Sfaturile lui Olivier

 Când a scris cartea Despre actorie, Laurence Olivier avea 79 de ani și se apropia de sfârșitul unei cariere strălucite, fiind considerat  unul dintre cei mai mari actori ai secolului al XX-lea și unul dintre cei mai de seamă „tălmăcitori” ai lui Shakespeare.

Publicase, cu ceva timp înainte, cartea Confesiunile unui actor, o autobiografie completă despre viața sa profesională și personală, despre cariera strălucită  din Anglia și America, despre filmele făcute, despre piesele regizate, despre ce a însemnat directoratul la National Theater Company, despre căsătoriile sale, despre viața alături de Vivian Leigh, despre eșecuri, etc. Despre actorie se axează pe meseria de actor și, mai ales, pe interpretările celebre ale unor roluri shakespeariene pe scenă sau pe ecran. Nu este ceva de genul „faceți ca mine”, deși, printre rânduri poți descifra cât de orgolios era.

Cartea este împărțită în cinci părți și 17 capitole. Și, așa cum îi stă bine unui “curs”, Olivier începe prin a trece în revistă cei mai mari actori dinaintea sa și care i-au marcat, într-un fel sau altul, cariera. Richard Burbage (1567-1619), David Garrick (717-1779), Edmund Kean (1787-1833), Henry Irving (1838-1905) sunt primii menționați, ca fiind “patru nume care i-au înmânat mantia shakespeariană”. Primul, actor shakespearian prin excelență, a fost bun pentru că era preferatul titanului de la Stratford on Avon. Când Garrick a “țâșnit pe scenă, teatrul era déjà pe cale să adoarmă de la atâtea tonuri dulci: voci frumoase, lirism, romantism, cadențe dulci,” Garrick a adus “furtuna”, fiind un actor complet, a introdus în teatru o formă de disciplină ce lipsise până atunci. Despre Kean, Laurence Olivier spune că “cea mai mare calitate a lui a fost dăruirea- ceva ce n-ar trebui să lipsească niciunui actor”, altfel un copil teribil care s-a distrus singur până la 44 de ani, generos, adulat și destul de popular în epocă. Irving fost marele idol al lui Olivier și atunci când aborda un rol   căuta adevărul, era pătimaș. În acest capitol, Olivier povestește și multe anecdote legate a actorii menționați.

În capitolele următoare, actorul Olivier abordează un stil serios vorbind despre rolurile shakepeariene pe care le-a jucat. Scriind despre Hamlet, Richard al III-lea, Othello, Regele Lear, Macbeth, Neguțătorul din Veneția, Henric al V-lea sau Antoniu și Cleopatra, el se analizează, apoi ne spune despre cum și-a descoperit și dezvoltat personajele. Predomină nota, tușa personală, care nu trebuie luate ca literă de lege.

Cartea lui Olivier nu este pentru toată lumea, dar nici nu trebuie considerată drept manual de actorie. Pe Shakespeare îl considera cel mai mare dramturg al tuturor timpurilor.”Din punctul meu de vedere, piesele lui trebuie văzute pe scenă. Interpretate de actor, proiectate din partea cealaltă a cortinei- asta e natura muncii mele, asta cere fiara din mine. Poate nu vei fi de acord cu interpretarea mea, dar de mine depinde să ți-o vând cât pot de bine”.

Hamlet, “odată ce ai apucat să-l joci, te va devora și te va obseda tot restul vieții”, iar Olivier s-a întâlnit cu el și pe scenă și pe ecran, în două abordări diferite. Pe Henric  al V-lea “l-am jucat ca o trâmbiță, cât de limpede și de adevărat am putut”. Pentru film a folosit altă tactică. Măturisește că pentru multe dintre rolurile jucate a furat de la alții (Barrymore, Lewis Waller, etc)

Olivier consideră  Macbeth ca o piesă densă, rotundă, “superbă din punct de vedere vizual”. Pe scena de la Old Vic, unde a jucat-o prima dată a fost un succes de casă, dar nu și de critică. A reluat rolul la Stratford, cu mare succes. Diferența a fost făcută de experiența de viață acumulată, de timbrul mult mai puternic al vocii, de o înțelegere mai profundă a personajului.

Când s-a întâlnit cu Richard al III-lea, Olivier și-a propus să-și conducă publicul pe un alt drum decât cel bătătorit al textului, să-l facă să înțeleagă actoria, “să privească actoria de dragul actoriei”. Și-a pregătit rolul cu minuție, prezentând pe Richard eroul, ticălosul, comediantul ironic.

Regele Lear al lui este “un mofturos, aproape ca un copil, un capricios, un răsfățat”, l-a tratat nu ca pe un senil, ci ca pe un octogenar în care pulsa viața și pasiunea. Olivier susține că rolul lui Lear este unul ușor și pe care îl poate juca oricine.

Othello este un “rol foarte rău construit, are prea multe puncte culminante, mult prea multe”.

În Antoniu și Cleopatra a avut-o parteneră pe Vivien, “care a fost minunată și, în opinia mea, cea mai bună Cleopatră care a existat vreodată”.  Pentru el, Antoniu a fost un rol greu de jucat, unul dintre acelea “la care privesc înapoi cu plăcere”.

Pentru Neguțătorul din Veneția s-a pregătit intens pentru că a dorit să-l facă altfel decât predecesorii săi. Și-a dorit un decor auster, un machiaj atent studiat (gura trebuia să fie mai mare, mai mobilă, a purtat o proteză dentară special), iar personajul avea trăsături ale oamenilor întâlniți în perioada de pregătire.”Piesa mi se pare crudă și odioasă și niciun personaj nu e simpatic. Shylock este pur și simplu un om de mai bună calitate decât oricare dintre creștinii din piesă”.

Celelalte capitole ale cărții se referă la considerațiile lui Laurence Olivier despre “cavalerii teatrului” (Ralph Richardson, John Gielgud), despre filmele făcute ca regizor sau actor, despre alte roluri,despre multe altele. Sper că am stârnit curiozitatea celor tineri de a descoperi un actor monumental, ale cărui păreri pot fi un punct de plecare pentru documentare.

 

Laurence Olivier- Despre actorie. Traducere din limba engleză și note de Monica Andronescu. Editura Ce