marți, 4 august 2026

Raluca Bujoreanu Huțanu: “Universul meu e creat din detalii verificate și asumate”


 

Rigoare, asumare, responsabilitate, determinare, talent, seriozitate, pasiune, spirit deschis la nou, simț pedagogic, sunt doar câteva din calitățile pe care le-am intuit la Raluca Bujoreanu Huțanu, actor păpușar, cadru didactic și decan al Facultății de teatru din cadrul Universității Naționale de arte “George Enescu Iași. Are un curriculum vitae impresionant, zeci de roluri, studii, comunicări, conferințe, workshop-uri, simpozioane, etc. Pe scurt, un om dedicat meseriei sub toate aspectele ei pe care l-am descoperit pe parcursul acestui interviului, altfel decât se vede pe scenă.

Raluca Tulbure: Îmi aduc aminte că v-am văzut prima dată pe scena de la Țăndărică, în spectacolul Ana al Companiei Synchret, prezentat în Festivalul Impuls. Anul trecut, am vizionat producția Synchret/ Universitatea Națională de Arte “George Enescu” Iași,  Majordomul, nominalizată la premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol, categoria teatrul pentru copii/teatrul de animație. V-aș întreba ce a însemnat nominalizarea pentru o trupă independentă, cu un program și agendă foarte bogate?

Raluca Bujoreanu Huțanu: Nominalizarea a avut mai mult un impact emoțional. Propunerea juriului UNITER a fost încă o formă de recunoaștere profesională care a validat, o dată în plus, dorința noastră de a deveni un reper în teatrul contemporan de animație.

R.T.: Pentru că am amintit de Compania pe care ați înființat-o alături de soțul dvs., regizorul Ciprian Huțanu, v-aș ruga s-o descrieți în câteva cuvinte. Ce v-ați propus? Un mic bilanț?

R.B.H.: Proiectele pe care le-am realizat în cadrul Companiei Synchret au avut ca scop dezvoltarea în spațiul teatral a conceptului de spectacol de animație experimental. Propunerile noastre au devenit contexte scenice în care elementele de originalitate și de modernitate autentică au creat un stil aparte în sfera spectacologică din România. Spectacole noastre s-au înscris în sfera conceptului de sincretism: animarea obiectului-personaj s-a împletit organic cu arta actorului, cu arta plastică, cu muzica și dansul, au creat un stil de joc.



R.T.: Cât de greu este să gestionați o companie independentă în aceste vremuri atât de tulburi?

R.B.H.: Având în vedere că Synchret este o companie nebugetată și că adesea ridicăm spectacole din nimic, criza economică nu ne afectează direct. Ne urmăm linia estetică, ne adaptăm cercetările practice în funcție de sursele de finanțare la  care avem acces. În ultimii ani, am pus un mare preț pe colaborările interinstituționale, iar întâlnirea direcțiilor noastre de cercetare cu cele din zona universitară au venit firesc, în beneficiul ambelor instituții, ca pași către dezvoltare autentică.

R.T.: Activitatea dvs. artistică se împletește cu cea de cadru didactic și de decan al  Facultății de teatru din cadrul Universității Naționale de arte “George Enescu”, dar și cu cea de autor de lucrări științifice, studii, articole. Dintre ele, există una care vă atrage mai mult decât alta?

R.B.H.: Da, aș alege oricând pedagogia pentru că ea le însumează pe toate. Atunci când sunt în fața studenților, sunt în același timp artistul care împărtășește experiențe, dar și teoreticianul care explică structuri. Ca profesor, în cadrul atelierelor de Limbaj scenic în teatrul de animație sau de Arta mânuirii păpușii și marionetei proiectez și pregătesc contexte scenice în care ei învață în mod practic noțiuni și concepte  specifice domeniului creației scenice păpușărești. Studiile teoretice și practice, rezultatele proiectelor mele derivă din misiunea pe care mi-am asumat-o ca formator, menire care, la rândul ei, derivă din cele trei dimensiuni ale misiunii mediului academic căruia îi apațin. Toate acestea se constituie într-un suport de formulare a principiilor care determină structurarea propriei strategii didactice și rămâne inserată în planurile mele de cercetare artistică. Procedez astfel pentru că dezvoltarea carierei profesionale necesită un plan de cercetare artistică, iar strategia rămâne elementul central al demersului de valorificare a oportunităților care mă pot conduce la atingerea potențialului maxim ca profesionist.

R.T.: Există o rețetă pentru a îmbina armonios o susținută activitate profesională cu viața de zi cu zi. Cum drămuiți timpul?

R.B.H.: Mi-aș fi dorit să dețin un set de instrucțiuni clare în acest sens, dar nu am. Și nu, nu întotdeauna reușesc să le îmbin în mod armonios, dar mă străduiesc. Zilnic (re)echilibrez balanța cu priorități, încerc să fiu cât mai eficientă, programez, reprogramez și, mai ales, fac tot posibilul să nu am timpi morți. Nu-mi place să irosesc timpul!

R.T.: Cum a intrat teatrul în viața dvs., în general și cu deosebire, teatrul de animație? Ce a avut un impact major în formarea dsv. artistică?

R.B.H.: Primele interacțiuni cu teatrul au fost în copilărie, perioadă în care mergeam frecvent la spectacole, dar și la un cerc de teatru, unde m-au trimis profesorii de la școala gimnazială pentru că îmi plăcea să recit poezii și să cânt. Acolo am adăugat statutului meu de spectator pe cel de interpret. Treptat, mi-am dat seama că agreez ambele perspective, iar, în timp, postura de  interpret a devenit mai atractivă decât cea de spectator. Orientarea mea către arta teatrului de animație s-a produs în două faze. Prima s-a produs spre finalul studiilor mele liceale. În acea perioadă, o parte dintre colegii de la cercul de teatru, mai mari decât mine, care deși deveniseră studenți la Actorie, iar alții la Păpuși, continuau să vină la noi  și ne povesteau ce făceau ei la facultate. După câteva întâlniri de acest fel, le-am spus că, deși eu voi da admitere la Facultatea de Drept, mi-ar plăcea să văd cum se desfășoară niște ore de specialitate la facultatea lor. Dorința mi s-a îndeplinit. Am primit acordul profesorilor lor și, pentru început, am mers la orele de actorie, de improvizație. Câteva zile mai târziu, am participat și la ore de tehnică de mânuire a păpușilor. Am fost impresionată de felul în care se raportau toți la obiectele inanimate și cum procedau ca să le anime. Mi-a plăcut de modul în care se comportau unii cu alții, felul în care fiecare primea indicații și observații, și cum toate acestea conturau un univers al detaliilor care, la rândul lor, creau sens. Experiența a fost fascinantă pentru mine și am simțit că mi-ar plăcea să studiez așa ceva. Însă, examenul de admitere la facultate urma să se desfășoare curând, iar eu mă pregătisem pentru altceva.  A doua fază a orientării mele către arta teatrului de animație nu a mai fost la fel de fascinată, ci mai degrabă pragmatică. După un an de studii de drept, timp în care mi-am dat seama că nicio profesie juridică nu mi-ar oferi sentimentul că munca mea are și sens, busola mea interioară m-a adus din nou la teatru. Între profesorii care erau implicați în organizarea examenului de admitere, făceau parte și cei la orele cărora participasem cu un an mai devreme. Recomandarea lor și a foștilor colegi de la cercul de teatru, a fost să mă înscriu doar la secția de Păpuși-Marionete. Știind că sunt locuri puține și la o secție, și la alta, nu am vrut să pierd ocazia de a deveni studentă la teatru. După ce am fost admisă, etapă cu etapă, am descoperit dimensiunea specifică teatrului de animație bazată pe metaforă și simbol. În mod cert, parcursul meu către postura de creator de limbaj păpușăresc sau interpret în spectacole de teatru de animație a fost influențat de profesorii din facultate. Dar, dacă ar fi să mă gândesc la ce a avut un impact major în formarea mea artistică, atunci ar trebui să amintesc despre spectacolele în care am jucat sau pe care le-am văzut în festivalurile de specialitate. Ar trebui să discutăm despre contextele create de profesioniști (profesori sau colegi, actori și regizori) din care am învățat cum să fac ca jocul meu scenic păpușăresc să capete sens la nivel estetic și antropologic.   

R.T.: Ce stiluri de mânuire preferați? Să fie Bunraku? Majordomul este în opinia mea, o lecție perfectă de mânuire, predată alături de doi colegi de catedră.

R.B.H.: Prefer stilul de mânuire la vedere. Cred că sugerarea comportamentului uman prin intermediul unui obiect animat la vedere creează momente în care păpuşarii transformă obiectul în semn antroposemiotic. Transparența totală din timpul unui joc scenic de acest fel scoate în evidență aspecte fundamentale ale relației pe care mânuitorul o stabilește cu obiectul. Se creează o situație care amintește de originile teatrului de animație. Procesul în sine poate fi descris cu una din afirmațiile lui Constantin Brâncuşi: „Să creezi ca un Demiurg, să porunceşti ca un Rege, să munceşti ca un Sclav”[1].

R.T.: Presupunând ca suntem în sala de curs, în prima zi de școală, ce le-ați spune studenților despre meseria de păpușar? Ce calități trebuie să aibă un actor mânuitor față de cel de teatru dramatic?

R.B.H.: În mod firesc, le-aș vorbi despre dominata ludică a teatrului de animație. La început aș discuta câteva dintre teoriile care aseamănă jocul păpușarului cu jocul unui copil. Aș proceda astfel pentru a evidenția modul simplu în care cel din urmă o face. Le-aș aminti că pentru copil jocul simplu e însuşi modul său de a fi, de a trăi, de a se exprima. Apoi le-aș spune că păpușarul re-învaţă simplitatea jocului, învăță să-l păstreze la aceeaşi intensitate pentru că jocul devine o metodă prin care se elimină toate autolimitările şi te ajută să-ți redeschizi dimensiunile amorţite. Și așa, am ajunge să evidențiem aspectele particulare ale psihologiei creativității unui păpușar: capacitatea extraordinară a viziunii imaginative și capacitatea realizării ei în formele limbajului teatrului de animaţie, acea reverie creatoare şi putinţa de a intui viaţă în materia neînsufleţită. După ce toate acestea vor fi spuse, le-aș arăta cum poate fi reactivat spiritul ludic, acel ceva plin de mister pe care creatorul de limbaj păpușăresc îl redescoperă în procesul de creare a limbajului păpușăresc și datorită căruia se apropie de farmecul şi bucuria jocului unui copil.

R.T.: Ce definiție ați da teatrului?

R.B.H.: Pentru mine, limbajul teatral rămâne un mod prin care se comunică autentic adevăruri profunde despre om şi viaţă. În aceeași măsură, reprezintă o formă prin care reprezentăm comportamentul uman într-o situație generată de problematica universală sau îl sugerăm prin intermediul obiectelor animate.

R.T.: Ca un observator, făuritor, actant al teatrului de animație, cum ați caracteriza starea lui actuală?

R.B.H.: Nu aș vrea să supăr pe nimeni, dar, uneori, am senzația că e prea mult „despre mine” și prea puțin „despre noi”... Cu alte cuvinte, cred că cei care se afirmă în acest domeniu se preocupă în principal de devenirea proprie, dar uită adesea că sunt responsabili și de felul în care arta de animație se dezvoltă la nivel local ori național. Ca urmare a acestui fapt, este atât de greu să vorbim astăzi despre un stil național de teatru de animație.

R.T.: De ce fel de teatru au nevoie copiii din ziua de azi, ținând cont de tentațiile digitale? Dar adolescenții?

R.B.H.: Incontestabil digitalizarea sprijină procesul de creație și, dacă se adaptează la specificul teatrului, tehnologia poate veni lesne în ajutor. Dar la fel de clar e și faptul că publicul nu cere niciodată în mod concret nimic. În contextul actual, e de datoria noastră să venim în întâmpinarea lui cu forme noi, stiluri adaptate așteptărilor lui, story-uri care să reflecte aspirațiile lui. Un spectacol convingător, autentic poate doar desprinde pentru câteva clipe adolescentul de tentațiile tehnologice contemporane, ori îi poate oferi noi perspective asupra felului în care viul (teatrul) se întâlnește cu tehnologia. Sunt nenumărate exemple în artele scenice contemporane din România ultimilor decenii care confirmă cele afirmate mai sus și pe această cale ne urmăm și noi pașii.

R.T.: Dacă ați avea o baghetă magică ce ați face cu ea?

R.B.H.: Cu toate că am un spirit ludic, nu cred în magie. Universul meu e creat din detalii verificate și asumate. Știu că abilitățile și capacitățile se construiesc prin repetiție. Cred că pentru a fi pus în valoare trebuie să participi și tu la crearea contextului cu responsabilitate și determinare, să ai o mentalitate profesionistă și tot ce presupune acest concept.

 


 



[1] Constantin Zărnescu, Aforismele şi textele lui Brâncuși, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1980,  p. 168.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu