Eleonora Preduț: ’Când lucrezi cu pasiune și cu drag de teatru, totul este magie.’

Nora sau Norica sau Gepetto de la Teatrul pentru copii și tineret Colibri din Craiova a meșterit păpuși vreo 4o de ani. A fost mamă și tată pentru o mulțime de ‚copii’ din câteva zeci de spectacole, pe toți i-a iubit, i-a crescut frumos, le-a dat drumul în lumea largă. Este un alt exemplu de om din umbră, din spatele scenei fără de care magia unui spectacol cu păpuși nu ar fi posibilă. Scufiţa Roşie, Balonul scăpat, Elefantul tras pe sfoară, Prinţesa Majolenka, Păcală, Dănilă Prepeleac, Cartea cu Apolodor, și câte și mai câte... O discuție de la distanță cu un om pasionat de teatru, de meserie, de copii și care anul trecut a primit, pe lângă multe alte distincții, Premiul de Excelență în arta animației pentru corpul tehnic, decernat de Teatrul Țăndărică.

Raluca Tulbure: Când erați copil și, vreau să cred că vă plăcea să vă jucați cu păpușile, v-ați gândit vreo clipă că joaca asta va deveni meserie și pasiune?

Eleonora Preduț:Sincer, am fost un copil ca toți copiii, cu poftă de joacă și fără să știu la vremea aceea că joaca de atunci va deveni profesia mea de mai târziu.

R.T: Care e povestea de la o simplă joacă la meseria de o viață?

E.P: N-a fost o joacă nicicând pentru mine începutul profesie. Din prima zi, am intrat într-o lume atât de nouă, atât de necunoscută, încât fiecare clipă a fost mai degrabă descoperire decât o joacă. Foarte adevărat că, în același timp, deși necunoscut, totul părea fascinant și cu această fascinație am trăit 40 de ani în universul Teatrului de păpuși craiovean și, tot sub semnul fascinației, îmi trăiesc și astăzi orice întâlnire cu teatrul. Sculptor de păpuși n-am încetat niciodată să fiu. Așa că, de-o viață eu mă tot joc și mă bucur am avut privilegiul de a avea așa o frumoasă profesie.

R.T: Care a fost prima întâlnire cu păpușile? Și unde?

E.P: În Teatrul de păpuși din Craiova am venit în 1973. Aveam 19 ani. Absolvisem Liceul de Artă din Craiova, picasem examenul de admitere la Facultatea de Arte din Timișoara și, la recomandarea profesorului meu de grafică, Vasil Buz, am venit la Teatrul de păpuși (Teatrul pentru copii și tineret „Colibri“). Aici, am avut ocazia să-l cunosc pe maestrul Eustațiu Gregorian, cu care am lucrat majoritatea păpușilor din viața de constructor de păpuși. Aici, mi-am dat seama că nu știam nimic despre această meserie, dar am avut șansa să o învăț direct în producțiile artistice, ajută de maestrul Gregorian, de actori, de regizori, îl amintesc, aici, pe Horia Davidescu.

R.T: Când lucrați la o păpușă ce vă preocupă cel mai tare? Cum o gândiți?

E.P: Mă gândesc, în primul rând, să fie la fel de expresivă precum a conceput-o scenograful și funcțională, să-l mulțumească pe actorul care o va mânui.

R.T: De la cine ați învățat să descifrați tainele meseriei de constructor de păpuși?

E.P: În egală măsură de la maestrul Gregorian, de la actori, de la tâmplari, de la mașiniști, oameni care erau mai vechi în meseriile lor și foarte dedicați, pasionați de ceea ce făceau în teatru.

R.T: Cât de grea este ‘joaca’ asta?

E.P: Nu este ceva neapărat greu ci, ceva care te preocupă permanent, chiar și noaptea în somn. E un vis frumos, nicidecum un coșmar, dar de care rămâi legat în permanență, până la momentul premierei, când vezi păpușile în spectacol și publicul aplaudând.

R.T: Ce-i trebuie unui sculptor și constructor de păpuși în afară de pasiune?

E.P: Dorința de a învăța permanent și de a accepta că tot timpul ai de învățat de la oricine, chiar și de la copii.

R.T: Pentru a ajunge la produsul finit cum trebuie să decurgă colaborarea cu regizorul, scenograful, actorul dar și cu tâmplarul, tapițerul? Există o ierarhie a importanței?

E.P: Toți trebuie să se implice, aducându-și fiecare aportul, pentru că nu se poate realiza nicio păpușă fără implicarea fiecăruia: regizor, scenograf, actor, tâmplar, croitor. Fiecare în parte este în egală măsură important în mecanismul de construire a unei păpuși.

R.T: Pentru dvs. mersul la teatru este un serviciu obișnuit sau vă macină un personaj, un spectacol până la finalizare?

E.P: Pentru mine teatrul nu a fost serviciul meu, ci felul meu special, privilegiat, de a-mi trăi viața.

R.T: După premieră vă mai gândiți  că s-ar fi putut și altfel?

E.P: Uneori, am făcut schimbări în favoarea spectacolului, în deplin acord cu actorul, cu scenograful și cu regizorul.

R.T: Vi s-a întâmplat vreodată să vă consultați cu un copil asupra unui personaj ca să vedeți dacă e viabil?

E.P: De multe ori, pentru că ei sunt critici sinceri și au capacitatea de a te ajuta să înțelegi mai bine ce iubesc ei la o păpușă, ce așteaptă ei de la o păpușă.

R.T: Care sunt scenografii cu care ați lucrat în decursul timpului, în afară de Eustațiu Gregorian?

E.P: Mirela Tofan, Cristina Pepino, Eugenia Tărășeșscu – Jianu, Mihai Pastramagiu, Oana Micu,Valentin Dobrescu, Stefka Kyuvlieva

R.T: Cât de importantă este prezența actorului în atelier alături de dvs.?

E.P: Este foarte importantă, pentru el lucrezi păpușa, el o va duce pe scenă, îi va da valoare și o va împrieteni cu publicul.

R.T: Care etapă este mai importantă până la premieră?

E.P: Toate sunt importante. De la prima întâlnire cu scenograful, de la prezentarea schițelor până în momentul în care îi pui actorului păpușa în mână.

R.T: Din câte păpuși v-au trecut prin mână aveți una favorită?

E.P: Toate mi-au fost dragi, pe toate le-am iubit și le iubesc, dar legată sentimental sunt în mod deosebit de piesa Cartea cu Apolodor, la care am lucrat când eram însărcinată cu fiul meu, Andrei.

R.T: Ați lucrat mulți ani în teatru, ați învățat câte puțin din secretele celorlalte meserii scenice, v-ați dorit vreodată să veniți în față pe scenă?

E.P: Am lucrat în teatru timp de 40 ani. Am trecut prin toate atelierele, am lucrat alături de fiecare meseriaș, m-am implicat mult și cu dragoste. Spre exemplu, când se pleca în turnee, o echipă pleca în străinătate, alta prin județ și una rămânea la sediu, unde trebuiau asigurate lumini, sunet, trebuia montată scena și mai făceam și mânuire în spectacolele înregistrate. Deci, am fost și pe scenă, dar împlinită m-am simțit în atelier.

R.T: De ce credeți că sunt atât de puțini cei ce se îndreaptă spre construcția de păpuși? Ce ar trebui făcut pentru a atrage tineri într-o meserie pe cale de dispariție?

E.P: Este o meserie pe care dacă nu o înveți într-o școală nici nu afli de ea. Cred că altfel ar fi mulți tineri pasionați care ar practica-o cu drag.

R.T:  Alte pasiuni în afară de păpușărie?

E.P: Am cochetat și cu designul vestimentar. Am lucrat mult pentru Fondul plastic. Am avut și un atelier de design vestimentar. Îmi plăcea, mă completa, însă cu gândul eram tot la teatru, nu m-am putut lipsi vreodată de el. Aici m-am simțit împlinită.

R.T: Știu că poate părea o întrebare banală, dar, totuși, am s-o pun: aveți regrete?

E.P: Nu, nu am.

R.T: Dacă ați avea o baghetă magică ce ați face cu ea?

E.P: Consider că Dumnezeu m-a înzestrat cu mâini magice într-o lume magică, cu oameni frumoși în jurul meu, care au adus magia creației în sufletele spectatorilor. Când lucrezi cu pasiune și cu drag de teatru, totul este magie.