca scop susținerea de spectacole specifice, proiecte culturale, evenimente conexe, dar are și o latură educativă, o academie care oferă cursuri de teatru, film, canto, de dezvoltare personală atât pentru profesioniști, cât și pentru doritori de toate vârstele.

          “Centrul Independent pentru Arta Animației s-a născut din dorința de a crea un spațiu accesibil tuturor artiștilor păpușari din România. CIAA este un spațiu versatil care facilitează producția unor spectacole de animație și oferă un loc de întâlnire și de dialog între artiștii care vor să descopere această artă, să își perfecționeze tehnica, să exploreze. Ideea înființării unui astfel de centru a venit ca o necesitate a prezervării si redescoperirii acestui tip de teatru în peisajul cultural românesc și de a-l aduce mai aproape de public”, a declarat Ștefan Craiu, manager CIAA, pe site-ul oficial.

          Mergând pe sloganuri ca: educăm, inovăm, conectăm, animăm comunități, CIAA desfășoară o activitate susținută. Dintre proiectele de până acum și care s-au bucurat de succes putem menționa: Caravana teatrului de păpuși – ea duce teatrul acolo unde nu există o formă instutuționalizată; conferințele CIAA- se adresează celor care iubesc teatrul de animație, amatori sau profesioniști și au în prim-plan discuții despre contextual actual al teatrului, despre trecutul sau viitorul animației. Interesant mi se pare proiectul 24 Hours Puppet`s Play, un concept conform căruia artiștii păpușari pot crea un spectacol în 24 de ore. La ediția din 2023 au participat 10 păpușari, iar spectacolul câștigător s-a numit Atenție la mediu, realizat de Ana Crăciun Lambru, Geanina Alecsoaie și Marius Cătălin Bran. Puppets in a suitcase a fost primul workshop de construcție de păpuși, susținut de Judith Hope, cunoscut păpușar din Marea Britanie. Au participat nouă actori profesioniști păpușari și un student UNATC, de la secția de profil. Ca propunere de viitor: organizarea primei tabere internaționale de construcție de păpuși.

Primul spectacol propus de CIAA, Țup, imposibil e doar un cuvânt, se adresează copiilor peste 4 ani și are la bază cartea de mare succes a lui Alex Donovici (n.1975). Cine este Alex Donovici? Unul dintre cei mai traduși autori de literatură pentru copii, cărți traduse în 12 țări de pe 4 continente. Dintre titlurile cele mai vândute amintim: Țup, salvatoarea iernii,  Țup și Pădurea Încremenită, Țup. Nu ai nevoie de aripi ca să poți zbura, Țup în Lumea Nouă, Țup și Influențerii Binelui,  Comoara lui Ben, Ale și sufletul cărților, Poveștile prieteniei, Țup. Regăsirea.

Spectacolul interactiv, regizat de Eduard Cîrlan, spune povestea lui Țup, un pui de ciocârlie, născut fără aripi și cu piciorușe foarte scurte și care, pentru a salva pădurea în care trăiește cu frățiorii lui, învață limba oamenilor. O lume populată de Duhul pădurii, “o umbră înfricoșătoare, care bântuie noaptea și vânează păsările mici”, de un melc, o bufniță vegetariană care o sfătuiește pe Țup să nu renunțe niciodată la ceva ce este foarte important pentru ea,și de  corbul Tor cel fricos. Scenografia semnată de Flavia Stroe, muzica lui Vlad Costandache și actorii Arina Vrabie, Andreea Trestianu, Eduard Cârlan, Ioana Perescu, Ionuț Terteci, Ștefan Craiu, Vlad Constandache, Vlad Dragne au contribuit la crearea unui spectacol plin de gingășie și educativ. Micuții spectatori au putut afla despre ce însemnă curajul, toleranța, să nu renunțe atunci când simt că nu mai pot, să nu-și piardă încrederea în forțele proprii.

CIAA este o inițiativă născută din dragoste pentru arta animației, din dorința unor utile schimburi de experiență sau atragerea unor publicuri, indiferent de vârstă sau pentru perfecționarea tinerei generații de artiști păpușari. Următorul proiect anunțat: Povestea regelui supărat pe claun, text ce aparține lui Matei Vișniec.

Despre cancer cu sinceritate

 

 

 

Recenta premieră de la Teatrul Avangardia, Doamnele de la Radio, are la bază un text scris de autoarea catalană Cristina Clemente. Trei femei, de vârste diferite, cu statut social diferit și care nu se cunoșteau, descoperă într-o zi un lucru care le va schimba viața: suferă de cancer la sân.

Rosa are 55 de ani și este conducătoarea unui program de radio cu mare impact, Agata se apropie de 40, lucrează ca infirmieră într-un spital, iar a treia este Carol, fără un scop precis în viață. Cum este percepută boala la diverse vârste, ce implicații sociale, familiale, personale, ce frământări, ce renunțări, ce planuri înseamnă, dar și ce implicare emoțională pentru femeile din public care au trecut prin așa ceva, rămâne de văzut. Trei femei care încearcă să transmită cu emoție, sensibilitate, dar și cu o undă de umor prin ce trec de la aflarea diagnosticului. Textul nu este despre cancerul la sân, ci despre cum să ne comportăm în situația dată, cum se încearcă să se demitizeze tot ce știm despre boală, despre viață.

Cristina Clemente (născută în 1977) este absolventă de regie și scenaristică a Institutului de Teatru din Barcelona și autoarea unui număr remarcabil de piese, dar și de scenarii de film sau pentru show-uri de televiziune. Unele texte le-a regizat pentru teatre din Spania, Argentina. În România, Antonella Cornici a montat la Teatrul Mihai Eminescu, Consiliu de familie.

Spectacolul de la Teatrul Avangardia a fost regizat de Ricard Reguant, unul dintre colaboratorii constanți ai teatrului. Actor, scenarist, regizor (teatru, film, televiziune), dramaturg, a lucrat în România numeroase spectacole: Și din 10 nu a mai rămas niciunul, Sherlock Holmes și Jack Spintecătorul, Chicago (Teatrul Național București), TOC TOC, În ploaie, Hollywood Confidential, Imperium, Ding Dong, Șeful, Magnolii de oțel, etc. Modul său de a interpreta textul Cristinei Clemente a fost unul discret, lăsând subiectul și interpretarea să vorbească de la sine. Bogdan Amalfi a conceput un decor simplu, un studio de radio, auster, neprietenos, fără ostentație și care să nu încarce inutil.

 Doamnele de la radio este genul de spectacol care te răscolește, te ia prin surprindere, te întoarce pe dos.  Cele trei eroine create cu atenție de autoare, sunt trei prototipuri de femei vulnerabile, care își propun să lupte, să supraviețuiască. Ele ne pun în fața unei oglinzi pentru a ne vedea așa cum suntem. Este un spectacol dezbatere, deloc comod și care te urmărește și după terminarea lui.

Cătălina Grama dă viață Rosei, “o femeie puternică, inteligentă, curajoasă, în general un om bun”, antimonarhistă convinsă, ironică și cu mult caracter, adică o femeie de succes. Ioana Mărcoiu o interpretează pe Agata - infiermieră, mama unui copil de 6 ani, care este totul pentru ea, și care spune despre sine că “este o femeie practică”. Gabriela Porumbacu este Carmen - o fată nehotărâtă, fără țel în viață, lipsită de inhibiții, care ce –i în gușă și-n căpușă și care trăiește “cu un cățel, cu fostul și cu actualul la un loc”. Cele trei se întâlnesc din întâmplare în fața unui microfon și încercă să ne spună că boala trebuie tratată cu curaj.

Doamnele de la radio nu este despre numai despre boală, ci despre viața, familie, relații, speranță, rușine, teamă.  Recomandare: să nu vă uitați batistele acasă!

 

Teatrul Avangardia și Teatrul Godot- Doamnele de la radio de Cristina Clemente. Traducere: Mihaela Stanca. Regia: Ricard Reguant. Scenografie: Bogdan Amalfi. Costume: Wilhelmina Arz și Yokko. Muzica: Kristian Møller-Munar. Light Design: Dan Bujor. Sound Design: Andrei Tomescu.  Distribuția: Cătălina Grama, Ioana Mărcoiu, Gabriela Porumbacu. Voci din Off: Ana Iorga, Denisa Ticu, Madalina Tanasa, Andreea Cigolea, Bianca Bora, Mihaela Stanca, Cristina Dragomirescu, Danut Deaconu si George Remes. Data premierei: 24 octombrie 2025.

V

 

Un exercițiu de sinceritate

 

 

Mărturisesc că fac parte din grupul celor care îl admiră pe actorul Marius Manole, chiar dacă uneori l-aș mai trage de urechi. Talentul, energia debordantă, implicarea în cauze sociale și proiecte culturale, spiritul civic, dar și rebel, preocuparea constantă pentru felul în care tânăra generație trebuie educată prin lectură, prin mers la teatru, dar mai ales imensa lui dragoste față de meserie, toate la un loc (sigur că, mai sunt și altele!) dau dimensiunea unui om al timpului său.

Fericirea e în actul următor, cartea demult anunțată și apărută la sfârșitul anului trecut, este debutul lui Marius Manole într-ale scrisului. “Nu știu să scriu, dar știu să simt”, mărturisea pe una dintre coperțile cărții, de altfel extrem de sobre. Citind pe nerăsuflate, am descoperit un Manole fără mască, fără machiaj, acel Manole din spatele scenei, mult prea puțin cunoscut. În paginile cărții “veți găsi copilul care se găsea în viața greșită și care aștepta validarea părinților săi. Veți găsi adolescentul care a fugit la București cu un lănțișor amanetat și o pernă de acasă, dormind pe saltelele furate în cămin, doar pentru visul de a fi scenă.”

Cartea este o radiografie a lumii teatrului, a vieții de zi cu zi, “un exercițiu de sinceritate între scenă și viață”, o confesiune, o mărturisire dezarmant de sinceră, fără emfază, a unui om care a realizat că teatrul este viața sa, că nu poate decanta viața personală de cea profesională. Este despre muntele de frici și temeri ale copilului crescut în comunism cu cheia de gât, într-o familie modestă, sau ale adultului, despre a nu fi cel mai bun, despre “depresia care m-a îngenuncheat când lumea s-a oprit în loc”,  despre anxietate și prejudecățile vremii. Despre lipsa unui “te iubesc” nespus în copilărie de părinți, despre trădări, iubiri dureroase, despre întâmplări, sacrificii, epuizare. Este despre atacurile de panică dinaintea sau din timpul unui spectacol, despre ”liniștea aceea după ce cobori de pe scenă”, despre personajele care te urmăresc după căderea cortinei, despre aplauze. Dar și despre munca titanică pentru un rol, repetiții istovitoare dis de dimineață, dormit pe unde apucă, despre condiție fizică sau despre ce să faci să te asculte corpul atunci când nu mai poți. Despre “munca și perseverența care pot egala, uneori talentul”,  despre sacrificiile făcute pentru a-și îndeplini visul de a fi actor. Fiecare cuvânt este asumat cu responsabilitate, la fel ca și fiecare “poveste”.

Citind cartea am avut de fapt senzația că asist la un recital Marius Manole. Că, noi cititorii, suntem, undeva, într-o mare sală de spectacol. Ca-ntr-o piesă de teatru, cartea este împărțită pe acte, tablouri, scene, nu pe capitole. Nu există neapărat o cronologie a faptelor. Sunt multe mărturisiri emoționante trăite în diverse etape ale vieții. Dorința de a face teatru a derivat, probabil, din lipsă de iubire. Și nu din cauză că nu l-au iubit “jumatatemama și jumatatetata”, ci pentru că pe atunci nu se prea obișnuia să spui. Nici el nu le-a spus prea des. Scrisoarea adresată părinților conține toată iubirea fiului.”A trebuit să mă fac actor ca să mă vindec. Mi-ați dat o meserie care să mă bucure pe mine și, sper, și pe voi, toată viața. Ăsta a fost te iubesc-ul vostru . Te iubesc-ul meu este tot ce am făcut de când am plecat de acasă. Am luptat să vă fac mândri.”

Un alt episod interesant este momentul Brăila, de la începutul carierei, unde “eram mereu îndrăgostit de oraș, de oameni, de teatru, de tot ce mi se întâmpla în fiecare zi”. Și au fost multe lucruri bune strânse în trei ani, alături de nefericire, suferință sau furie. Apoi, reîntoarcerea la facultate la Secția de coregrafie, și dorința de a se pregăti cu Răzvan Mazilu, care nu s-a materializat fizic, ci prin împrumut de cărți și cursuri. Apoi, cum există un Dumnezeu al actorilor care le dă putere atunci când simt că nu mai pot.  Mărturisește că a trebui să joace mult ca să-și dea seama că emoțiile trebuie controlate, nu ele să te controleze pe tine, că trebuie să alegi între emoțiile constructive și cele distructive. Un alt moment important a fost spectacolul de debut de la TNB, Inimă de câine (un rol greu de uitat), și prezența tatălui, venit prima dată să-l vadă și, care după drumul spre casă în tăcere, l-a întrebat cum a putut să mănânce de pe jos în fața atâtor oameni. 

Cine vrea să iubească un actor? Nu e vorba de iubirea publicului, ci de iubirea celui de lângă tine. A renunțat la fericirea din dragoste pentru a o câștiga din teatru. Nu a vrut să încurce viața cuiva. De iubit a iubit, dar a și suferit. Există un Dumnezeu al actorilor care le dă putere atunci când simt că nu mai pot. Mărturisește că a trebuit să joace mult ca să-și dea seama că emoțiile trebuie controlate și nu lăsate să te controleze. Și așa mai departe…

Povești găsiți în carte destule, merită să le descoperiți. Stilul de scris este simplu, pe înțelesul tuturor, Manole s-a “dezbrăcat” în fața noastră, a încercat să ne seducă cu povestea lui.  Iar pe mine a reușit.

Scopul declarat al cărții este să nu renunți la visul tău, indiferent de circumstanțe, să lupți pentru a-i împlini, iar câștigul lecturii ar fi dacă măcar un singur om nu ar renunța.

Aștept fericirea din actul următor.

Marius Manole- Fericirea e în actul următor. Bookzone, 2025, 240 pg.