Gavril Cadariu: Îmi doresc ca teatrul acesta să rămână veșnic tânăr și deschis așa cum l-am preluat.

Reîntâlnirea mea cu Gavril Cadariu, pe care toată lumea îl strigă Gabi, a fost o întâlnire de suflet, prelejuită de aniversarea teatrului pe care în păstorește de ani buni: Teatru Ariel din Târgu Mureș. Regizor, manager, profesor, “revoluționar”al noțiunii de teatru pentru copii și tineret, Gabi Cadariu este prototipul omului dedicat, îndrăgostit de ceea ce face. Are o fișă de creație plină, voi aminti doar: HESS, Amalia respiră adânc, Efectul Genoveva, Animale de hârtie, Respirații, Equus, Ca un fum,multe spectacole de animație. Convorbirea cu el, desfășurată în holul teatrului, între două spectacole, a fost densă, au rămas întrebări nepuse, dar cu siguranță, vor mai fi ocazii.

Raluca Tulbure: Aș începe prin a face referire la cei 70 de ani ai Arielului. Secția maghiară s-a înființat prima, acu șapte decenii, iar cea română în 1963.

Gavril Cadariu:  Acest teatru cu cele două secții ale sale este un tot și așa sărbătorim. Așa îl consider, așa l-am preluat, iar în spiritul său continuă să domine acest fel de colaborare între cele două secții. E vorba de respect și de seve comune culturale.

R.T.: Cum ai reușit să creezi această armonie familială? Sunt convinsă că există ca în orice familie și conflicte sau certuri, dar voi dați impresia unei familii ideale, dacă se poate spune așa.

G.C.: Cred că este vorba de un filon genetic al acestui teatru, pentru că de la înființarea sa, știu de la Antal Pal, unul dintre întemeietorii teatrului că a produs spectacole pe care le-a jucat și în limba română până să apară secția în limba română.Atenția față de publicul de limba română și de limba maghiară a fost de la început o prioritate. Multă lume spune că Antal Pal a fost un vizionar,un om care s-a pus cu spiritual său, cu energia sa, cu toate cunoștințele sale, cu talentul său, cu autodidacticismul său în slujba acestui teatru, a acestei comunițăți, a acestei arte și, eu cred că este parte din genetica pe care eu am preluat-o. După 1963, Antal Pal a regizat multe spectacole la secția română, Maria Mierluț care a fost actriță și apoi a devenit regizoare a montat și la secția maghiară.Mai mult Haller Joszef, scenograf emblematic pentru acest teatru, prieten de o viață cu Antal Pal, a colaborat cu secția română. Cumva “împrumutul” de talent și de energie a fost mereu un flux care a antrenat cele două trupe. Eu sunt adeptul familiei și, cred că această dimensiune a unui teatru care este mai mic și din punct de vedere numeric poate fi o familie...

R.T.: O familie format din douî naționalități cu puncte de vedere diferite, cu religii diferite...

G.C.: Cu alt bagaj cultural, alte tradiții cultural care unele se aseamănă. Există diferențe de profil ale fiecărei trupe și pe care eu le-am respectat și am dorit să fie coordinate la fel. De aici încolo, restul ține de dragoste și cred că artistul oricât de talentat ar fi, parcă nu e sufficient de împlinit dacă nu este generous. Tot ceea ce face, face pentru a împărtași ceva.

R.T.: Ai preluat funcția de director în 1998. A fost greu? Cine te știe și mai ales cine te vede cum ești ca argintul viu, cu o față luminoasă nu ar zice că ai probleme sau că ți-e greu.

G.C.: Problemele fac parte din viața de zi cu zi. A găsi soluții la aceste probleme este o chestiune de atitudine, de răbdare, de support, de susținere și în momentul în care ai rezolvat parte din ele, sunt parte din traseul tău zilnic sau de pespectivă. Multe problem țin de strategia pe care ți-ai propus-o. De fiecare dată mă consult cu toți colegii mei, am întâlniri permanente de 2,3,4 ori pe an sau de câte ori este nevoie, cu toți la un loc sau separate. Toate ideile mi le însușesc și acelea care sunt posibile se materializează. Și exemple sunt multe! Din punctul acesta de vedere nu este greu.

R.T.: Ai fost unul dintre primii “reformatori” ai ideii de teatru pentru copii și tineret. Amintesc aici de programul Unerground și de importanța lui, de reteatralizare, despre proiectele neconvenționale semnate de Radu Afrim, Gigi Căciuleanu, Horațiu Mihaiu, Alina Nelega. Din această perspectivă, ce crezi că are nevoie teatrul de animație azi? Copilul de azi?

G.C.: Aș începe cu un program pe care încercăm să-l promovăm de vreo doi ani: restaurarea unor spectacole de odinioară, restaurarea posibilă. Astfel, Pungușa cu doi bani, producție de acum vreo 30 de ani a fost reluată și o jucăm. Este un spectacol la paravan. Cred că este foarte important când faci un repertoriu pentru copii să te gândești la zona lor de așteptare, de înțelegere, să-i cunoști un pic mai bine pentru că metabolismul s-a modificat, acum 30 de ani era un tip de public, un tip de acces la informație, un tip de tehnologie de comunicare. Acum ritmul vieții nostre s-a schimbat, copilul resimte aceste lucruri îi imprimă un alt tip de recepție. Nu este vorba de a modifica întru totul baza de povești, poveștile clasice au rolul lor, dar felul în care le spui este important. Și nu mă refer la tehnologiile de astăzi, ci la felul în care tu reusești să spui povestea în sensul narativ al său, mă refer la morfologia basmului. Dar, în același timp să mergi și pe textul de astăzi. Sunt foarte puține asemenea texte. Mi s-au propus o serie de texte tributare unui tip de convenție învechită care nu poate fi pusă de un regizor într-un limbaj adecvat timpului nostrum. Cred, din ceea ce am văzut eu în teatru că un spectacol reușit are și o dramaturgie pe măsură. Acolo unde șchioapătă dramaturgia și spectacolul suferă.

R.T.: O să te întrerup o clipă doar pentru a scoate în evidență faptul că ați pornit proiectul restituind o poveste jucată la paravan, lucru greu de văzut azi pe scenă. Este, în opinia mea, un act temerar, acum, când toată lumea vrea actori la vedere, vrea alt gen de spectacol.

G.C.: Eu sunt de acord să dăm paravanul jos, acolo unde concepția spectacolului, dramaturgia o reclamă.Păpușa trebuie să existe! La paravan se vede păpușa, actorul nu. Atunci ești focusat pe păpușă și trebuie să se dea atenție mânuirii. I revenim din nou la dramaturgie, la cum este construit personajul. E vorba și de magie. Dacă pe mine nu mă vrăjește, nu mă impresioneză, cid oar îmi ia ochii cu ceva, atunci nu s-a produs magia. Copilul de astăzi are nevoie de spectacole vii, că spectacole moarte avem destule, nu au legătură cu noi, nu înseamnă nimic pentru nimeni.Un spectacol restituit se însuflețește pentru că are valența prezentului.

R.T.: Mai crezi în basme?

G.C.: Eu, da. Unul dintre basmele mele preferate este Teatrul Ariel.

R.T.: Să revenim puțin la teatrul pentru tineret, pentru adolescenți, la redefinirea pe care ai propus-o cu ceva timp în urmă. Cum ți-a venit idea ? Ce te-a “mânat pe tine în luptă”? Pentru că a fost o luptă!

G.C.: S-au aliniat niște astre la momentul respectiv.În prima mea jumătate de an ca director am stat ți m-am uitat la spectacole, să cunosc, să văd ce trebuie să facă un director...

R.T.: Mai lucrasei la păpuși până atunci?

G.C.: Nu. Dar am avut această curiozitate și plăcere care am descoperit că erau compatibile cu tipul meu de spirit, fiind la clasa de regie a lui Victor Ioan Frunză, unul dintre naratorii foarte spectaculoși pe scenă. Pe mulți dintre actori îi cunoșteam de la examenele de actorie de la facultate, unde am fost vreo 10 ani regizor tehnic. Deci, am vorbit cu ei și și-au exprimat unele dorințe, cum că ar dori și alte spectacole. Așa a venit Alina (n.a. Alina Nelega,dramaturg, soția lui) cu fundația ei Dramafest care era în mod coherent țintită de a crea un context dramaturgilor ca să se poată regăsi în teatru dar și în literatură. Festivalul ei era unul de mare atitudine, cu finanțări europene,Ne-am gândit că ar fi bine de creat un fel de simbioză între acest tip de demers și cu un teatru care a fost deschis mereu spre nou, spre experiment, spre căutare. Astfel, s-a creat un profil semi independent al zonei de spectacole pentru tineret.

R.T.: A fost greu să convingi publicul să vină la teatru?

G.C.: A fost chiar spectaculos. Aveam déjà trei spectacole (Hess-ul meu, Stepul lui Horațiu Mihaiu, Infanta. Mod de întrebuințare a lui radu Afrim), programamspectacolul, vedeam ora potrivită, ziua potrivită și ne trezea cu unu, doi, actorii se îmbrăcau, apoi se dezbrăcau, iar eu eram foarte dezamăgit. Le ceream iertare, iar ei îmi spuneau : “nu-i nimic, ne îmbrăcăm, ne dezbrăcăm d ecâe ori e nevoie, până o să vină”. Asta mi-a dat curaj. M-am dus cu portavoce prin cartiere, vedeam tineri îndrăgostiți care se plimbau și îi invitam la teatru. Ușor-ușor s-a conturat un gen de public, devenind un fel de nevoie. Veneau nu numai tineri, ci oameni de toate vârstele care se regăseau într-un fel în personajele din piese. Am fost băgați în seamă de Festivalul Național de Teatru, apoi. am fost parte dintr-un triumvirat cu Teatrul Act și Teatrul Luni de la Green Hours. A fost un fel de pionerat, am dorit foarte multe să fie preluate aceste idei.

R.T.: Legat de activitatea ta de cadru didactic ce le spui studenților?

G.C.: Predau la actorie animație, la actorie dramă și am fost invitat și la regie. La Universitate, la cursul de scriere dramatic al Alinei predau regie, ea considerând că este important ca studenții să aibă idée și despre metabolismul actorului și despre felul în care abordezi un text ca regizor. Revenind la studenți, le spun de multe ori:”vă rog frumos, să nu jucați teatru, vă rog frumos, să fiți voi!” pentru asta este nevoie de un anumit fel de antrenament și mă joc destul de mult cu ei. Fac exerciții pe care le-am făcut și eu la tot felul de workshop-uri la care am participat. Ca regizor am considerat că este foarte important să am parte de un antrenament ca să văd ce se întâmplă cu actorul în momentul în care îi solicit un anume lucru. Mai am ceva de spus!În primul rând trebuie să știm să citim un text de teatru. De citit, știm cu toții, dar să știi să citești un text de teatru, să nu te oprești la prima impresie, să sondezi cât mai profund și să lucrezi cu actorul sunt lucruri fundamentale.

R.T.: Ești manager, regizor, cadru didactic. Care din aceste trei activități sunt prioritare?

G.C.: Eu mă consider regizor de teatru și acest lucru este foarte important pentru mine. Mă duc acolo unde sunt dorit, nu forțez lucrurile. Slavă Domnului, am un teatru, unde, din când în când ,am șansa să fac spectacole, cu studenții la fel. Prin urmare, sunt unde sunt. Ca regizor nu știu pe unde sunt. Și ca pedagog, și ca manager, cred că aduc foarte mult din felul în care eu gândesc teatru. Eu iubesc actorii, iubesc textul pe carelucrez, iubesc oamenii din jurul meu într-un mod decent și creativ. Cred că este important că știu atât de multe lucruri ca și regizor, mă ajută și ca manager și ca profesor.

R.T.:Un fel de regizare a managementului, dacă s-ar putea spune.Crezi că se poate vorbi de o criză a teatrului de animație? Nu mă refer la cea financiară anunțată de ceva vreme.

G.C.: Nu. Poate fi vorba de oameni care nu sunt atenți la ce aleg sau care consideră că un anume spectacol care îți ia fața poate să-ți aducă altă vizibilitate, alt prestigiu. În teatrul pentru copii și tineret poate fi criză atunci când nu ții cont de public. Vorbim de deviații de gust de ce tră sunt provocate în permanență de ce trăim zi de zi, de vulgaritate, de violență, de informații oferite de media și care dacă sunt alimentate și de teatru și care are un tip de responsabilitate inclusiv estetică.

R.T.: Dar, nu și educațională?

G.C.: Cred că în sensul în care formează personalitatea și gustul omului. Partea de educație în ansamblul său ține de trei factori: școala, părinții și teatru. Atâta timp cât teatrul nu ține cont de gustul acestor tineri, putem vorbi de o criză. Cred că importantă relația pe care o ai cu publicul tău, cât de personală se poate,să-i aduci în teatru,să ai întâlniri cu ei să vezi ce gândesc, cât de inhibați sunt. Am avut proiecte definite și cu oameni dedicați, ateliere de creație, nu pentru a-i promova în zona artistică neapărat, ci pentru a-i dezinhiba.Mi-a rămas în minte un răspuns la întrebarea „de ce îți place să vii la teatru?” și  care îmi răsună în mod plăcut în ureche, „pentru că aici, părerea noastră contează”.

R.T.: Ce visează managerul Gabi Cadariu?Dar, regizorul? Dar, profesorul? Omul?

G.C.: Nu știu dacă pot să le separ.

R.T.:Atunci, separat.

G.C.: Separat, că mai am și eu viață personală. Am doi copii minunați, care de mai multe ori mi-au sugerat să am grijă și de mine, că teatrul merge. Sunt foarte mândru și fericit de fetele mele, de realizările lor. Ceam mare predă a Universitate antropologie și engleză, scrie, face fotografii, iar cea mică este medic veterinar.

R.T:Ca manager?

G.C.: Îmi doresc ca teatrul acesta să rămână veșnic tânăr și deschis așa cum l-am preluat. Cred că are această șansă pentru că are un trecut remarcabil.