Simina Constantin și Florin Mititelu: “Teatrul de animație e într-o permanentă căutare”

 

     

    Cum e viața pe scenă și acasă într-un cuplu de artiști păpușari? Cine “mânuiește firele” unei căsnicii reușite, cine cântă mai tare, cine sau ce le “animă” viața? Răspunsuri oferite de Simina Constantin și Florin Mititelu, actori ai Teatrului Țăndărică. Au terminat secția de profil de la UNATC în același an, s-au angajat împreună, au debutat ca și cuplu cu acte în regulă într-un spectacol jucat în turneu la Washington. Dintre titlurile în care apar împreună menționez: Capra cu trei iezi, Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele, Cenușăreasa, Punguța cu doi bani, Croitorașul cel viteaz, etc., dar fiecare are în bagaj și multe alte roluri.

  

Raluca Tulbure: Pentru început, v-aș sugera să vă imaginați că sunteți în fața unui șevalet și trebuie să vă faceți un autoportret. Ce ați scoate în evidență?

Simina Constantin: Ce aș putea scoate în evidență altceva decât Oglinda Sufletului -Ochii, ei sunt mesagerul sufletului meu. Ca și actor îți pui sufletul pe tavă în fața publicului, iar copilului îi este de ajuns o privire pentru a te crede sau nu. Așadar, vedeta portretului meu ar fi ochii.

  Florin Mititelu: : Țin minte că de mic mă uitam destul de des în oglindă și, la un moment dat, cred că aveam 5-6 ani, fratele meu în joacă, dar cu mare atenție mi-a scurtat genele cu forfecuța. Nu am pățit nimic, dar mult timp m-am uitat în oglindă să văd dacă au crescut la loc. Și au crescut bineînțeles, ba chiar mai lungi decât erau. Încă și acum mă mai uit, deci pot spune că genele sunt cele pe care le-aș evidenția. 

  

 R.T.: Când ați decis că teatrul este ce vreți să faceți în viață? Știu că amândoi ați absolvit licee de artă, iar Simina vine dintr-o familie de actori.

  S.C.: După examenul de capacitate eram convinsă că vreau să continui la un liceu bilingv pentru a fi profesoară de franceză. Cu două zile înainte de admitere, i-am spus mamei că vreau la teatru, ea a scos din bibliotecă o carte de fabule și mi-a zis ‘’Nu va fi ușor! Tu alegi !‘’ Și am ales, pentru că iubeam teatrul de mică, dar știam de la părinți ce presupune și, bineînțeles, îmi era puțin teamă. Dar în ziua aceea am avut curaj și nu a mai fost cale de întoarcere. Am lăsat frica deoparte și am îmbrățișat dorința de a mă face actriță.

   F.M.: În Liceul de Artă am ajuns la încurajările mamei mele care vedea în mine un viitor actor. Am dat acolo de profesori pasionați și profesioniști, care mi-au deschis ochii și drumul. Am prins încredere în mine, iar în momentul în care mi-am dat seama, la un examen de final de an, că pot face publicul să râdă, am decis că vreau să mai repet această experiență. Până în clasa a XII-a  eram deja sigur că asta vreau să fac.

 

R.T.: Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ați învățat despre meserie în facultate?

 

  S.C.:  Brândușa Zaița Silvestru  ne-a învățat să nu ne dăm bătuți niciodată, să ne conectăm cu păpușile noastre, să le descoperim calitățile și defectele  și, în conexiunea asta magică, să ne creăm personajele dorite. Am învățat că munca și exercițiul în această artă sunt foarte importante, nu este îndeajuns talentul, la fiecare repetiție își dădea seama imediat, dacă ai muncit sau nu. Am avut profesori minunați în cei patru ani de facultate și de la fiecare am învățat și am ”furat” câte ceva, în timpul pregătirii examenelor. Pentru mine fiecare examen si întâlnire cu publicul era ca o mică premieră.  

 F.M.:  Cea mai importantă lecție este perseverența. În facultate, mi-am dat seama că nu e ușor drumul ales, spre deosebire de liceu unde vedeam doar succesul sau ceea ce credeam eu că e succes. Mi-am dat seama că nu întotdeauna îți iese așa cum ți-ai dorit, dar în momentul ală e important să nu te lași și să înveți din greșeli. Câteva examene din anul I nu mi-au ieșit așa cum îmi doream, dar cu cât munceam mai mult lucrurile se îndreptau și mergeau spre calea cea bună.

 

R.T.: Ce calități trebuie să aibă un păpușar în plus față de un actor de dramatic. Amândoi ați jucat și în teatre de oameni mari, cum se mai spune? (Simina la Teatrul Municipal Ariel și Florin la Teatrul Național din Iași)

S.C.:  Eu nu pot separa cele două meserii, pentru mine e una și aceeași. Toate calitățile unui păpușar le are și un actor de dramă și viceversa.

 F.M.:  Cred că e nevoie de răbdare, dexteritate, adaptabilitate, mai multă imaginație și, ar mai fi, diponibilitatea față de partea tehnică a acestei meserii.  De multe ori, noi păpușarii ne și construim păpușiile, aici trebuie să intervină cunoștințe tehnice și plastice, iar când păpușa e construită de scenograf intervin tehnicile de mânuire, isteme și alte surprize .

R.T.: Cum este să joci pentru copii?

 S.C.: Incitant! Copilul nu poate fi mințit și nu te minte! Fiecare spectacol e o surpriză, o provocare și o evoluție. Copilul crește, se transformă, evoluează și noi trebuie să ținem pasul cu el, și asta ne ține în formă, antrenați în sinceritate.

 F.M.: Mă face să mă simt viu și jucăuș tot timpul, dar și responsabil de sinceritatea și naivitatea lor. E frumos! Sâmbătă și duminică jucăm și pentru părinții copiilor, iar acest lucru este și mai frumos, mai ales atunci când părintele și copilul ajung împreună să trăiască aceiași stare.

R.T.: Care este partea cea mai frumoasă din lucrul la un spectacol?

 S.C.: Ador ziua premierei. Atunci sunt cea mai vulnerabilă versiune a mea.

 F.M.: Pentru mine, fiecare etapă din pregătirea unui spectacol  are ceva special. Mă gândesc ca la un tot unitar și îmi place să pun cap la cap toate momentele din lucrul la un spectacol. Imi plac  mult și bâlbele din repetiții, uneori îți dau idei noi în construcția personajului și întregesc vibe-ul piesei.

R.T.: E mai ușoară viața când amândoi soții sunt de aceiași profesie ? Există o  formulă magică pentru o căsnicie reușită?

S.C.:  Pentru noi, da. Avem nevoie unul de altul și acasă, și pe scenă, ne completăm și evoluăm împreună. Teatrul pentru mine este Comunicare, la fel și căsnicia, așadar dacă există o formula magică, ea este c1+c2=c, c=comunicare.

 F.M.:  Cu siguranță, da, și mai ales atunci când sunt actori. Stiți cum e, actorii sunt mai sensibili, mai neliniștiți, au nevoie tot timpul de comunicare, iar atunci când ajungi acasă trebuie să existe un echilibru cu partenerul tău, să te înțeleagă. Formula magică este pentru fiecare alta, sunt sigur că există  dar fiecare trebuie să o găsească.

R.T.: La voi acasă, cine cântă cocoșul sau găina?

S.C.:  Puiul! Da, de 15 ani, la noi acasă ultimul cuvânt îl are fiica noastră, Mara! Odată ce am devenit părinți, ea e cea care cântă cu voce tare în casa noastră.

 F.M.:  Eu nu cânt prea bine, dar mă străduiesc să-mi iasă din ce în ce mai bine. Pe scenă cânt mai bine decât acasă!

 R.T.: Simina, cum l-ai caracteriza pe scurt pe Florin?

  S.C.: Omul meu bun, cald și ambițios.

R.T.: Tu, Florin, ce poți spune despre Simina?

 F.M.: Iubitoare, sensibilă și mereu alături de mine. Ea chiar ascultă, atunci când am nevoie, nu ca mine, uneori.

R.T.: Dacă ar fi să  analizați starea teatrului de animație care ar fi concluziile voastre?

 S.C.: Starea? Nu stă! E în continuă dezvoltare. Teatrul de animație e într-o permanentă căutare, ceea ce îl menține viu și activ. Cred că un cuvânt mare de spus îl are și publicul, poate ar trebui să-l întrebăm și pe el.

F.M.: Cred că ea diferă de la o țară la alta, de la o societate la alta, dacă e să mă refer la cea de la noi, aș putea spune că are un potențial artistic mare, însă nu cred că este suficient de bine promovat și valorizat în spațiul public. De multe ori, am auzit ideea că teatrul  de păpuși este o simplă formă de divertisment pentru copii, ba chiar unii îl confundau cu circul. Mi se pare că valoarea lui artistică și educativă este subestimată. Nu mai spun că teatrul de animație are foarte multe resurse să transmită mesaje profunde și pentru publicul adult.

R.T.: Legat de ce ai spus tu, Simina, publicul în animație are două dimensiuni: copiii, pe de o parte și, pe alta, părinții și educatorii. Revenind, de ce fel de spectacole au nevoie copiii din ziua de azi?

S.C. : Trăim în secolul vitezei, azi copiii au nevoie de un tip de spectacol, mâine lucrurile se schimbă. Ce are un mare succes azi, mâine poate nu mai e atât de interesant. Din punctul meu de vedere, orice tip de spectacol am aborda, prin sinceritate și umanitate, putem cuceri și publicul de azi și cel de mâine.

 F.M.: De spectacole de care au nevoie și adulții, acelea care te fac să râzi, să plângi și să te pună pe gânduri, să nu uiți prea ușor spectacolul văzut. Copiii, știm foarte bine că se regăsesc emoțional și, de multe ori, participă activ alături de personaje, ei reacționează când se întâmplă ceva cu eroul lor din poveste, așa că spectacolele ar trebui să ofere experiențe și emoții reale.

R.T.: Ce sfaturi le-ați da celor care vor să facă meseria de păpușari?

S.C.: Meseria asta te alege ea pe tine, tu ai nevoie doar de curaj și poftă de joacă. Și ca sfat: e foarte important să meargă la teatru, să vadă cât mai multe spectacole și, în același timp, să descopere și să respecte așa cum se cuvine alegerea.

 F.M. : Să experimenteze cât mai mult! Să-și răspundă sau să afle răspunsurile la cât mai multe întrebări despre această meserie. Să-și imagineze cum ar fi să joace diferite personaje, pozitive sau negative, să inventeze și să încerce sistemul lui de mânuire preferat. Să fie curios.  I-aș spune: ‘’În meseria asta ai tot timpul de învățat, așa că nu pierde timpul!’’

R.T.: Dacă fata voastră, Mara, v-ar anunța că vrea să continue tradiția familiei, ce i-ați spune?

  S.C.: ”Mami, ești puternică, deșteaptă și frumoasă. Ia o carte și Alege! Baftă!  Asta i-aș fi spus, dar nu mai este cazul, Mara ne-a anunțat deja că nu simte nici o atracție față de această artă, și adevărul este că e suficient într-o familie de 8 persoane, 5 să fie actori.

 F.M.: Nu cred că aș spune nimic, dar imediat aș pune-o să descurce o marionetă cu multe fire.

R.T.: Dacă ați avea o baghetă magică, ce ați face cu ea?

S.C.: Avem o baghetă magică și o ținem la loc de cinste, în cufărul vieții, și vă așteptăm la teatru să vedeți ce facem cu ea. Ea este activă și mereu cu noi.

 F.M.: Aș face un festival care să dureze o lună de zile, în care cât mai mulți păpușari din diferite colțuri ale lumi să se cunoască și să facă schimb de experiență. Să creeze împreună și să se distreze împreună.