Aneta FORNA CHRISTU: “unui artist îi trebuie cele mai creatoare ”ingrediente”: chemare, talent, imaginaţie, pasiune, studiu, tehnică, răbdare şi DRAGOSTE”.

Aneta Forna Christu este unul dintre acei maeștri păpușari care ar trebui inventați dacă nu s-ar fi născut. Un profesionist desăvârșit, cu o tehnică impecabilă, cu o voce deosebită și pe  care Cristian Pepino sau Silviu Purcărete o dădeau de exemplu. 80 de roluri principale reprezintă o zester nu la îndemâna oricui, iar despre creațiile ei din “Micul Prinț” și “Calina Făt Frumos” am auzit o grămadă de povești. Mi-am dorit s-o cunosc, să o văd pe scenă însă distanța a fost cea care nu a făcut posibilă o asemenea întâlnire. Apoi, am aflat că pleacă din România definitiv, că a luat Premiul special UNITER pentru teatrul de păpuși și mi-a venit ideea de a sta de vorbă cu ea. Am descoperit un om cald, deschis, modest care a răspuns cu amabilitate “tirului” meu de întrebări.

Raluca Tulbure: Pentru început v-aş propune să ne referim la copilăria Dvs. că să vedem de unde a răsărit steaua Anetei Forna Christu, un artist de excepţie, o mare „păpușăreasă”, cum umblă vorba prin târg.

  Aneta Forna Christu: Mai întâi, aş vrea să răspund acestei întrebări prin a mulţumi tuturor ”vorbelor din târg” care au circulat de-a lungul vieţii mele şi dumneavoastră personal pentru frumuseţea şi măiestria din întrebările trimise.  Am văzut lumina zilei pe 13.09.1939, lângă farul din Tuzla-Constanţa pe malul mării, unde bunicii mei aveau o casă ţărănească cu pridvor şi o grădină plină cu corcoduşi.  Primii paşi i-am făcut pe o stradă nepietruită din cartierul Medeea, la marginea oraşului Constanţa. Mama mea, Voica, căreia în tinereţe i se spunea “Voinicul satului” pentru hărnicia şi voioşia ei şi tatăl meu, Simion, un foarte iscusit brutar ne-au fost mie şi surorii mele Anastasia, modele de o conduită morală fără cusur. De la ei am învăţat sau mai bine-spus am preluat, am înţeles, ce înseamnă să fii corect, cinstit, harnic, ambiţios, generos şi prietenos. În timpul celui de-al doilea război mondial am auzit zgomotele infernale ale bombardamentelor care cădeau foarte aproape de casa noastră. În acea perioadă, deşi eram mici, am simţit sacrificiul până la epuizare al părinţilor noştri, ca nouă copiilor să nu ne fie foame şi teamă.  Am fost şi la grădiniţa din cartierul Berechet, unde la serbarea de Crăciun am jucat rolul Albei că Zăpada, îmbrăcată într-o rochiţa din hârtie creponată lucrată de mama. Mi-am dorit atunci o jucărie pe care am zărit-o lângă pomul de Crăciun: o caleaşcă trasă de doi căluţi, jucărie pe care am avut curajul să-i spun doamnei educatoare că mie mi se cuvine. Nu am s-o uit niciodată. Nu a fost să fie a mea, am primit un coşuleţ din hârtie cu bomboane şi nu am mai plâns. Eram săraci, dar grija şi dragostea cu care am fost înconjurate eu şi sora mea ne-au ajutat să înţelegem sensul cuvintelor muncă, respect, recunoştinţă, dragoste.  Când am crescut mai mare, împreună cu toţi copiii de pe strada noastră organizam ritualuri cu Caloianul, cu Paparudele sau ne întreceam cântând şi recitând poezii în faţa gardului casei noastre, acoperit cu un covor cu îngeraşi cusuţi de mâna bunicii. œMi-e tare dor de copilărie!

 RT: Drumul spre teatru v-a fost impus, l-aţi ales singură sau v-a ales el? 

 

 A.F.C: Întâmplarea m-a dirijat către teatrul de păpuşi. Abia terminasem liceul când un mare afiş lipit de gardul şcolii şi scris de mână mi-a atras atenţia. Era în vara anului 1957. Se făceau înscrieri pentru  cursuri de pregătire pentru actori păpuşari. Nu ştiu ce m-a atras mai mult, cuvântul ”actor” sau cuvântul ”păpușar”? Curioasă din fire, m-am înscris, am recitat o poezie despre ţara mea în faţa unui juriu ce părea foarte sever: directorul Teatrului Dramatic, Jean Ionescu, şef secţie păpuşi Claudiu Cristescu, secretar literar Georgeta Martoiu şi scenografă Lucia Trotonghi. Nu ştiu ce anume le-a plăcut? Patosul cu care am recitat, gesturile mele care subliniau fiecare cuvânt, naivitatea răspunsurilor mele sau faptul că eram îmbrăcată în uniformă şcolară? Toţi mi-au zâmbit şi mi-au spus: “Eşti acceptată dragă Aneta Forna”. Trei luni am urmat cursuri de mânuire şi interpretare. Nu mi-a fost deloc uşor. Intrasem într-o lume nouă, fantastică, într-o lume a teatrului în care am studiat cu profesori de specialitate istoria teatrului românesc şi universal, psihologia copilului, arta interpretării şi mânuirii păpuşii, improvizaţie, comunicare şi multe altele. Atunci am descoperit o lume nouă în care, încă de la început, mi s-a oferit încredere şi, de aceea, doream din tot sufletul să nu dezamăgesc pe nimeni şi mai ales ”drumul” care m-a ales înainte de a împlini 18 ani.

 R.T.: Care credeţi că sunt ingredientele din care se plămădeşte aluatul unui artist?

 A.F.C:  Ingrediente? Da. Frumos şi sugestiv spus. Ca unui cozonac pe care îl doreşti gustos şi bine crescut și căruia îi pui cele mai bune ingrediente. Aşa este şi cu aluatul din care se plămădește un artist. Îi trebuie cele mai creatoare ”ingrediente”: chemare, talent, imaginaţie, pasiune, studiu, tehnică, răbdare şi DRAGOSTE. Şi îi mai trebuie acea dorinţă permanentă de a ajunge la perfecţiune, dar niciodată să nu considere că a ajuns la ea. Perfecţiunea să fie totdeauna o dorinţă.

R.T.: De la cine aţi învăţat ABC-ul meseriei?

 A.F.C: Când am intrat în teatrul de păpuşi, echipa de păpuşari era deja pregătită de regizorul Claudiu Cristescu,  un veşnic îndrăgostit de teatru. Primul meu  profesor de mânuire a fost regretatul Justin Defta. Ulterior am învăţat foarte multe şi de la ceilalţi colegi: Gigi Nicolau, Coca Motoc, Marica Radu, Ioana Jora, Vasile Hariton, Mircea şi Tina Romanescu, Paul Hârtia. ABC-ul, de fapt, m-a ajutat să-mi formez condiţia fizică necesară unui păpuşar, m-a ajutat să descopăr cât de expresivă poate deveni mâna când îţi propui să transmiţi prin ea o stare sufletească, sentimente de bucurie sau tristeţe.

  R.T.: Peste o sută de roluri, peste 50 de ani de activitate în acelsi loc, premii multe, ultimul fiind cel de la UNITER din acest an. O carte de vizită impresionantă! Cum aţi realizat toate acestea?

 A.F.C: Toate aceste realizări au venit fără să gândesc anticipat că vor fi premiate. Bineînţeles că m-am bucurat enorm şi nu îmi venea să cred că mie îmi sunt adresate. Întotdeauna, însă, am recunoscut că dacă nu aş fi făcut parte dintr-un colectiv foarte talentat, niciodată nu aş fi primit vreo distincţie.  Sincer. Tuturor colegilor cu care am jucat şi tuturor acelora care m-au distribuit în spectacolele lor, le mulţumesc foarte mult.

 R.T.: Din pregătirea unui spectacol ce vă place cel mai mult?

 A.F.C: După părerea mea, cea mai frumoasă şi interesantă parte din pregătirea unui spectacol cu păpuşi este perioada de lucru la ateliere. Îmi place nu numai să asist, ci şi să particip direct la construcţia păpuşii, la naşterea ei. Îmi dorec o păpuşă expresivă şi bună de mânuit căreia să-i pot dărui viaţă, să fie credibilă. Este extraordinar să poţi comunica cu păpuşa, să-ţi răspundă intenţiilor, să exprime clar caracterul personajului pe care îl interpretezi. Îmi place, de asemenea, şi perioada de căutări interpretative, de improvizaţii, de comunicare pe care în urma repetiţiilor o stabileşti cu colegii şi cu celelalte păpuşi.

 R.T.: Ce calităţi credeţi că ar trebui să aibă în plus un artist mânuitor faţă de un artist dramatic?

A.F.C: În afară de talent interpretativ, păpuşarul are nevoie de îndemânare, de puterea de a transmite unui obiect, unei păpuşi, stări, sentimente, reacţii, atitudini. Un actor dramatic ia foarte simplu un pahar în mână, pe când un păpuşar trebuie să găsească o soluţie tehnică să ia un pahar, să mânuiască o spadă, să se îmbrace, să ude flori , etc.  Păpuşarul este şi actor şi mânuitor. Am avut ocazia fericită să joc alături de un mare actor dramatic, Sandu Simionică, înœ”Micul Prinţ”. În momentul în care regizorul Andrei Belgrader ne-a sugerat ca păpuşa să fie luată de aviator în braţe, Sandu Simionică nu îndrăznea să o ia, era stingher, tremura de emoţie, i-au trebuit câteva repetiţii ca Micul Prinţ să stea câteva clipe în braţele lui, să pară viu. I-a dăruit viaţă pentru că şi-a dorit şi pentru că-l îndrăgise enorm pe băieţel, credea în el.

R.T.: Sunteţi adepta teatrului clasic cu păpuşi cu tijă sau cu marionete cu fire lungi şi pasarelă, cu actorul ascuns în spatele paravanului, sau vă place ca să fie desconspirat mânuitorul, să folosească tot felul de combinaţii de păpuşi?

 A.F.C: Genul de spectacol pe care l-am întâlnit prima dată a fost cel clasic, păpuşă pe mână la paravan. Textul era spus pe viu pe un fond musical, decor, efecte sonore şi lumini. Adepta acestui gen sunt, fără a fi împotriva altor modalităţi de montare. Dar dacă păpuşa este mânuită la vedere de către unul sau mai mulţi actori şi aceştia se mişcă mai mult decât păpuşa, imaginea devine obositoare şi confuză. Dacă actorul interpretează un personaj iar păpuşa sa reprezintă un alt personaj şi intră într-un dialog firesc, relaţia lor este de asemenea firească. Prezenţa actorului este justificată şi nu deranjează. Din păcate, de câţiva ani încoace predomină prezenţa actorului pe viu, iar păpuşa-personaj a devenit mai puţin prezentă şi mă întreb de ce. Nu mai sunt scenografi care fac păpuşi minunate ca cele create de Mioara Buescu, Ioan Constantinescu, Ella Conovici, Mircea Nicolau, Gina Tărășescu, Carmencita Brojboiu, Eustaţiu Gregorian, Cristina Pepino? Le este mai uşor regizorilor să lucreze cu actorii decât cu păpuşile din lipsă de timp? Ce fac studenţii care merg la facultatea de teatru de păpuşi după terminarea cursurilor? Au profesori excelenţi de la care au ce învăţa. De ce unii din ei renunţă să profeseze în această meserie? Să fie oare de vină salariile mici din teatrele de păpuşi sau dorinţa tinerilor de a descoperi şi în alte domenii înclinaţiile lor?

  R.T.: Care stil de mânuire v-a dat cele mai mari satisfacţii?

 A.F.C: Cele mai mari satisfacţii mi-au dat păpuşile pe mână Vayang şi cele cu expresie Muppets. Am mânuit şi marionete, chiar îmi plac foarte mult. Dar mi se pare că este mult mai greu să transmiţi stări sufleteşti prin fire decât cu mâna ta. Mi-am dorit să mă perfecţionez în mânuirea păpuşii cu fire, dar din păcate nu am avut şansa să fiu eleva extraordinarei marionetiste care a fost Dorina Tănăsescu, pe care am admirat-o întotdeauna la superlativ.

 R.T.: Ce reprezintă Teatrul pentru copii şi tineret din Constanţa pentru Dvs.?

 A.F.C: Teatul pentru Copii şi Tineret Constanţa, condus cu multă grijă şi pricepere de talentatul actor Lică Gherghilescu, este o continuare a ceea ce şi-a propus să fie Teatrul de Păpuşi înfiinţat în 1956. Continuă să fie mijloc de educaţie estetică şi etică a spectatorilor constănţeni şi nu numai. Teatrul pentru Copii şi Tineret, prin noua să denumire, şi-a propus să aducă în sălile de spectacol şi elevi mai mari. Spectacolele “Piatra din casă”,œ”Commedia dell Arte”,€œ”Geoge Dandin”, ”Razboiul Troian” şi multe altele îmbogăţesc cunoştinţele elevilor cu teme pe care le studiază în şcoală. Repertoriul teatrului constănţean se adresează tuturor vârstelor. Sub fiecare titlu de spectacol este specificată vârsta la care acesta se adresează. Faptul că sălile sunt pline întotdeauna demonstrează că existenţa Teatrului pentru Copii şi Tineret Constanţa este benefică.

  R.T.: V-aţi fi dorit să jucaţi şi în altă parte, nu ştiu, poate la Bucureşti?

   A.F.C: Da, mi-am dorit să joc şi în Teatrul Ţăndărică.  Era directoare doamna Margareta Niculescu,  în regia căreia jucasem în Constanţa ”Băiatul şi vântul”. Am dorit mult să continui a lucra cu domnia sa. Şi mai era la Ţăndărică regretatul regizor Ştefan Lenkisch, pe care, de asemenea, îl cunoscusem pe scena constănţeană. Am decis totuşi că e mai bine să rămân în Teatrul de păpuşi Constanţa. De asemeni, mi-am dorit să colaborez la teatrul Vic din Bristol (Anglia) şi această dorinţă mi s-a împlinit când regizorul Philip Osment m-a distribuit în ”With Love From Nicolae” şi după câţiva ani m-a distribuit să joc la teatrul central din Londra în spectacolul ”Viorică şi îngerul”. Recunosc, teatrul care mi-a oferit cele mai mari satisfacţii rămâne cel constănţean căruia îi mulţumesc foarte mult.

 R.T.: Ce înseamnă teatrul în general pentru Nuţi Forna?  Dar cel de păpuşi?

 A.F.C: Teatrul în general, este ca un templu în care dacă rugăciunile sunt spuse cu credință, primeşti o hrană spirituală bogată în cele mai utile şi plăcute ”vitamine”. Teatrul de păpuşi este un important pas pe care îl fac copiii spre frumos, cultură, imaginaţie şi comunicare.

R.T.: De unde v-aţi luat extraordinara Dvs. energie creatoare?

A.F.C:  Cred că o moştenesc pe mama mea care la 89 de ani se sprijinea în baston şi recita pe nerăsuflate şi cu multă trăire, “Muma lui Ştefan cel Mare”, iar în tinereţe cânta atât de frumos! Când eram copii ne învăţa rugăciuni şi ne spunea adesea povestea “Fata babei şi fata moşneagului”, poveste pe care şi azi o îndrăgesc şi care este montată la Teatrul pentru Copii şi Tineret Constanţa de Daniel Stanciu.

R.T.: Dacă ar trebui să mulţumiţi cuiva, către cine s-ar îndrepta mulţumirile ?

A.F.C: Mai întâi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot şi pentru toate câte mi-a dăruit: părinţi extraordinari, o soră minunată, o fiică inteligentă şi iubitoare (Cristiana) şi, nu în ultimul rând, acestei pasiuni pentru teatrul de păpuşi. Pentru realizările mele teatrale , mulţumesc tuturor acelora cu care am colaborat de-a lungul celor 53 de ani de activitate: profesori, şefi secţie, directori, regizori, scenografi, scenarişti, secretari literari, muzicieni, tehnicieni, constructori de păpuşi, economişti, contabili, actori, organizatori de spectacole (Geambec Muezel fiind unul din cei mai buni organizatori de spectacole din ţară), şi celor care mi-au deschis uşa teatrului mai devreme ca să-mi fac studiul individual în faţa oglinzii cu păpuşa, să repet textul cu voce tare, să mă pregătesc pentru ”ritualul” spectacolului în care jucam cu mare plăcere.

R.T.: Aveţi regrete?

A.F.C:  Nu, nu  am regrete. Conştientizez că anii trec mult prea repede şi că nu mai potœ”zbura” decât cu gândul la amintirile şi visele mele.

R.T.: Ce credeţi că-i lipseşte teatrului de animaţie că să nu mai fie considerat o Cenuşăreasă?

A.F.C:  După 1989, înființându-se facultăţile de pregătire a păpuşarilor, Teatrul de animaţie nu mai are sens să fie considerat o ”Cenușăreasă”. Majoritatea teatrelor de păpuşi din ţară au devenit independente prin denumirea de Teatrul pentru Copii şi Tineret. Şi apoi, toţi păpuşarii sunt azi absolvenţi care au studiat actoria, mânuirea păpuşilor şi toate celelalte discipline incluse în programa studenţilor de la dramă. Nu, teatrului de animaţie nu-i mai lipseşte nimic. Sunt sigură că este recunoscută importanţa şi menirea spectacolului de animaţie, că este recunoscut efortul tuturor acelora care sunt implicaţi în realizarea spectacolelor de acest gen.

 R.T.: Dacă ar fi să întocmiţi un top 5 al spectacolelor pe care le-aţi iubit şi v-au rămas în suflet, care ar fi acesta?

A.F.C:  Multe, chiar toate spectacolele mi-au fost dragi. Am să încerc să mă încadrez doar într-un top de 5, care mi-au rămas şi vor rămâne în suflet pentru totdeauna: “Calina Făt-Frumos”, regia Silviu Purcărete, ”Copilul din stele”, regia Geo Berechet, ”Vrăjitorul din Oz”, regia Ştefan Lenkisch, ”Ivan Turbincă” , regia Mona Chirilă şi œ”Micul Prinţ”, regia Andrei Belgrader.

 R.T.: Care ar trebui să fie relaţia dintre regizor şi actor? Colaborare, cooperare, supunere, încredere?

 A.F.C: Desigur, dacă regizorul este cunoscut, dacă i-ai vizionat spectacolele regizate de el şi mai ales dacă ai mai jucat în piesele lui, piese care ţi-au ”mers la suflet”, cu siguranţă se stabileşte o relaţie de încredere. Dacă regizorul este tânăr şi este la începutul carierei sale, cu atât mai mult îi acorzi încredere şi spirjin. Supunere totală?  Mai greu, pentru că automat intervine personalitatea ta ca actor. Colaborarea şi cooperarea actor-regizor este absolut necesară.

R.T.: Ce fel de actriţă aţi fost în ecuaţia regizor-scenograf-constructor de păpuşi- actor? 

A.F.C:  Am avut şansa să joc în majoritatea spectacolelor din teatrul constănţean. Mi s-a acordat şi încredere în a regiza (“Harap-Alb”, “Albiniţa Maia”, “Fân şi căluţul cel alb al văzduhului”, “Vacanţă cu peripeţii”, “Anotimpuri cu poveşti”), a scrie scenarii, a face scenografie, a construi păpuşi.  Astfel am putut înţelege, de-a lungul anilor, cât de importantă este colaborarea în această ecuaţie. Regizorul are o viziune generală asupra întregii piese şi comunică tuturor colaboratorilor ideile necesare pentru atingerea scopului final. Actorul se străduieşte să pună în practică recomandările regizorului, dar vine şi el cu propria-i personalitate, cu ideile ce se nasc în timpul repetiţiei. De fapt, se stabileşte o legătură intrinsecă între toate componentele care contribuie la realizarea unui spectacol.

R.T.: Aţi avut idoli sau modele?

 A.F.C: Desigur, mai întâi mi-au fost primii colegi care aveau deja experienţă în păpuşărie din teatrul constănţean, dar şi cei pe care cu ocazia Festivalurilor de teatru de păpuşi i-am văzut şi admirat jucând: Obraztov, Peter Ianos, Dorina Tănăsescu, Justin Grad, Brânduşa Zaița Silvestru, Rodica Alboiu, Didina Davidescu, Adela Moldovan şi mulţi alţii.

R.T.: De ce regizori vă leagă amintiri dragi?  

  A.F.C: Cea mai bogată în amintiri dragi a fost perioada de trecere de la statutul de elevă la cel de actriţă, perioadă în care l-am avut profesor şi îndrumător pe Claudiu Cristescu. Înaintea pregătirii fiecărui spectacol, se ţineau ore în şir de studiu, de discuţii, de analize literare.  De exemplu, pentru spectacolul "Isprăvile viteazului Heracle", am citit şi studiat toată mitologia greacă sau pentru "Micul Prinţ" am făcut în scris analiza literară a fiecărui personaj în parte. Era o continuă preocupare pentru pregătirea noastră cultural- artistică.  Nu exista pe atunci Facultatea  de Teatru pentru Păpuşi.  Amintiri dragi am şi din colaborarea cu regizoarea Ildiko Kovacs, un excelent pedagog cu o metodă unică de modelare a tinerilor care doreau să devină păpuşari. Un povestitor de o duioşie rar întâlnită, fermecătoare şi plină de sfaturi utile.  În "Insulă pe din două" sau în "Calina Făt-Frumos", spectacole regizate de Silviu Purcărete, nu voi uita niciodată cu cât interes şi drag ne lua păpuşa din mână să o mânuiască şi el. Era inepuizabil în a ne da sugestii, în a stabili o perfectă relaţie între actor, păpuşă şi obiect.  La repetiţiile cu Mona Chirilă pentru "Ivan Turbincă ", regizoarea venea foarte aproape  de noi şi cu o răbdare şi plăcere deosebită, căutam împreună zeci de atitudini şi expresii haioase păpuşii.  Ne era apoi greu să renunţăm la unele dintre ele.  Trebuia, pentru că altfel spectacolul ar fi durat mult mai mult. Multe amintiri frumoase mă leagă şi de regizorii Horia Davidescu, Margareta Niculescu, Ştefan Lenkish, Andrei Belgrader, Cristian Pepino, Dominik Dembinski, Philip Osment, amintiri pe care voi încerca să le scriu, sper într-un viitor apropiat.

R.T.: Ce rol ocupă publicul- copil în economia unui spectacol?

A.F.C: Succesul spectacolului depinde foarte mult de reacţia copiilor. Aceştia observă totul, acceptă convenţia teatrală dar pun şi întrebări: de ce aşa?, cum e posibil? De nenumărate ori,  au şi păreri. Participă direct la acţiune, mai ales în spectacolele interactive. Aplaudă la scenă deschisă. Părerile publicului-copil în economia unui spectacol sunt nu numai interesante, ci şi necesare. Reacţia copiilor este de fapt calificativul pe care-l primeşte spectacolul.

R.T.: După atâţia ani de experienţă, care ar fi sfaturile pe care le-aţi da unui tânăr care vrea să facă această meserie?

A.F.C:  În primul rând l-aş sfătui să se cunoască foarte bine pe sine, să simtă că are "chemare" spre această meserie. Să aibă o dorinţă permanentă de perfecţionare, să studieze şi să înveţe tot ceea ce este legat de creaţia artistică în arta Teatrului de Păpuşi, să iubească copiii, să accepte condiţia "anonimatului" actorului păpuşar care se confundă cu propria-i păpuşă. Să poată dărui suflet din sufletul său păpuşii pe care o animă.

 R.T.: Cum poate o actriţă să gasescă drumul drept între viaţa profesională şi cea de familie?

A.F.C: Şi familia şi profesia sunt priorităţi foarte importante în viaţă unui artist.  Faţă de amândouă, responsabilitatea lui este maximă. Cu multă răbdare şi perseverenţă, cu ajutorul şi înţelegerea celor dragi cu care este înconjurat, actorul păpuşar, cred eu, poate găsi drumul cel mai drept între viaţa profesională şi cea de familie.

 R.T.: Există o reţetă a succesului, marca Aneta Forna Christu? 

 A.F.C: De fapt succesul fiecărui artist creator vine din harul său, din pasiune, din afecţiune, din putere de muncă, studiu, tenacitate, perseverenţă şi foarte, foarte multă dragoste.

R.T.: Cineva spunea că meseria asta se face nu numai cu ”vreau”, ci şi cu ”trebuie”. Ce reprezintă ”trebuie” pentru Dvs.?

A.F.C:  Atunci când te găseşti în faţa unei situaţii în care trebuie să repeţi ore în şir, deoarece  premiera spectacolului trebuie să fie gata într-o săptămână de ex., acest "trebuie" se contopeşte cu acel "vreau" să lucrez într-atât, încât să pot ajunge în timpul stabilit cât mai aproape de performanţa necesară unui spectacol de succes.  

 R.T.: Actorul trebuie să aibă talent, şansa sau şi una şi alta?

 A.F.C: În primul rând actorul trebuie să aibă "vocaţie". Vocaţia se hrăneşte pe un substrat de muncă şi dăruire. Şansa vine lucrând, cercetând, improvizând, analizând până la cel mai mic amănunt caracterul personajului pe care-l interpretează.

 R.T.: Anul trecut ați luat o hotărâre grea, accea de a pleca în America pentru a fi aproape de fiica Dvs. Nu o să vă fie dor de România, de Constanţa, de teatru, de public? Noi cei din breaslă cu siguranță că o să vă ducem dorul.

A.F.C: Oriunde am călătorit în cariera mea (Anglia, Franța, Italia, Jugoslavia, Ungaria,  Belgia, Moldova, Turcia, Rusia, Norvegia, Bulgaria, Polonia), am purtat cu mine dorul de casă, de familie, de teatru.  Desigur că-mi va face mare plăcere să revin în ţară, să-mi revăd prietenii, colegii, rudele şi Teatrul Elpis de pe malul Mării Negre, pe a cărui scenă a concertat marele violonist George Enescu.