Aurica Dobrescu:”...știam că păpușa nu mă va trăda niciodată”

 

 

 

 

Aurica Dobrescu, de peste 40 de ani, se “ascunde” în spatele paravanului sau al măștii, dar dincolo de rampă trece talentul ei, personajele cu fire care te trag de mânecă si-ți spun că „mama” lor este o actriță adevărată, apărută de niciunde pentru a “vrăji”, a impresiona, a cuceri, a dărui. Roluri multe, premii la fel care definesc personalitatea unei femei puternice.Visul unei nopți de vară, Kastanka, Adam și Eva, Aventurile lui Chiț, Ursul păcălit de vulpe, Punguța cu doi bani, Albă ca zăpada, dar mai ales acel minunat Desen animat, o mică bijuterie de mânuire sunt doar câteva dintre spectacole din care a făcut parte pe scena Teatrului pentru copii și tineret “Vasilache” din Botoșani. Cea mai recentă recunoaștere a valorii Auricăi Dobrescu a fost Premiul Michaela Tonitza Iordache de excelență în arta animației,oferit de UNIMA și Teatrul ȚĂNDĂRICĂ în cadrul celei de a opta ediții a Festivalului Internațional pentru teatrul de animație „Bucurii pentru copii.Spectacole de colecție”.

 

 

Raluca Tulbure: Pentru început mi-ar place să descoperim cine este Aurica Dobrescu?

Aurica Dobrescu: M-am născut într-un sat de pe malul Prutului - Liveni ( Manoleasa ), judeţul Botoşani. Copilăria mi-am petrecut-o în satul natal iar după ce am terminat şcoala generală, deoarece părinţii mei nu aveau posibilitatea materială să mă trimită la liceu, am plecat „în lume după noroc”, cum spune fata cea mică a împăratului din spectacolul „Sarea în bucate”. Am plecat la Botoşani, la o rudă, care m-a ajutat să-mi găsesc un serviciu şi să-mi câştig singură existenţa. Aici am întâlnit-o pe prietena mea, Gica Gheaţă, care m-a introdus în lumea artiştilor amatori de la Casa de Cultură din Botoşani.Trebuie să vă spun că eu, de mică, mi-am descoperit un talent: acela de a cânta. Deseori mă imaginam pe o scenă, cântând. Şi chiar am avut o scenă a mea: după o căpiţă cu coceni de porumb, mă ascundeam să nu mă vadă nimeni, puneam mâinile în şolduri şi cântam „Bade, pălărie nouă…”. Mai târziu, pe la 17-18 ani, aveam să cânt pe scena adevărată a căminului cultural din satul natal, dar asta e altă poveste…Acest talent al meu avea să mă aducă mai târziu pe scena Teatrului de Păpuşi. Între timp, am absolvit Şcoala Populară de Artă - secţia canto, iar liceul l-am făcut la seral. Ziua mergeam la muncă, iar seara la liceu. În anul 1974 am mers la Făleşti (Republica Moldova) cu un spectacol de muzică uşoară şi populară. Regizorul acelui spectacole era Tache Dobrescu, director şi scenograf la Teatrul de Păpuşi „Vasilache”. Acest OM avea să-mi schimbe destinul. M-a întrebat dacă n-aş vrea să lucrez la teatru ca şi constructor de păpuşi, eu am acceptat şi din 1 aprilie 1975 (în ceea ce priveşte profesia, n-a fost o păcăleală) şi până astăzi, sunt angajată a Teatrului „Vasilache” din Botoşani.

R.T: Când şi cum  ţi-ai dat seama că teatrul este ceea ce îţi doreşti?

A.D: Tot făcând păpuşi şi încercând să văd dacă mâna se mişcă bine, dacă întoarce capul, dacă se apleacă, mi-am dat seama că mi-ar plăcea să le şi mânuiesc. Aşa că, în 1982, ivindu-se un post de actor, am dat concurs şi am reuşit.

R.T: Ce-ţi sunt mai dragi marionetele sau păpuşile?

A.D: Toate îmi sunt dragi, dar prefer păpuşile. Cu marionete noi nu prea am lucrat, ele au propriile lor legi de mânuire care necesită mult studiu, atenţie, sensibilitate. O singură dată am făcut ore de mânuire a marionetelor, prin 1992, cu doamna Dorina Tănăsescu, timp de o săptămână. Nu este de ajuns - îţi trebuie mult mai mult studiu. Eu, şi în general în teatrul nostru, am  lucrat mai mult cu păpuşi wayang, bi-ba-bo sau cu păpuşi bunraku (păpuşi pe masă).

R.T: Care sunt ”ingredientele” din care este plămădit un artist?

A.D: Un artist, în general vorbind, are nevoie de talent, imaginaţie creatoare, ureche muzicală (neapărat), voinţă,  perseverenţă. Luat în particular, un actor păpuşar trebuie să-şi sacrifice calităţile lui fizice în favoarea păpuşii. În principiu, actorul păpuşar este un anonim. Spectatorii ne citesc doar numele pe afiş iar pe noi ne văd doar la sfârşitul spectacolului în haine de lucru.

R.T: De la cine ai deprins ABC-ul meseriei?

A.D: Tainele meseriei le-am deprins de la colegii mei mai vechi din teatru : Elena şi Sergiu Grigore, Dumitru Matei, Gabriela Nistorică... Îmi amintesc cum Gabriela Nistorică venea lângă mine şi-mi şoptea la ureche : « Vezi că ţii păpuşa strâmb... mâna la ureche ! »

R.T: Atunci când te apuci de un spectacol care este etapa care îţi place cel mai mult?

A.D: Etapa cea mai importantă pentru mine este lucrul la scenă. Repetiţiile la masă au şi ele un rol. Se discută despre imaginea spectacolului, despre personaje, caracterul personajelor, se citeşte textul, se face distribuţia, dar, uneori, îţi creezi o imagine falsă a spectacolului. Odată ce ai intrat în scenă, începe adevăratul proces de creaţie şi de descifrare a păpuşii. Este o muncă grea dar foarte frumoasă în acelaşi timp.

R.T:Ce calităţi trebuie să aibă un păpuşar faţă de un actor de teatru dramatic?

A.D: Actorul dramatic şi actorul păpuşar au în comun creaţia. Un actor dramatic se exprimă prin toată fiinţa lui: gest, mimică, comunicând în mod direct cu spectatorul. Actorul păpuşar se exprimă prin păpuşă. Ea comunică cu spectatorul. În creaţia unui actor dramatic nu există posibilitatea de a da viaţă unui obiect inert. Păpuşarul are sarcina de a însufleţi păpuşa, de a-l face pe spectator să creadă în existenţa ei imediată. Aici este marea calitate a unui păpuşar.

R.T: E greu, e uşor să lucrezi pentru copii?

A.D: Copiii sunt cei mai sinceri spectatori. Pe ei nu-i poţi păcăli. Dacă nu reuşeşti să-l faci să creadă că acel personaj este adevărat, munca ta este zadarnică. Da, e greu.. e destul de greu să lucrezi pentru ei.

R.T: Într-un top al celor mai bune cinci spectacole care ar fi spectacolele care ţi-au adus cele mai mari satisfacţii?

A.D: Au fost multe spectacole care mi-au adus satisfacţii sufleteşti, dar cele mai dragi mie sunt : « Adam şi Eva », « Desen animat », « Ursul păcălit de vulpe », « Aventurile lui Chiţ », spectacole în regia lui Valentin Dobrescu, « Ghiocelul şi omul de zăpadă », în regia lui Marius Rogojinschi  şi « Visul unei nopţi de vară » în regia lui Ion Sapdaru, rolul din acest ultim spectacol aducându-mi premiul « Solo Puck » la Festivalul Internaţional « Puck » de la Cluj in anul 2005.

R.T: Ai avut idoli sau modele?

A.D: Nu. Nu am avut idoli sau modele. Am căutat să fiu eu însămi în tot ce am făcut.

R.T: Dacă ar fi să mulţumeşti cuiva către cine s-ar îndrepta mulţumirile tale?

A.D:Aş mulţumi prietenei mele Gica Gheaţă, care este prietena mea şi în ziua de azi, şi regretatului Tache Dobrescu, care nu mai e printre noi din 1977, dar care, poate mă aude de acolo de sus. Ei sunt cei doi oameni care m-au făcut să mă integrez în lumea artiştilor.

R.T: Care crezi că sunt atuurile pentru un spectacol de succes?

A.D: Totul. Muzică, scenografie, regie, imagine, culoare, sunet şi nu în ultimul rând- creaţia actoricească. Foarte importantă într-un spectacol cu păpuşi este construcţia păpuşii. Păpuşarul trebuie să colaboreze cu scenograful şi cu atelierele pentru ca, în final, păpuşa să-şi poată îndeplini sarcinile scenice.

R.T:După atâţia ani de carieră care ar fi sfaturile pe care le-ai da celor ce bat la porţile acestei meserii?

A.D: Dacă nu iubesc păpuşa, mai bine să nu bată la porţile teatrului de păpuşi. În această meserie avem doar satisfacţii sufleteşti. Cele materiale nu există. Doar ştim că în România, actorii, în general, sunt plătiţi foarte prost.

R.T:E nevoie de talent , de şansă sau de ce în a fi artist mânuitor?

A.D: E nevoie de talent, de înclinaţii spre această meserie, dar şi de şansa de a întâlni oameni care să-i ajute şi să-i înveţe tainele acestei profesii.

R.T: Dacă ai avea posibilitatea de a lua viaţa de la capăt ai face altceva sau tot teatru?

A.D: Nu o dată am avut ocazia de a alege între a fi solistă într-o orchestră profesionistă şi a fi actor la teatru. Am ales să fiu actor mânuitor pentru că asta îmi place mai mult. Nu, nu aş alege altceva.

R.T:Ce fel de actriţă eşti? Una care ascultă orbeşte de regizor sau una care are idei în care crede?

A.D: Regizorul este cel care conduce spectacolul până la premieră, este ochiul avizat din sală, care îţi spune dacă mişcarea pe care o faci cu păpuşa « dă bine », dacă interpretarea este în concordanţă cu fizionomia, caracterul sau cu mişcările păpuşii. De aceea eu ascult de regizor, dar vin şi eu cu creaţia mea proprie, cu ideile mele, cu propuneri care dacă sunt acceptate de regizor, le păstrez în spectacol. Între regizor şi actor relaţia este una de colaborare.

R.T:Ţi-ai dorit vreodată un text anume, un rol anume?

A.D: Nu mi-am dorit niciodată un text sau un personaj anume. Orice rol era binevenit şi eu m-am străduit să-l interpretez cât mai bine. Uneori am reuşit, alteori nu.

R.T:Cum ai defini teatrul după o carieră remarcabilă şi un “munte ”de experienţă?

A.D: În afara definiţiei clasice cum că « teatrul este o artă a spectacolului scenic » a cărei realizare are loc în faţa publicului, pentru mine, teatrul a fost, deseori, un loc unde mă refugiam ca să uit de problemele vieţii, de loviturile şi dezamăgirile ei. Munca pe care o fac la teatru m-a « salvat » ca să zic aşa, în unele momente grele din viaţa mea. Dacă în viaţă, unii oameni te dezamăgesc şi te trădează, acolo, la teatru, ştiam că păpuşa nu mă va trăda niciodată. Ştiam că dacă îi dăruiesc dragoste, ea mă va răsplăti cu dragoste concretizată prin aplauzele spectatorilor.

R.T: Ai regrete?

A.D: Da. Regret că am fost naivă şi am investit dragoste şi încredere într-un om care nu merita dragostea şi încrederea mea. Am primit o lovitură care m-a dărâmat. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu m-am ridicat şi am mers mai departe. Nu reproşez nimănui nimic, doar naivităţii mele.

R.T: Cât de importante au fost premiile în cariera ta?

A.D: Foarte importante pentru că m-au făcut să înţeleg şi să-mi confirm că nu am greşit când am ales să rămân la teatru. Ele au însemnat, în acelaşi timp, o recunoaştere a muncii mele.

R.T:Ţi-ai dorit vreodată să joci în altă parte în afară de Botoşani?

A.D: Mi-am dorit să mergem şi în alte ţări cu spectacolele noastre şi chiar am fost. În Franţa, de cele mai multe ori, în Italia, Croaţia, Bulgaria, Slovenia, Republica Moldova, dar nu mi-am dorit niciodată să joc definitiv pe scena altui teatru. Întotdeauna m-am întors la Botoşani unde m-am format ca om şi ca artist.

R.T: Crezi că este greu pentru o femeie să fie mamă, soţie şi să aibă o carieră? Care ar fi prioritatea?

A.D: Prioritare sunt toate. E greu, dar nu imposibil. Eu le-am făcut pe toate. Am doi copii minunaţi, de care sunt foarte mândră: Ioana (de la care am şi o nepoţică - Ilinca)  şi Alexandru, care mi-a călcat pe urme în ceea ce priveşte cariera. Este actor la Teatrul „Arlechino” din Braşov. De la el încă nu am nepoţi, dar or să vină.

R.T: Dacă ai deţine puteri magice care ar fi primul lucru pe care l-ai face?

A.D: Puteri magice deţin deja prin însăşi natura profesiei mele. Teatrul de păpuşi înseamnă magie. Alte magii nu-mi doresc să fac...

 

Eu mi-aș dori să am puteri magice,dar nu am, am însă șansa de a lucra și sta alături de oameni care au o bagheta magică în fiecare zi și așa cum spune și Aurica Dobrescu nu mai vreau alte magii.