Victor Bucur: „Mi-a plăcut ludicul teatrului de păpuși ”

 

Ani buni, Victor Bucur a fost colegul meu la Teatrul „Țăndărică”. Înalt, cu alură de actor de cinema, cu deosebite calități vocale, el a jucat pe scena de la „Țăndărică” roluri diverse, poate nu atâtea câte ar fi meritat, remarcându-se prin ușurința cu care se adapta diverselor stiluri de mânuire sau personajelor pe care le trata cu seriozitate. Mica Sirenă, Tom Degețel, Dragostea celor trei portocale, Galaxia Svejk, Gulliver în țara piticilor, Frumoasa și bestia sunt titlurile în care a jucat. Apoi, a schimbat registrul, dedicându-se teatrului muzical, fiind posesorul unui timbru vocal și al unui simț muzical deosebite. A trecut printr-o gamă diversă de roluri, unele mai solicitante ca altele în: Romeo și Julieta, The Rocky Horror Show, Rebecca, Anna Karenina, Maria de Buenos Aires, etc. Victor Bucur este un exemplu de actor total, pentru care păpușăria nu a fost doar o simplă „haltă”, ci o lecție de voință, tenacitate, seriozitate.

 

 

Raluca Tulbure:Dacă ar trebui să-ți faci un scurt portret, cum te-ai descrie pentru cineva care nu te cunoaște?

Victor Bucur: Curioasă întrebare. Cine sunt eu?  Trebuie să îți recunosc, nu m-am mai întrebat demult timp.. Pot încerca o înșiruire de gânduri și impresii despre cine cred că sunt, dar nu ar răspunde pe deplin la întrebare. Dă-mi voie, te rog, să îți răspund la următoarele întrebări și să lăsăm cititorul să intuiască printre rânduri portretul.

R.T.: De mic ai visat să devii actor sau a fost o întâmplare?

V.B.: Nu pot să spun că sunt printre acei actori care au știut dintotdeauna ce vor să devină. E drept că la finalul clasei a V- a am primit un monolog pe care trebuia să îl interpretez în fața școlii și îmi amintesc cum m-am pregătit temeinic pentru acel moment, cum mi-am pregătit recuzita necesară și cum am învățat singur, cu plăcere, textul. Trebuie să spun că nu văzusem niciodată un spectacol de teatru, cred că intuiția m-a ghidat atunci. În liceu fiind, am aflat că o anumită doamnă profesoară de limba română, face audiții pentru spectacolul de Crăciun. M-am dus cu un coleg, acordeonist, să cântăm, însă domnișoara Bratu Anișoara, profesoara care organiza serbarea, a văzut ceva în felul în care interpretam cele câteva versuri din plugușorul comic scris cu talent și dibăcie de dumneaei și mi-a propus să învăț și o scenetă cu o colegă. Eram în clasa a IX-a și, după acea serbare, am devenit foarte popular în liceu, eu, cel mai timid băiat din clasă. Au urmat multe spectacole făcute de domnișoara Bratu, iar la finalul clasei a X-a am intrat într-un spectacol cu adolescenți și actori profesioniști, regizat de regretatul Bujor Măcrin la Teatrul “Maria Filotti”. Așa că, la finalul clasei a XII-a deja știam că îmi place să fac teatru, că mă simt minunat când sunt pe scenă, când sunt la repetiții.  Decizia de a da la Facultatea de Teatru a venit de la sine.

R.T.: Elev fiind, ai debutat pe scena Teatrului „Maria Filotti” din Brăila. Cum a fost experiența asta pentru tine?

V.B.: A fost, în primul rând, o salvare. Eram la un liceu industrial care nu îmi plăcea deloc și în care nu mă regăseam. Lipseam mult de la ore, dar nu pentru că intrasem în vreun anturaj nepotrivit, ci pentru că, pur și simplu, nu mă atrăgeau materii precum Controlul Calității. Așa că, atunci când am auzit că la teatrul din oraș se dă o probă la care sunt invitați elevi de liceu, am știut că trebuie să fiu acolo. Și a fost minunat acolo. Am întâlnit o mulțime de elevi din toate liceele din oraș,și am legat prietenii care durează și astăzi, și am început un antrenament sub blânda îndrumare a domnului Măcrin. Pot să spun că a fost cea mai frumoasă vacanță de vară. Făceam tot felul de exerciții, descopeream o lume nouă și, fără să îmi dau seama, mă îndrăgosteam iremediabil teatru, de mirosul scândurii, de întunericul sălii, de acel miraj care se petrece numai acolo, pe o scenă de teatru.  În toamna acelui an, după o vară intensă petrecută în teatru, am debutat pe frumoasa scenă a Teatrului „Maria Filotti” cu spectacolul „Clubul Adolescenților”, spectacol care s-a bucurat de un real succes în special în rândul publicului tânăr.

R.T.: Ai terminat UNATC la secția de păpuși și marionete, apoi ai făcut cursuri de actorie cu Sanda Manu la Universitatea “Spiru Haret”, cursuri de canto, de Commedia Dell’Arte.. Senzația mea este că cel mai bine te simți în teatrul muzical. Am dreptate?

V.B.: Îmi place teatrul sub orice formă de exprimare a sa. Fiecare etapă prin care am trecut a însemnat ceva și m-a ajutat să mă dezvolt. Mi-a plăcut ludicul teatrului de păpuși și acel sentiment de libertate pe care ni l-au insuflat minunații profesori de la care am învățat. Doamna Dorina Tănăsescu ne-a spus la primul curs de marionete: “Copii, în teatrul de animație totul este posibil!”, și asta mi-a plăcut enorm. Ne-am jucat mult în facultate, am descoperit modalități de a ne exprima și am inventat limbaje de exprimare. Am descoperit rafinamentul unui gest și al unei priviri și mă întorc cu gândul iarăși la minunații dascăli Brândușa Zaița Silvestru și Gina Nicolae, care ne-au fost mentori. La finalul primului an de facultate am văzut un anunț despre o școală de vară de Commedia Dell’Arte care avea loc la Veneția și mi-am dorit să merg. Costa enorm pentru un student care supraviețuia din bursa socială, dar asta nu m-a oprit. Mi-am făcut un mic dosar cu recomandări, m-am îmbrăcat frumos și am început să umblu după finanțări. Mi se închidea o ușă, băteam la următoarea și prima persoană care a spus da a fost doamna Aura Corbeanu, care mi-a oferit prin UNITER o parte din suma necesară. Am reușit să ajung la Veneția și am simțit atunci că pot cuceri lumea și că orice e posibil. Sigur, viața a avut grijă să îmi mai taie din avânt, dar am rămas un visător. Apoi, am simțit nevoia de a explora și de a înțelege mai multe despre arta actorului și m-am înscris din nou la facultate pentru a studia cu doamna Sanda Manu, care lua clasă în 2005 la “Spiru Haret”. Această întâlnire aș putea spune că mi-a schimbat viața, sau cel puțin m-a schimbat pe mine și felul de a gândi și de a înțelege teatrul. Am făcut tot acest ocol, înainte de a răspunde strict la întrebare pentru a explica ce a însemnat pentru mine și cum m-a ajutat să mă dezvolt tot acest parcurs. Teatrul muzical mi se pare că este o formă absolută de exprimare. Gândurile dramaturgului sunt completate de emoția compozitorului și de expresivitatea coregrafului, iar interpretul trebuie să își asimileze toate aceste modalități de exprimare. Într-un spectacol de teatru muzical, atunci când cuvintele nu mai sunt suficiente pentru a reda intensitatea dramatică a unor scene sau când emoțiile unor personaje devin atât de intense, încât doar exprimarea prin cuvinte nu este suficientă, apare muzica. Iar ca o formă de exprimare totală, atunci când nici muzica și nici cuvintele nu sunt suficiente, personajele folosesc limbajul trupului, dansul, pentru a comunica între ele sau publicului ceea ce acestea simt sau gândesc. Tocmai această complexitate a genului este ce mă atrage atât de mult la teatrul muzical, fie că vorbim de operetă sau musical.

R.T.: Ai fost angajat o perioadă la Teatrul “Țăndărică”, unde am fost colegi. La un moment dat, ai renunțat. De ce?

V.B.: A venit oarecum natural această tranziție și, de fapt, nu am renunțat niciodată la teatrul de păpuși. Am înființat un ONG în urmă cu mai mulți ani și implementez mai multe proiecte culturale și educaționale dedicate copiilor din zone dezavantajate, proiecte în cadrul cărora teatrul de păpuși este folosit ca modalitate de educație prin teatru. Perioada în care am fost angajat în Teatrul „Țăndărică” a fost una foarte frumoasă. Am dat concurs când eram în anul 4 la secția de Păpuși și Marionete din UNATC și au urmat câțiva ani în care am jucat efectiv în fiecare zi din săptămână. Am avut parte și de roluri de forță, în mare parte roluri negative sau de compoziție. Pe scena Teatrului „Țăndărică” am avut șansa de a juca în primul musical din cariera mea. Este vorba de rolul titular din Guliver în țara piticilor, un musical foarte frumos semnat de Marius Țeicu, în regia lui Liviu Berehoi. Am avut multe satisfacții profesionale în „Țădărică” și acolo am trăit ceva ce aș putea spune că nu am mai întâlnit în alte teatre, și anume un sentiment aparte de familie care era în trupă. În primii ani am jucat în sala din Calea Victoriei, închisă între timp, unde eram doar o mână de actori și tehnicieni care ne întâlneam zilnic și între care se formase o frumoasă și sinceră prietenie.

R.T.: Experiența de actor păpușar te-a ajutat într-un fel mai departe?

V.B.: În mod cert, da. Proiectele de educație prin teatru pe care le-am dezvoltat în cadrul asociației au la bază teatrul de păpuși. Iată doar un exemplu în care mii de copii din toată țara au beneficiat de aceste programe pentru că eu am studiat arta păpușăriei la un moment dat. Și trebuie să recunosc, este un sentiment plăcut.

R.T.: Ce i-ai spune un tânăr care vrea să devină mânuitor de păpuși și marionete?

V.B.: Orice ar face, să pună pasiune și să fie siguri că asta îi face cel mai fericiți în viață. Dar pe lângă sfat l-aș întreba, în primul rând, de ce vrea să devină mânuitor de păpuși și marionete. Dacă este doar o formă de a se apropia de actorie, atunci să nu o facă. Și spun asta deoarece există mulți tineri care cred ca e mai ușor să intri la păpuși, dar ei își doresc să facă actorie și îi vezi cum în timp se pierd pe drum și nu își găsesc locul, ajungând să nu mai profeseze.

R.T: Care este în opinia ta statutul actorului independent?

V.B.: A fost o perioadă scurtă în care am fost total independent, fără acea „plasă de siguranță” a unui venit stabil, așa că nu pot vorbi prea mult despre statutul actorului independent. De fapt, ca să putem vorbi de un statut, ar trebui ca statul român să își asume că are această categorie de cetățeni și să dezvolte un program de protecție socială a artiștilor liber profesioniști. Statutul actual seamănă mai mult cu legea junglei, scapă cine poate. Chiar dacă ai avut contracte și ai jucat ani buni, dacă ți se întâmplă ceva și nu mai poți profesa, dacă nu mai ai contracte o perioadă și nu ai avut inspirația să economisești ceva bani, nu ți se oferă „luxul” de a avea o perioadă de grație, de a căuta noi contracte, de a te reface după un accident, etc, pentru că artistul independent nu beneficiază nici de concediu medical, nici de ajutor de șomaj. Iar această problemă s-a văzut cel mai bine în timpul pandemiei, în care mulți oameni au rămas luni bune fără nici o sursă de venit. Chiar dacă pentru situația excepțională a pandemiei statul a venit în ajutorul celor rămași fără activitate, în continuare nu există un plan național de protecție socială a lucrătorilor independenți și asta ar trebui să dea de gândit guvernanților.

R.T.: Cât e muncă, efort și cât talent în meseria ta?

V.B.: Am învățat cu timpul că talentul, fără enorm de multă muncă, nu te va face să strălucești. În literatura de specialitate s-a scris mult despre ce este talentul. Vorbind despre actorul muzical, talent poate fi numit timbrul vocii sau simțul motric, calități care sunt native. Timbrul va da culoarea și calitatea vocii, însă pentru o intonație și o poziție corectă a sunetului sau pentru a putea realiza tehnic nuanțe de interpretare specifice partiturilor muzicale sunt necesare sute de ore de studiu. Studiu tehnic de canto, apoi pentru fiecare rol și partitură în parte studiu aplicat pe necesitățile și dificultățile specifice. Pot fi actori cu bună mobilitate și motricitate fără studii de balet, cum a fost și cazul meu, dar, pentru a face față unor coregrafii sunt din nou necesare zeci și zeci de ore petrecute în sala de repetiții. Pe lângă aceste lucruri tehnice, specifice teatrului muzical, munca despre care vorbesc implică și multă cercetare și studiu pentru a crea personaje credibile și autentice. Aud uneori despre cutare sau cutare actor care își găsește atât de ușor acțiuni, gesturi, care improvizează și creează roluri colosale. Da, au talent. Talentul de a căuta, de a citi, de a se documenta despre ce urmează să interpreteze. Atunci când îți îmbogățești cunoștințele și ajungi să înțelegi cum gândește personajul tău, cum interacționează, ce simte, etc, vei ști și cum să reacționezi tu în scenă în situațiile date.

R.T.: Ești implicat într-o serie de proiecte, ai înființat o Asociație CREAS , ești într-o continuă mișcare. Ai făcut un proiect, un spectacol Pinocchio merge la școală. Vorbește-mi puțin de el. Va mai continua când vom reveni la normal?

V.B.: Am înființat Asociația CREAS din dorința de a ajuta diferite comunități, dar și din dorința de a explora zona antreprenoriatului cultural. Am început să scriu proiecte și, după mai multe încercări nereușite, am reușit sa accesez câteva programe de finanțare și să implementez astfel unele proiecte culturale. Pinocchio merge la școală! A fost primul proiect câștigat și a avut în total peste 5000 de beneficiari, în special elevi din zone defavorizate aflați în risc de abandon școlar. Colegul meu Daniel Burcea a gândit și regizat spectacolul de teatru de păpuși Pinocchio, pe care apoi l-am prezentat în mai multe școli și cămine culturale din diferite localități. După fiecare reprezentație a avut loc câte un atelier de tipul Teatru Forum, în care actorii au dezbătut cu elevii spectatori greșelile pe care Pinocchio le-a făcut în drumul lui spre școală. S-au analizat acțiunile și motivațiile acestuia și actorii au condus discuția în așa fel încât copiii să conștientizeze cât de important este să reziste ispitei de a abandona și să meargă în continuare la școală. Sperăm să găsim resursele pentru a continua proiectul și după revenirea la normal, sau la ce va fi după și va purta numele de noul normal.

R.T.:Ultimul tău proiect și, probabil , unul dintre cele mai importante, este musicalul Next to Normal de la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Cum ai ajuns la acest titlu și ce reprezintă pentru tine?

V.B.: Next to Normal este un musical american, pe versuri de Brian Yorkey și muzica de Tom Kitt, ce a avut premiera pe Broadway în 2008 și a fost distins cu numeroase premii printre care și premiul Pulitzer pentru Dramaturgie ( 2010). Producția românească a acestui musical este rezultatul unui proiect cultural finanțat de AFCN și implementat de Asociația CREAS în parteneriat cu Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”. Din momentul în care am citit prima dată despre acest musical și am văzut câteva înregistrări pe youtube din producția originală mi-am spus că este un musical care trebuie să se joace și în România. A apărut contextul favorabil cu programul multianual de finanțare AFCN, care permitea accesarea unei sume care ar fi acoperit o parte din cheltuielile de producție. așa că am început să gândesc un proiect și să caut soluții pentru a putea realiza spectacolul. Așa a luat naștere proiectul Musical on Stage, care, pe lângă demersul cultural, și-a propus să realizeze și o amplă campanie de conștientizare asupra depresiei și a impactului acesteia asupra societății. Spectacolul reprezintă o extraordinară invitație la meditație asupra felului în care societatea înțelege persoanele cu tulburări psihice, înțelege cum să reacționeze și cum să îi ajute pe cei aflați în suferință să se simtă mai puțin stigmatizați. A fost o provocare care a meritat tot efortul. Pandemia ne-a dat mult peste cap planurile, de la amânarea calendarului până la modificări în echipa de creație și în distribuție, dar într-un târziu, după mai multe întreruperi și amânări, am reușit ca în iunie să avem premiera. Pentru mine reprezintă foarte mult realizarea acestui proiect. În primul rând, este debutul meu regizoral. Apoi, sunt foarte bucuros, că am reușit ca prin montarea acestui musical, să îmi susțin și practic teoriile despre Arta Actorului Muzical, pe care le dezvolt în teza de doctorat la care lucrez sub îndrumarea doamnei prof. univ. dr. Ludmila Patlanjoglu. De cele mai multe ori, oamenii își imaginează musicalurile ca pe spectacole ușurele de entertainment, însă lucrurile nu stau deloc așa. Iar Next to Normal este unul din acele spectacole care au reprezentat o schimbare majoră chiar și pentru Broadway a felului în care sunt văzute musicalurile. Este un spectacol cu un subiect sensibil și profund, în care personajele își cântă poveștile cu aceeași trăire intensă cu care o fac și personajele dintr-un spectacol de Cehov. Ceea ce am urmărit în montarea acestui spectacol a fost să reușim să redăm trăiri intense și adevărate prin cânt.

R.T.: De ce fel de spectacole crezi că are nevoie un tânăr în zilele noastre? Cei mici mai au nevoie de poveștile clasice?

V.B.: Aș spune că are nevoie de povești vii și adevărate, în primul rând. Cred că are nevoie să fie captivat de ceea ce vede, fie că este un spectacol realist sau un performance expresionist. Viul trebuie să fie prezent pentru că din tot bombardamentul de imagini colorate și artificiale care le gâdilă retina și le domină creierul, prin intermediul gadgeturilor care au devenit omniprezente, doar viul care iese din oameni poate să îi captiveze.

R.T.: Ai vreun rol preferat?

V.B.: Mă bântuie un rol pe care l-am studiat, l-am repetat, dar pe care nu am apucat niciodată să îl joc, cel al Fantomei din musicalul Fantoma de la Operă, montat în anul 2015 la Teatrul de Operetă si Musical „Ion Dacian”. Reprezentațiile s-au întrerupt brusc din cauze tehnice și distribuția a doua nu a apucat niciodată să joace.

R.T.: Ce visează Victor Bucur?

V.B.: Visez la înființarea unei secții de musical în facultatea de teatru pentru a pregăti profesioniști care să poată face față rigorilor și cerințelor specifice genului, visez la înființarea în București a unui teatru dedicat musicalului, cu o trupă antrenată, cu resurse tehnice și cu o direcție clară, visez la politici culturale care să acopere nevoile tuturor actorilor din mediul cultural românesc și la o strategie culturală națională care să fie în acord cu tendințele internaționale.