Un exercițiu de sinceritate

 

 

Mărturisesc că fac parte din grupul celor care îl admiră pe actorul Marius Manole, chiar dacă uneori l-aș mai trage de urechi. Talentul, energia debordantă, implicarea în cauze sociale și proiecte culturale, spiritul civic, dar și rebel, preocuparea constantă pentru felul în care tânăra generație trebuie educată prin lectură, prin mers la teatru, dar mai ales imensa lui dragoste față de meserie, toate la un loc (sigur că, mai sunt și altele!) dau dimensiunea unui om al timpului său.

Fericirea e în actul următor, cartea demult anunțată și apărută la sfârșitul anului trecut, este debutul lui Marius Manole într-ale scrisului. “Nu știu să scriu, dar știu să simt”, mărturisea pe una dintre coperțile cărții, de altfel extrem de sobre. Citind pe nerăsuflate, am descoperit un Manole fără mască, fără machiaj, acel Manole din spatele scenei, mult prea puțin cunoscut. În paginile cărții “veți găsi copilul care se găsea în viața greșită și care aștepta validarea părinților săi. Veți găsi adolescentul care a fugit la București cu un lănțișor amanetat și o pernă de acasă, dormind pe saltelele furate în cămin, doar pentru visul de a fi scenă.”

Cartea este o radiografie a lumii teatrului, a vieții de zi cu zi, “un exercițiu de sinceritate între scenă și viață”, o confesiune, o mărturisire dezarmant de sinceră, fără emfază, a unui om care a realizat că teatrul este viața sa, că nu poate decanta viața personală de cea profesională. Este despre muntele de frici și temeri ale copilului crescut în comunism cu cheia de gât, într-o familie modestă, sau ale adultului, despre a nu fi cel mai bun, despre “depresia care m-a îngenuncheat când lumea s-a oprit în loc”,  despre anxietate și prejudecățile vremii. Despre lipsa unui “te iubesc” nespus în copilărie de părinți, despre trădări, iubiri dureroase, despre întâmplări, sacrificii, epuizare. Este despre atacurile de panică dinaintea sau din timpul unui spectacol, despre ”liniștea aceea după ce cobori de pe scenă”, despre personajele care te urmăresc după căderea cortinei, despre aplauze. Dar și despre munca titanică pentru un rol, repetiții istovitoare dis de dimineață, dormit pe unde apucă, despre condiție fizică sau despre ce să faci să te asculte corpul atunci când nu mai poți. Despre “munca și perseverența care pot egala, uneori talentul”,  despre sacrificiile făcute pentru a-și îndeplini visul de a fi actor. Fiecare cuvânt este asumat cu responsabilitate, la fel ca și fiecare “poveste”.

Citind cartea am avut de fapt senzația că asist la un recital Marius Manole. Că, noi cititorii, suntem, undeva, într-o mare sală de spectacol. Ca-ntr-o piesă de teatru, cartea este împărțită pe acte, tablouri, scene, nu pe capitole. Nu există neapărat o cronologie a faptelor. Sunt multe mărturisiri emoționante trăite în diverse etape ale vieții. Dorința de a face teatru a derivat, probabil, din lipsă de iubire. Și nu din cauză că nu l-au iubit “jumatatemama și jumatatetata”, ci pentru că pe atunci nu se prea obișnuia să spui. Nici el nu le-a spus prea des. Scrisoarea adresată părinților conține toată iubirea fiului.”A trebuit să mă fac actor ca să mă vindec. Mi-ați dat o meserie care să mă bucure pe mine și, sper, și pe voi, toată viața. Ăsta a fost te iubesc-ul vostru . Te iubesc-ul meu este tot ce am făcut de când am plecat de acasă. Am luptat să vă fac mândri.”

Un alt episod interesant este momentul Brăila, de la începutul carierei, unde “eram mereu îndrăgostit de oraș, de oameni, de teatru, de tot ce mi se întâmpla în fiecare zi”. Și au fost multe lucruri bune strânse în trei ani, alături de nefericire, suferință sau furie. Apoi, reîntoarcerea la facultate la Secția de coregrafie, și dorința de a se pregăti cu Răzvan Mazilu, care nu s-a materializat fizic, ci prin împrumut de cărți și cursuri. Apoi, cum există un Dumnezeu al actorilor care le dă putere atunci când simt că nu mai pot.  Mărturisește că a trebui să joace mult ca să-și dea seama că emoțiile trebuie controlate, nu ele să te controleze pe tine, că trebuie să alegi între emoțiile constructive și cele distructive. Un alt moment important a fost spectacolul de debut de la TNB, Inimă de câine (un rol greu de uitat), și prezența tatălui, venit prima dată să-l vadă și, care după drumul spre casă în tăcere, l-a întrebat cum a putut să mănânce de pe jos în fața atâtor oameni. 

Cine vrea să iubească un actor? Nu e vorba de iubirea publicului, ci de iubirea celui de lângă tine. A renunțat la fericirea din dragoste pentru a o câștiga din teatru. Nu a vrut să încurce viața cuiva. De iubit a iubit, dar a și suferit. Există un Dumnezeu al actorilor care le dă putere atunci când simt că nu mai pot. Mărturisește că a trebuit să joace mult ca să-și dea seama că emoțiile trebuie controlate și nu lăsate să te controleze. Și așa mai departe…

Povești găsiți în carte destule, merită să le descoperiți. Stilul de scris este simplu, pe înțelesul tuturor, Manole s-a “dezbrăcat” în fața noastră, a încercat să ne seducă cu povestea lui.  Iar pe mine a reușit.

Scopul declarat al cărții este să nu renunți la visul tău, indiferent de circumstanțe, să lupți pentru a-i împlini, iar câștigul lecturii ar fi dacă măcar un singur om nu ar renunța.

Aștept fericirea din actul următor.

Marius Manole- Fericirea e în actul următor. Bookzone, 2025, 240 pg.