convorbire cu Adriana Stoian si Elena Solomon

Adriana Stoian și Coca Solomon ( cum o știe mai toată lumea!) sunt din contingentul de aur al secției de animație de la Teatrul Bacovia din Bacău. Alături de Venera și Sorina, cu care ați făcut cunoștiință în numărul trecut, m-au uimit și fascinat cu povești de viață, pe care am fost obligată să le „cenzurez” un pic pentru că revista ar fi devenit „fluviu”. Longevive, cu cariere impresionante, pline de energie, Adriana și Coca au depănat un fir al vieții și carierei lor cu onestitate, cu modestie.

Raluca Tulbure: Pentru început v-aş propune să ne referim la copilăria Dvs. că să vedem de unde a răsărit steaua fiecăreia, artiste de excepţie, mari„păpușărese”, cum umblă vorba prin târg.

Adriana Stoian: Când eram mică strângeam toți copii de pe strada mea în grădină, legam o sfoară de doi pomi și puneam o pătură în loc de cortină și dădeam spectacole. Făceam rochițe de balet din hârtie creponată, făceam bilete pe care le plăteam tot noi și, din banii strânși cumpăram dulciuri pe care le mâncam tot noi după spectacol. Așa, treceau vacanțele! Seara, citeam povești pentru sora mea mai mică cu 6 ani. Când nu aveam cărți, inventam povești. Când eram în clasa a II-a a venit o comisie de la Cluj pentru a selecționa copii la școala de balet. Am fugit de acasă la concurs, am câștigat preselecția dar, mămica mea mi-a dat o bătaie zdravănă, m-a închis în casă și m-am liniștit. Nu vreau s-o lungesc prea mult așa că vă spun: a urmat  gimnastică, volei și, în final, la Liceul Pedagogic am fost descoperită și laută la Școala Sportivă la atletism. Sportul m-a ajutat în meserie.În anul patru de liceu, profesoara de română m-a descoperit la o seara Lucian Blaga. A fost atât de entuziasmată de ceea ce a auzit că m-a prezentat la Școala Populară de artă celui mai bun profesor, Ion Ghelu Deselnica. M-a luat la clasa lui, am fost la concursuri, am luat premii substanțiale.

Elena Solomon: Dacă ne referim la steaua care m-a propulsat spre acestă profesie, luând-o pe partea amuzantă și lăsând la o parte drama, a fost Steaua Roșie a Uniunii Sovietice. Sunt născută în Basarabia, într-un sat de găgăuzi, unde tata era preot. Satul se numea Acmanghit. Tata, cu umorul care-l caracteriza, a spus odată că regretă că nu ne-a înregistrat la naștere (suntem două surori) în comuna vecină, o colonie nemțească numită Paris. Ce frumos ar fi sunat: Paris-URSS! Și, cum istoria și geografia îmi joacă feste, acum sunt născută în Ucraina! Fac parte dintr-o familie cu “probleme” pentru regimul comunist. Un arbore genealogic cu o sevă otrăvitoare (profesori,preoți, medici, muzicieni, artiști plastici, poeți- vărul tatii, Aleksei Mateevici este autorul poeziei Limba noastră, imnul Republicii Moldova). În 1940, “spaima roșie ”ne-a mânat dincoace de Prut, ne-am stabilit la Bacău , la o soră de a tatii.  După moartea mamei mele, o dată cu înaintarea frontului am trăit un nou refugiu, în Ardeal. Am cunoscut viața de nomad, am învățat să nu-mi fie frică de nimic, de frig sau foame. Am revenit la Bacău, am absolvit Liceul teoretic, am vrut să merg la facultate. Visul mi-a fost spulberat de arestarea unui unchi. Marele meu noroc a fost înființarea și la Bacău a Teatrului de Păpuși. Aflând că au nevoie de o fată talentată, cu ureche muzicală și voce,m-am prezentat și am fost admisă.

R. T.: Care credeți că este principala voastră trăsătuă de caracter fără de care nu ați fi putut face meseria aceasta?

A.S.: Nu m-am gândit niciodată la asta! Totul a venit de la “Dispecerul” ceresc. Am să vă spun o mică povestioara. Prin anii 70 și ceva, eram la un festival la Piatra Neamț. Țăndărică venise cu un spectacol foarte frumos. În toată splendoarea și acțiunea din el, îmi atrăsese atenția un tânăr care cânta laun flaut de lemn, undeva, în dreapta scenei. Avea o mimică și o expresie corporală, că nu mai vedeam altceva. Aveam să aflu că e student la teatru. I-am spus doamnei Margareta Niculescu că va avea o carieră strălucită și, așa a fost. Era Radu Gheorghe! După ani, aflată la cursuri de perfecționare, l-am văzut la Național în Fata din Andros. Nu vreau să mă lungesc, dar am văzut mulți tineri talentați de-a lungul anilor, pe unii i-am și ajutat.

E.S.: Trăsătura de caracter care m-a ajutat să-mi exercit meseria a fost voința dublată de perseverență. Văzând ce înseamnă acest teatru, miracolul său m-a fascinate și speriat în același timp, mobilizându-mi voința de a desluși tainele acestei meserii.

R. T.: Care credeți că sunt principalele atuurile unui artist păpușar?

A.S.: În primul rând vocea pe care s-o transformi de la un gungurit de copil la fetiță, băiat, zână, prințesă, vrăjitoare, bărbat,etc. Mâini expresive, rezistență fizică, expresivitate a corpuluiși puterea de a transmite păpușii ceea ce simți pentru a a face credibilă.

E.S.: Atuul păpușarului este capcitatea și unicitatea vocației sale de a crea emoții în rândul spectatorilor prin intermediul obiectului pe care îl animă, capacitatea de a se identifica cu obiectul animat, libertatea de a sfida legea gravitației. Mânuirea păpușii este o artă, o știință, o veșnică încercare de a descoperi posibilitățile de expresie a ceea ce tu, ca mânuitor-însuflețitor dorești să obții. Fiecare pas al tău este și pasul păpușii, fiecare oftat al păpușii este și al tău, iar râsul care-ți scutură ființa trebuie transmis cu aceiași vibrație și păpușii prin mâna care o animă. Păpușa și omul sunt un tot unitary, altfel tot efortul este inutil. Fiecare păpușă este un instrument diferit de la personaj la personaj pe care trebuie să-l studiezi, să-l descoperi, să-l înțelegi, să-l slujești cu toată ființa ta, cu toată dragostea și talentul tău. Se știe că cel mai sincer și aspru critic este copilul.

R. T.: Cum au fost începuturile voastre în teatru?

A.S.: Am intrat prin concurs, venind din învățământ. Au fost 64 de candidați și un loc. Primul rol a fost o veveriță într-un spectacol care deja se repeat, ajutoare la mâini la o maimuță și un șoricel. Următorul rol a fost un rol principal în Stele, stele de Sanda Diaconescu. A urmat înlocuirea foarte grea în Iancu Jianu, cu rolul Alex. țiganul și mâna dreaptă a lui Jianu.Trebuia să mă duelez, să mă lupt cu turcii. Spectacolul era cu costume și cu niște capete immense, iar prin cele două găuri de la ochi abia vedeai. M-am descurcat! Au urmat roluri care mai de care mai interesante. Cu Elena Solomon, Corneliu Dobrescu, Verona Marinescu ( la Bacău), Titi Jora, Nuți Forna, cu care mă înțelegeam pe scenă din priviri.

E.S.: Începuturile mele în teatru au fost destul de dificile. Nu am fost primită cu prea multă simpatie. Eram singura cu liceu și bacalaureat. Era teama că afirmându-mă voi avansa ca salarizare. Asta se petrecea în 1958 când a apărut legea ca păpușarii să aibă liceul și s-au aplicat penalizări.

R. T.: De la cine ați  deprins tainele meseriei?

A.S.: De la colegii mei din Bacău, generația de aur. NU a existat spectacol sau repetiție la care eu să nu fi fost în sală. Mi se spunea:”meseria asta se  fură”. Și, se pare că am fost un hoț desăvârșit. Am fost ajutată și încurajată de toți colegii mei. Am urmat cursuri de perfecționare la Brașov , eram tineri din toate teatrele. Am fost în grupa Didinei Davidescu, care la final, spre surprinderea mea a spus că a remarcat doi tineri, o fată (care eram eu) și un băiat (regretatul Doru Gombos. Am mai avut profesori pe Ileana Berlogea, Victor Ernest Mașek, Sanda Diaconescu, Janos Peter, Kovács Ildikó.

E.S.: În situația mea, ceea ce urma să devin mi se părea imposibil. Crispată, neajutată de nimeni a trebuit să urmăresc fiecare actor ca să-mi dau seama de la cine pot învăța. Cea mai talentată actriță era Fany Rozeanu, iar la actori, Corneliu Dobrescu. Ei parcă se născuseră cu păpușa în mână. La răutățile și ironiile legate de stângăcia mea, cu voința mea draconică mi-am dat seama că trebuie să lupt, să-mi consolidez existența în teatru. Am ajuns să-mi “confecționez”o conduit și un profesionalism ce m-au făcut imbatabilă. Am suporta cu umilințe, jigniri, răutăți cu stoicism, încât spre pensionare, la prima mea răbufnire care l-a uimit pe director, i-am spus că am oboist să fiu cuminte. Eram în vârful piramidei valorice, apreciată de regizori, critici și, chiar de unii colegi, lucru care se întâmplă destul de rar. Cel care mi-a dat cu adevărat încredere în mine a fost Mircea Radu Rătescu,”tatăl”Teatrului Licurici, un personaj de o complexitate rar întîlnită. Mai tîrziu, am fost la cursuri la București, am fost atestată și ca instructor. O paranteză: cum nimic nu este întâmplător în viață, prima mea atestare de talent a fost la 9 ani pentru rolul uni pitic din Albă ca zăpada, jucat la o serbare, cu o pijama și un coif de hârtie pe scena clădirii ce în 1956 aea să devină  teatrul în care mi-am câștigat existența.

R. T.: Cum vedeți relația actor-regizor?

A.S.: Amândoi sunt creatori deci, trebuie să existe o relație de respect reciproc, prietenie și multă încredere.

E.S.: Relația actor-regizor este o relație de colaborare. Ambii au statutul de creatori. Nu doar regizorul este creator și actorul executant. În decursul activității am intervenit de multe ori cu idei care au servit spectacolul, atunci când orgoliul regizorului nu era prea mare și accepta.

R. T.: Care sunt etapele din realizarea unui spectacol care vă plac cel mai mult?

A.S.: În primul rând, citirea la masă când descoperi personajul, îți găsești vocea. Apoi, când vezi schițele scenografului.Când “sâcâi” atelierele pentru a vedea păpușa. Și, ultima care e cea mai important, reacția sălii.

E.S.: Preocupată de a-mi desăvârși măiestria în arta păpușăriei, cu orgoliul perfecționistului, m-au interest toate etapele creării unui spectacol. Dar, in special,construcția păpușii. Întotdeauna, mi-a fost teamă de păpușa ce urma s-o mânuiesc, teamă de a nu fi la nivelul exigențelor mele. Am urmărit pas cu pas construcția păpușii, uneori intervenind chiar la modificarea ei pentru a avea o mobilitate perfectă.

R. T.: Ați visat vreodată la un rol?

A.S.: Nu!

E.S.: Niciodată nu am pus miză pe un rol. Am acceptat orice propunere artistic. Nu trebia să-mi doresc un rol. În decursul celor 34 de ani am devenit as în înlocuiri și am avut prilejul să joc în roluri la care nici nu am visat.

R. T.: Care au fost spectacolele pe care le-ați iubit cel mai mult?

A.S.: Le-am iubit pe toate, pentru că rolurile au fost copiii mei, eu neavând copii. Am să numesc totuși câteva: Fram, ursul polar, Eu, tu, el și un elefănțel, Rățoiul albastru, Ariciul albastru, Dănilă Prepeleac, Făt Fumos din lacrimă, Scufița Roșie.

E.S.:  Spectacolele dragi mie au fost: Kaima, jucat în direct, pe viu și la televiziune, apoi Dănilă Prepeleac, în care l-am jucat pe dracul prostovan Sărsăilă care a fost sarea și pierul spectacolului. Cenușăreasa, rolul mașterei, Harap Alb- Spânul, pentru care am primit și un premiu la Festivalul Ion Creangă, Aventurile lui Lagardère, rolul Passepoile.

R. T.: Talent, muncă sau/și șansă?

A.S.: Toate la un loc.

E.S.:  La mine a primat șansa, dar în munca unui actor toate sunt importante.

R. T.: Mai credeți în povești?

A.S.: Daaa!

E.S.:  Mi-am scris o parte din memorii, cu titlul Coșmarul îndulcit de vise. Întotdeauna visele și poveștile îndulcesc amarul vieții. Niciodată nu am renunțat la ele. Fără povești, copiii ar fi niște adulți prematuri.

R. T.: Ce diferență este între copilul care ați fost și cel de azi?

A.S.: Atunci aveam inocența vârstei, acum am multă experiență.

E.S.:  Copilul care am fost este și acum, dar încorsetat într-un ambalaj de pergament șifonat la cei 83 de ani. Profesia nostră te faci să nu știi să îmbătrânești.

R. T.: Păpuși sau marionete?

A.S.: Și,și!

E.S.:  Păpușa pe mână, bibabo și wayang au fost cele cu care am avut contact de la început. Cu marioneta doar sporadicîn unele spectacole, când regizorul vedea necesitatea ei și atunci într-o construcție foarte simplă.

R. T.: Dacă ați fi regizor care ar fi spectacolele pe care le-ați pune în primul rând?

A.S.: Prostia omenească, Dănilă Prepeleac, Scufița Roșie, Albă ca zăpada, Făt frumos din lacrimă, Povestea porcului, Aladin și lampa fermecată.

E.S.:  Dacă aș fi regizor aș monta spectacole cu acțiune, dar fără violență, basme nu parodiate, feerii care să încânte ochiul și sufletul cu scenografii simple, sugestive care să pună în evidență păpușa, personajul actor și să nu-l facă greu de distins pe scenă.

R. T.: Ce reprezintă teatrul pentru Dvs.?

A.S.: Aer, soare și viață.

E.S.:  Pentru mine, teatrul este însăși viața. M-am contopit cu el ca Ana lui Manole, dăruindu-i și pruncul, care azi  e un actor de teatru dramatic, talentat  regizor, manager al Teatrului pentru copii și tineret Vasilache din Botoșani.

R. T.: Ce sfaturi ați da unui păpușar începător?

A.S.: Să fie modest, atent la tot ce se întâmplă în scenă, să-și ajute colegii, să se joace cu păpușa înainte de a-i afla mișcările, să vadă cât mai multe spectacole. Modestia este apanajul omului deștept.

E.S.:  Să mergă mai întâi la teatru și să asite la cât mai multe repetiții atât din sală cât și din culise. Este o profesie care cere efort, răbdare, chiar și sacrificii, în afară de talent și dragoste.

R. T.: Fiind și femei vreau să vă întreb dacă există o rețetă pentru o viața profesională și personală perfectă?

A.S.: Dacă există, eu nu am găsit-o!

E.S.:  Viață personală și profesională perfecte pentru un actor nu există, mai ales ca femeie. Cu program de muncă nenormat, cu deplasări, turnee,zile libere în funcție de disponibilitățile grădinițelor sau școlilor, ba o epidemie de gripă, viața de familie e dată peste cap.

R. T.: Ați sacrificat ceva din viața dvs. pentru meserie?

A.S.: Da! Meseria a fost pe primul loc. Nu a contat că sunt cu infecții dentare, răceală, chiar și cu pneumonie! Am jucat și la sediu și în deplasări. Nu numai din cauza meseriei (dar a contribuit și ea!) am pierdut un soț, pe al doilea mi l-a luat...alta, pe al treilea... Dumnezeu.

E.S.:  Am sacrificat cel mai prețios rol: cel de mamă. Dar, copilul a fost și este rațiunea mea de a exista. Este ceea ce eu nu am putut realiza.

R. T.: Există ceva care lipsește teatrului de animație astăzi? Ce credeți că s-ar putea face pentru a-i “îmbunătăți” imaginea?

A.S.: Lipsesc specialiștii în profesiile cheie de la scenă: sonorizatori, electricieni,butafori, constructori păpuși. Am văzut păpuși frumoase, dar care nu se putea mânui. Cred că este și o criză de dramaturgi pentru teatrele de păpuși.

E.S.:  Teatrului de animației îi lipsesc sediile adecvate, tehnica performantă de sunet, lumini și efecte vizuale, multi media precum și resursa umană calificată pentru specialitățile profesionale ce au caracter de unicitate (tehnicieni scenă, sunet, lumini, constructori de păpuși, croitori, pictori scenografi, etc). Ar mai trebui un manager specializat în managementul artistic și antreprenorial cultural. Apoi, servicii calificate și specializate de marketing.

R. T.: Mai are teatrul puterea de a educa? Sau are doar o funcție de petrecere a timpului liber?

A.S.: Da! Chiar dacă în trecut avea obligația de a face educație, acum poți să faci și una și alta, cu inteligență.

E.S.:  Azi, petrecerea timpului liber se face mai mult în mall-uri. Teatrul are misiunea de a educa, dar nu știu dacă are și puterea, când concurența cu internetul e atât de mare. El acaparează până și pe cei mai mici, ceea ce îiface mai violenți,mai insensibili.

R. T.: Dacă ați putea să o luați de la capăt ați face tot teatru?

A.S.: Mi-ar plăcea să fac revistă, dar nu pot tradă păpușa.

E.S.:  Cu siguranță că aș face tot teatru.

R. T.: Presupunând că ați avea o baghetă magică ce ați face cu ea?

A.S.: Aș cere baghetei să dea sănătate tuturor copiilor, să nu mai fie săraci, să fie iubiți de părinți așa cum am fost eu și sora mea.

E.S.:  Dacă aș avea “pe bune ”o baghetă magică, mi-ar fi frică de ce m-ar tenta să fac cu ea. Așa că mă abțin, dorind doar un edificiu minunat teatrului care m-a ajutat să exist.

A consemnat Raluca Tulbure