Cum dă colțul ierbii și totul este înflorit se
deschide și sezonul festivalurilor pentru copii, care curg unul după altul, ba
uneori se suprapun. “Balul” a fost deschis de Festivalul Internațional de
Teatru de animație EUROMARIONETE de la Arad, organizat de Primăria Arad,Teatrul
clasic Ioan Slavici și trupa de marionete, între 3-8 mai.
Scopul este de a prilejui întâlniri interesante cu
păpușari români sau străini care să ne arate ce știu mai bine, să ne ofere o
imagine a ceea ce se poartă în lume, să evaluăm unde este locul nostru în
context național și internațional, să se lege prietenii.
FITA a reunite 9 trupe românești: Teatrul maghiar de
stat Csiky Gergely (Timișoara), Teatrul pentru copii Arlechino
(Brașov),Teatrul de păpuși Puck (Cluj Napoca), Teatrul Regina Maria- Trupa
Arcadia (Oradea),Teatrul Clasic Ioan Slavici- Trupa marionete (Arad), Teatrul
Țăndărică (București), Teatrul Ion Creangă (București), Teatrul pentru copii și
tineret Merlin (Timișoara), Compania Hopa Trop (București), precum și 4 teatre
din străinătate: Teatrul
Național din Pecs (Ungaria), The Stuffed Puppet/Neville Tranter
(Australia/Olanda), Compania Duda Paiva(Olanda), Teatrul Credo (Bulgaria).
Marea
majoritate a teatrlor românești au prezentat spectacole inspirate din poveștile
clasice binecunoscute, dar și foarte ”bătătorite” de ani și ani, de generații
și generații. La fiecare festival sau întâlnire profesională se ridică
întrebarea de ce așa multe adaptări și așa puține piese originale, cu tematică
adaptată cerințelor și preferințelor acestei generații crescute cu facebook,
tabletă sau telefon mobil. Este posibil să se datoreze lipsei acute de
dramaturgi, numai că atuncea când apar încercări curajoase, temerare, acestea
sunt privite cu neîncredere, cu teamă, cu suspiciune, tratate cu indiferență.
La FITA, din acest punct de vedere, excepție au făcut două spectacole: cel al Teatrului Arlechino cu Aventurile lui Chilli Ramirez scris de
Ioan Gyuri Pascu și cel al Teatrului Țăndărică, Omul de zăpadă care voia să întâlnescă soarele semnat de Matei
Vișniec. Sigur că, este mult mai la îndemână textul clasic, basmul sau
povestea! Este la fel de adevărat că generațiile se schimbă, la fel și
mijloacele de expresie artistică, tehnica avansează și ea, materialele de
construcție ca și mecanismele sunt într-o continuă adaptare, dar povestea este
aceiași cu a fost odată și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.Oare
copii noștri asta vor? Pe ei îî întreabă cineva? Am văzut experimente reușite și
cu alt tip de povești care să le stimuleze imaginația, creativitatea, să le
aducă în față problematică care îi preocupă. Povestea clasică garantează
succesul, agrementând-o cu o muzică cantabilă ce imediat stârnește bătai
ritmice de palme, cu elemente scenografice des uzitate, cu actori la vedere
care de multe ori pun în umbră păpușa. La spectacolele amintite ca excepții de
la regulă se remarcă tocmai textul, mai ales la Vișniec care ne spune o poveste
altfel decât cea din tipare, amâdouă spectacolele fiind premiere, nemaijucate
în alte teatre.Chiar dacă cel de la Brașov are unele lucruri neduse până la
capăt la nivel de regie el se remarcă prin colorit și muzică. Cel de la
Țăndărică este, în opinia mea, făcând abstracție de apartenența mea nu foarte
îndepărtată la colectivul teatrului, la toate capitolele net superior altor
producții: De la mesaj, la subtext, la poetica lui, până la muzică,scenografie,
păpuși, actori.
Sigur
că FITA sau orice alt festival nu are
legătură directă cu cele de mai sus. Din motive personale nu am putut vedea
toate spectacolele, dar m-am bucurat de ce am văzut. Și ca să revin la
reprezentațiile autohtone, un spectacol agreabil, frumos scenografic, antrenant
a fost Pinochio prezentat de Teatrul
Regina Maria –trupa Arcadia. În cheia commediei dell’arte, cu ritmuri de tarantelă,
dar și de hip hop, cu lumea virtuală care ia locul Lumii Pierdute a lui Collodi,
spectacolul Adelei Moldovan este plin de
farmec. La polul opus, aș situa spectacolul teatrului gazdă cu Povestea porcului. Făcut după o rețetă
binecunoscută, uzitând lucruri văzute și
răsvăzute, spectacolul deși antrenant, muzical, cu umor nu iese din tipare.
Rămân la părerea că perpetuarea unei echipe de creație regizor –scenograf și,
uneori compozitor, nu face decât să manierizeze mijloacele, să creeze acel déjá
vu, să epuizeze forța de creație. Sigur, nu întotdeauna, dar de cele mai multe
ori!
În
această ediție, punctul forte al festivalului au fost cele trei trupe străine ,
din prima parte a festivalului. Spectacolul Babylon
de la The Stuffed Theatre/ Neville Tranter este primul exemplu. Născut în
Australia, stabilit în Olanda, Neville Tranter practică un teatru absurd care ne
pune ca-ntr-o oglindă, față-n față cu propriile noastre temeri, frici,vise,
dorințe și nevoi, într-un fel brutal dar plin de poezie și de umor negru. Un
teatru vizual cu păpuși de dimensiunea unui om, extrem de expresive, o scenă
aproape goală, cu un decor minimalist. Un actor care mânuiește cu o finețe și
precizie de ceasornicar,una sau două păpuși, schimbând, aproape imperceptibil
vocile. Spectacolul este o producție 2017, a cărui temă principală sunt
refugiații și călătoria lor spre Babylon,
Țara promisă, cu o ambarcațiune, de pe o plajă din Africa de Nord. Călătorii,
încearcă să urce pe barcă și,unii, chiar reușesc, alții nu. Cine
supraviețuiește? Cel puternic, cel slab? Cel care a plătit? Intervine Dumnezeu,
fiul său, Răul sau Demonul? Dar, uneori, “ răul poate deveni binele și binele răul ”. M-am dus
cu gândul la textul lui Matei Vișniec Migraaanți!
care se apropie ca tematică.
Duda Paiva, braziliano-olandezul dansator, coregraf,
actor și păpușar a fost elevul lui Neville Tranter. Și, se vede! Desigur, cu
alte mijloace de expresie. Bastard! este
un spectacol uimitor care te marchează și după ce s-a
terminat. Nici nu știi ce te-a impresionat mai mult. Povestea care este
dramatizarea unui roman satiric a lui Boris Vian Rupătorul de inimi, sumbră, tristă, grotescă. Spectacolul lui Duda
Paiva este tulburător prin mesaj, prin modul de transmitere al lui, prin felul
în care te implică pe tine, spectator în povestea lui. Dans, păpușărie, text, proiecții
și filmare în timp real, la care se adaugă o trăire și o dăruire complete.Ne
aflăm pe o scenă plină de gunoaie, plastice, cutii alături de o balerină
hidoasă, partenerul ei Bastard, oameni cu trupurile distruse, cu speranțele
spulberate. Un dansator-păpușar, singur pe scenă, înconjurat de păpuși din
burete, în mărime naturală, goale care exprimă sentimente din cele mai diverse.
Si aici, ca și la Neville Tranter, se mânuiesc 2 păpuși deodată, auzi, trei
voci diferite și ai senzația că este un pic de ventrilogie. Nu, este! Doar,
capacitatea actorului de a se transforma. Există în spectacol un moment
impresionat de dans cu păpușa balerină, lipită de corpul dansatorului, când
picioarele lui devin picioarele ei, când perfecta simbioză dintre dansator și
păpușă este desăvârșită. Aceea intimitate dintre cei doi se transmite în
public, un echlibru perfect între fizicalitatea obiectului animat și cea a
dansatorului. Apoi, un alt moment care a impresionat ține de tehnică.
Suprapunerea într-o proiecție a siluetei dansatorului live cu cea înregistrată,
într-o perfectă corelare.
Al
treilea spectacol a aparținut Teatrului Credo din Sofia și s-a intitulat Mantaua, o adaptare după N.V.Gogol. O
producție din 1997, multipremiată și jucată pe multe meridiane ale lumii. Mantaua poate fi percepută ca o
închisoare a spiritului uman ce se vrea liber. Umor, sensibilitate, tristețe,
veselie într-o poveste despre micimea sufletului uman, despre exiatența
măruntă,despre mizerie,disperare, liberate.
FITA a adus în
atenție moduri de expresie diferite, a oferit “lecții” deschise, dar și multe
motive de reflecție despre direcția în care ar trebui să se îndrepte teatrul de
animație, un tablou al locului unde ne aflăm. Depinde doar de noi dacă vom găsi
calea spre un teatru viu, viabil pentru cop
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu