Rigoare, asumare, responsabilitate, determinare, talent, seriozitate,
pasiune, spirit deschis la nou, simț pedagogic, sunt doar câteva din calitățile
pe care le-am intuit la Raluca Bujoreanu Huțanu, actor păpușar, cadru didactic
și decan al Facultății de teatru din cadrul Universității Naționale de arte
“George Enescu” Iași. Are un curriculum
vitae impresionant, zeci de roluri, studii, comunicări, conferințe,
workshop-uri, simpozioane, etc. Pe scurt, un om dedicat meseriei sub toate
aspectele ei pe care l-am descoperit pe parcursul acestui interviului, altfel
decât se vede pe scenă.
Raluca Tulbure: Îmi aduc aminte că
v-am văzut prima dată pe scena de la Țăndărică, în spectacolul Ana al Companiei Synchret, prezentat în
Festivalul Impuls. Anul trecut, am vizionat producția Synchret/ Universitatea Națională
de Arte “George Enescu” Iași, Majordomul, nominalizată la premiul UNITER pentru cel
mai bun spectacol, categoria teatrul pentru copii/teatrul de animație. V-aș
întreba ce a însemnat nominalizarea pentru o trupă independentă, cu un program
și agendă foarte bogate?
Raluca Bujoreanu Huțanu: Nominalizarea a avut mai mult un impact emoțional. Propunerea
juriului UNITER a fost încă o formă de recunoaștere profesională care a
validat, o dată în plus, dorința noastră de a deveni un reper în teatrul
contemporan de animație.
R.T.: Pentru că am
amintit de Compania pe care ați înființat-o alături de soțul dvs., regizorul Ciprian
Huțanu, v-aș ruga s-o descrieți în câteva cuvinte. Ce v-ați propus? Un mic
bilanț?
R.B.H.: Proiectele pe care le-am realizat în cadrul Companiei
Synchret au avut ca scop dezvoltarea în spațiul teatral a conceptului de
spectacol de animație experimental. Propunerile noastre au devenit contexte
scenice în care elementele de originalitate și de modernitate autentică au
creat un stil aparte în sfera spectacologică din România. Spectacole noastre
s-au înscris în sfera conceptului de sincretism: animarea obiectului-personaj
s-a împletit organic cu arta actorului, cu arta plastică, cu muzica și dansul,
au creat un stil de joc.
R.T.: Cât de greu este
să gestionați o companie independentă în aceste vremuri atât de tulburi?
R.B.H.: Având în vedere că Synchret este o companie nebugetată
și că adesea ridicăm spectacole din nimic, criza economică nu ne afectează
direct. Ne urmăm linia estetică, ne adaptăm cercetările practice în funcție de
sursele de finanțare la care avem acces.
În ultimii ani, am pus un mare preț pe colaborările interinstituționale, iar
întâlnirea direcțiilor noastre de cercetare cu cele din zona universitară au
venit firesc, în beneficiul ambelor instituții, ca pași către dezvoltare
autentică.
R.T.: Activitatea dvs.
artistică se împletește cu cea de cadru didactic și de decan al Facultății de teatru din cadrul Universității
Naționale de arte “George Enescu”, dar și cu cea de autor de lucrări
științifice, studii, articole. Dintre ele, există una care vă atrage mai mult
decât alta?
R.B.H.:
Da, aș alege oricând pedagogia pentru că ea le însumează pe toate. Atunci când
sunt în fața studenților, sunt în același timp artistul care împărtășește
experiențe, dar și teoreticianul care explică structuri. Ca profesor, în cadrul
atelierelor de Limbaj scenic în teatrul
de animație sau de Arta mânuirii
păpușii și marionetei proiectez și pregătesc contexte scenice în care ei
învață în mod practic noțiuni și concepte
specifice domeniului creației scenice păpușărești. Studiile teoretice și
practice, rezultatele proiectelor mele derivă din misiunea pe care mi-am
asumat-o ca formator, menire care, la rândul ei, derivă din cele trei
dimensiuni ale misiunii mediului academic căruia îi apațin. Toate acestea se
constituie într-un suport de formulare a principiilor care determină
structurarea propriei strategii didactice și rămâne inserată în planurile mele
de cercetare artistică. Procedez astfel pentru că dezvoltarea carierei
profesionale necesită un plan de cercetare artistică, iar strategia rămâne
elementul central al demersului de valorificare a oportunităților care mă pot
conduce la atingerea potențialului maxim ca profesionist.
R.T.: Există o rețetă
pentru a îmbina armonios o susținută activitate profesională cu viața de zi cu
zi. Cum drămuiți timpul?
R.B.H.: Mi-aș fi dorit să dețin un set de instrucțiuni clare
în acest sens, dar nu am. Și nu, nu întotdeauna reușesc să le îmbin în mod armonios,
dar mă străduiesc. Zilnic (re)echilibrez balanța cu priorități, încerc să fiu
cât mai eficientă, programez, reprogramez și, mai ales, fac tot posibilul să nu
am timpi morți. Nu-mi place să irosesc timpul!
R.T.: Cum a intrat
teatrul în viața dvs., în general și cu deosebire, teatrul de animație? Ce a
avut un impact major în formarea dsv. artistică?
R.B.H.: Primele interacțiuni cu teatrul au fost în copilărie, perioadă
în care mergeam frecvent la spectacole, dar și la un cerc de teatru, unde m-au trimis
profesorii de la școala gimnazială pentru că îmi plăcea să recit poezii și să
cânt. Acolo am adăugat statutului meu de spectator pe cel de interpret. Treptat,
mi-am dat seama că agreez ambele perspective, iar, în timp, postura de interpret a devenit mai atractivă decât cea
de spectator. Orientarea mea către arta teatrului de animație s-a produs în două
faze. Prima s-a produs spre finalul studiilor mele liceale. În acea perioadă, o
parte dintre colegii de la cercul de teatru, mai mari decât mine, care deși
deveniseră studenți la Actorie, iar alții la Păpuși, continuau să vină la
noi și ne povesteau ce făceau ei la
facultate. După câteva întâlniri de acest fel, le-am spus că, deși eu voi da
admitere la Facultatea de Drept, mi-ar plăcea să văd cum se desfășoară niște
ore de specialitate la facultatea lor. Dorința mi s-a îndeplinit. Am primit
acordul profesorilor lor și, pentru început, am mers la orele de actorie, de
improvizație. Câteva zile mai târziu, am participat și la ore de tehnică de
mânuire a păpușilor. Am fost impresionată de felul în care se raportau toți la
obiectele inanimate și cum procedau ca să le anime. Mi-a plăcut de modul în
care se comportau unii cu alții, felul în care fiecare primea indicații și
observații, și cum toate acestea conturau un univers al detaliilor care, la
rândul lor, creau sens. Experiența a fost fascinantă pentru mine și am simțit
că mi-ar plăcea să studiez așa ceva. Însă, examenul de admitere la facultate
urma să se desfășoare curând, iar eu mă pregătisem pentru altceva. A doua fază a orientării mele către arta
teatrului de animație nu a mai fost la fel de fascinată, ci mai degrabă pragmatică.
După un an de studii de drept, timp în care mi-am dat seama că nicio profesie
juridică nu mi-ar oferi sentimentul că munca mea are și sens, busola mea
interioară m-a adus din nou la teatru. Între profesorii care erau implicați în
organizarea examenului de admitere, făceau parte și cei la orele cărora
participasem cu un an mai devreme. Recomandarea lor și a foștilor colegi de la
cercul de teatru, a fost să mă înscriu doar la secția de Păpuși-Marionete.
Știind că sunt locuri puține și la o secție, și la alta, nu am vrut să pierd
ocazia de a deveni studentă la teatru. După ce am fost admisă, etapă cu etapă,
am descoperit dimensiunea specifică teatrului de animație bazată pe metaforă și
simbol. În mod cert, parcursul meu către postura de creator de limbaj
păpușăresc sau interpret în spectacole de teatru de animație a fost influențat
de profesorii din facultate. Dar, dacă ar fi să mă gândesc la ce a avut un impact major în formarea
mea artistică, atunci ar trebui să amintesc despre spectacolele în care am
jucat sau pe care le-am văzut în festivalurile de specialitate. Ar trebui să
discutăm despre contextele create de profesioniști (profesori sau colegi,
actori și regizori) din care am învățat cum să fac ca jocul meu scenic
păpușăresc să capete sens la nivel estetic și antropologic.
R.T.: Ce stiluri de
mânuire preferați? Să fie Bunraku? Majordomul este în opinia mea, o lecție
perfectă de mânuire, predată alături de doi colegi de catedră.
R.B.H.: Prefer
stilul de mânuire la vedere. Cred că sugerarea comportamentului uman prin
intermediul unui obiect animat la vedere creează momente în care păpuşarii transformă obiectul în semn
antroposemiotic. Transparența totală din timpul unui joc scenic de acest fel scoate
în evidență aspecte fundamentale ale relației pe care mânuitorul o stabilește
cu obiectul. Se creează o situație care amintește de originile teatrului de
animație. Procesul în sine poate fi descris cu una din afirmațiile lui Constantin
Brâncuşi: „Să creezi ca un Demiurg, să porunceşti ca un Rege, să munceşti ca un
Sclav”[1].
R.T.: Presupunând ca
suntem în sala de curs, în prima zi de școală, ce le-ați spune studenților
despre meseria de păpușar? Ce calități trebuie să aibă un actor mânuitor față
de cel de teatru dramatic?
R.B.H.: În mod firesc, le-aș vorbi despre dominata ludică a
teatrului de animație. La început aș discuta câteva dintre teoriile care aseamănă
jocul păpușarului cu jocul unui copil. Aș proceda astfel pentru a evidenția modul
simplu în care cel din urmă o face. Le-aș aminti că pentru copil jocul simplu e
însuşi modul său de a fi, de a trăi, de a se exprima. Apoi le-aș spune că păpușarul
re-învaţă simplitatea jocului, învăță să-l păstreze la aceeaşi intensitate
pentru că jocul devine o metodă prin care se elimină toate autolimitările şi te
ajută să-ți redeschizi dimensiunile amorţite. Și așa, am ajunge să evidențiem
aspectele particulare ale psihologiei creativității unui păpușar: capacitatea
extraordinară a viziunii imaginative și capacitatea realizării ei în formele limbajului
teatrului de animaţie, acea reverie creatoare şi putinţa de a intui viaţă în
materia neînsufleţită. După ce toate acestea vor fi spuse, le-aș arăta cum
poate fi reactivat spiritul ludic, acel ceva plin de mister pe care creatorul
de limbaj păpușăresc îl redescoperă în procesul de creare a limbajului
păpușăresc și datorită căruia se apropie de farmecul şi bucuria jocului unui copil.
R.T.: Ce definiție ați
da teatrului?
R.B.H.: Pentru mine, limbajul teatral rămâne un mod prin care se comunică autentic adevăruri profunde despre om şi
viaţă. În aceeași măsură, reprezintă o formă prin care reprezentăm comportamentul uman într-o situație generată
de problematica universală sau îl sugerăm prin intermediul obiectelor animate.
R.T.: Ca un
observator, făuritor, actant al teatrului de animație, cum ați caracteriza
starea lui actuală?
R.B.H.: Nu aș vrea să supăr pe nimeni, dar, uneori, am
senzația că e prea mult „despre mine” și prea puțin „despre noi”... Cu alte
cuvinte, cred că cei care se afirmă în acest domeniu se preocupă în principal
de devenirea proprie, dar uită adesea că sunt responsabili și de felul în care
arta de animație se dezvoltă la nivel local ori național. Ca urmare a acestui
fapt, este atât de greu să vorbim astăzi despre un stil național de teatru de
animație.
R.T.: De ce fel de
teatru au nevoie copiii din ziua de azi, ținând cont de tentațiile digitale?
Dar adolescenții?
R.B.H.: Incontestabil digitalizarea sprijină procesul de
creație și, dacă se adaptează la specificul teatrului, tehnologia poate veni
lesne în ajutor. Dar la fel de clar e și faptul că publicul nu cere niciodată în
mod concret nimic. În contextul actual, e de datoria noastră să venim în
întâmpinarea lui cu forme noi, stiluri adaptate așteptărilor lui, story-uri
care să reflecte aspirațiile lui. Un spectacol convingător, autentic poate doar
desprinde pentru câteva clipe adolescentul de tentațiile tehnologice
contemporane, ori îi poate oferi noi perspective asupra felului în care viul
(teatrul) se întâlnește cu tehnologia. Sunt nenumărate exemple în artele
scenice contemporane din România ultimilor decenii care confirmă cele afirmate
mai sus și pe această cale ne urmăm și noi pașii.
R.T.: Dacă ați avea o
baghetă magică ce ați face cu ea?
R.B.H.: Cu toate că am un spirit ludic, nu cred în magie.
Universul meu e creat din detalii verificate și asumate. Știu că abilitățile și capacitățile se construiesc prin
repetiție. Cred că pentru a fi pus în valoare trebuie să participi și tu la
crearea contextului cu responsabilitate și determinare, să ai o mentalitate
profesionistă și tot ce presupune acest concept.
[1] Constantin Zărnescu,
Aforismele şi textele lui Brâncuși, Editura Scrisul românesc, Craiova,
1980, p. 168.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu