Dumitru Furdui (1936-1998) a fost un actor cu o mare
popularitate, dobândită din filme sau aparițiile la televizor, din rolurile nu
puține pe care le-a jucat pe scenele teatrelor bucureștene sau la Ploiești. Nu
cred că există român care să nu își amintească de sergentul Cristoloveanu din
seria BD! Dar îmi imaginez că sunt puțini cei care știu că a fost un talent
plurivalent manifestat și în domeniul scrisului. Autor a două piese de teatru,
una dintre ele, Happy end la Miliție,
fiind un mare succes de casă al Teatrului din Ploiești în anii dinainte de ’89,
a unui scenariu de film dar și a unei cărți Teatrul
în comunism, apărută în două volume
în 1999. La 20 de ani de la dispariția sa, ziarul Adevărul a scos ca
supliment, Lumea teatrului românesc,
având ca bază ediția menționată.
Nu
este o istorie propriu zisă a teatrului ci, cum spune însuși autorul “veți găsi aici amintiri, portrete, fapte care mi-au
rămas în minte și care s-au selecționat de la sine. Dacă m-aș fi apucat să
scriu o istorie, ar fi trebuit să țin seama cât de cât de desfășurarea
cronologică a faptelor, da, așa cum prevăd eu, voi sări de la una la alta, voi
relua un fapt petrecut înainte, voi recurge la niște asociații curioase, deși
voi căuta să păstrez și eu ordinea de care am vorbit. Dacă pe parcurs îmi voi
aminti un fapt care mi-a scăpat la vremea lui, voi căuta să-l integrez, așa cum
voi putea, cu condiția să aibă haz”. Fiind un actor de comedie intuitiv nu
trebuie să ne așteptăm să găsim neapărat numai bancuri, anecdote despre oameni,
întâmplări, fapte, bârfe. ci tot ce relatează este legat de viața lui
profesională, de ceea ce s-a petrecut în teatru, de ceea ce a trăit sau ceea ce
s-a întâmplat în societatea românescă până la plecarea sa din țară în 1982.
După 1990, a revenit sporadic, dar ceea ce a văzut pe stradă și pe scenă i-a
lăsat un gust amar. “Odată cu așa-zisa eliberare,
oamenii au început să se dezintereseze de teatru.(...) A asista la un spectacol
din ăsta modern, pentru unul ca mie
este un chin.\să te tăvălești pe scenă, să dai replica cu capul în jos și cu
picioarele în sus, asta e o meserie pe care eu nici nu am văzut-o, nici nu am
învățat-o.”
Actor nonconformist, rebel (a fost eliminat temporar
de la IATC, pentru că a simpatizat cu revoluția
din Ungaria din 1956, apoi a primit numeroase sancțiuni în teatrele prin care a
jucat, până la cea prin care i s-a interzis să mai profeseze în București, a
protestat în Piața Trocadero din Paris, cerând autorităților române să-i lase
fiul să vină la el), Dumitru Furdui nu este deloc un “înger” nici în ce scrie.
Are un stil acid, zeflemitor, sarcastic iar tu, cititor poți fi de acord sau
nu. Pentru cei care nu au trăit perioada stalinistă sau cea comunistă, cartea
este o sursă de informare oferită de un om din interior, din miezul lucrurilor,
pentru cei care au trăit vremurile, faptele, părerile, concluziile sunt
prezentate obiectiv dar, și cu ușoare accente părtinitoare ceea ce te face să
reflectezi adânc. Picanterii descrise cu bun simț, detalii inedite despre
turnee și deplasări, premiere, spectacole, filmări, oameni care i-au marcat
existența sau care doar au trecut prin viața lui. Vorbește cu respect, cu
simpatie, cu ironie, uneori “mușcă”rău, demitizând personaje celebre în epocă. Pe unii îi critică dur pentru
apartenența sau servilismul politic, dar le laudă talentul, pentru alții,
puțini, își arată admirația. Emite judecăți de valoare, critică dramaturgi
cunoscuți (Alexandru Mirodan, Aurel Baranga, Horia Lovinescu, Ion Băieșu, Paul
Everac) pentru unele dintre operele lor “teziste”. L-a apreciat pe Teodor Mazilu, considerând piesa sa Proștii sub clar de lună ca fiind una
dintre cele mai interesante scriituri dramatice. Pe Ștefan Mihăilescu Brăila
l-a considerat cel mai mare actor român. George Vraca, Mihai Popescu, Ion
Manolescu, George Calboreanu, Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Marcel
Anghelescu sunt portretizați de Furdui prin calitățile profesionale, dar și
prin cele umane, prin “viciile” cunoscute sau mai puțin cunoscute ale
fiecăruia. Mihai Popescu, Lucia Strudza Bulandra, Radu Penciulescu, Liviu
Ciulei, Radu Beligan, Toma Caragiu și mulți alții sunt prezentați cu lumini și
umbre, unele întâmplări fiind de tot hazul. Dar, cea mai dură pagină din carte
este cea dedicată lui Lazăr Vrabie,”activist de profesie. Toată lumea credea că
e vorba de un etern parazit politic, dat afară de pe undeva, dintr-o funcție
important și retrogradat pe rol de băgător de seamă aici, de aceea, nu mică
ne-a fost mirarea când am aflat că tipul e actor. Actor? De unde ? Nimeni nu-l
cunoștea din Conservator și nimeni nu-l văzuse vreodată pe scenă.” Dumitru
Furdui vorbește în termeni foarte duri despre forța distructivă a lui Vrabie,
despre cum a încercat subminarea Luciei Strudza Bulandra în ultimii ei ani,
despre angajari de pseudo actori, despre răzbunări și înscenări, despre faptele sale reprobabile. O altă pagină extreme de dură
este cea dedicată părerii sale despre menirea secretariatelor literare în
structura teatrelor. Sinceră să fiu, ca fost secretar literar paginile
respective m-au durut. Sunt conștientă, că odată cu trecerea timpului, atunci
când structurile clasice dintr-un teatru vor dispărea, schemele se vor reduce
la maxim, teatrele se vor privatiza, meseria de secretar literar se va desființa
și ar putea fi preluată de oricine își va asuma misiunea. Dar, supărarea lui
Furdui este maximă. “Aceste servicii erau alcătuite din niște mici intelectuali
politruci, scribe sau traducători de teatru. O mică adunătură de paraziți.”
Autorul considera că era vorba de o fabrică de zvonuri, de bârfe, de trafic de
influență, că tot ce era mai rău în teatru era gestionat de secretariatele
literare.
Este de apreciat discreția cu care tratează relația sa și a multor colegi
de ai săi cu Bacchus deși unii au avut mult de suferit, profesional vorbind,
încercând să contracareze zvonurile care circulau în epocă privind acest
subiect. Despre momentul pedepsei exemplare pe care i-a aplicat-o Dinu Săraru
pe vremea directoratului de la Teatrul Mic, a ora scrierii cărții, Furdui
conchide :”Acest amre rău pe care a vrut el să mi-l facă, s-a transformat cu
timpul, așa cum veți vedea, într-un imens bine, încât ar trebui să-i
mulțumesc.” Plecarea lui la teatrul din Ploiești a fost o perioadă benefică
pentru actorul Dumitre Furdui. După care a urmat exilul.”Eu am plecat, dar știu
ce s-a întâmplat între timp pe scena românescă.E drept că și sub asuprire și
împilare, teatru a mers înainte. Erau ultimele manifestări ale generației mele,
ale celor mai mari, precum și ale altora mai mici. Eu am continuat să fac
aceiași meserie în Franța, lucru deloc ușor, dar nu imposibil.” Fiecare
revenire i-a lăsat un gust amar. Prea multe școli de teatru, sute de absolvenți
pentru mulți dintre ei teatrul fiind a doua profesie, mulți actori buni care au
lăsat profesia și s-au axat pe afaceri.”Desigur că-i înțeleg. Omul trebuie să
mănânce, dar simpatia mea merge însă spre cei care vor rămâne în teatru de a
pururi, chiar dacă leafa într-o zi ar ajunge la o sută de lei. Cu actori care
exercită o a doua profesie, se deschid porțile amatorismului, iar meseria asta
a noastră are un singur dușman: amatorismul.”
Cartea Lumea teatrului românesc
se citește ușor, este scrisă un actor curajos care nu s-a sfiit să spună
lucrurilor pe nume și, care chiar și înainte de a pleca s-a opus cenzurii (deși
a considerat că a ținut arta departe de trivial și sex), a generat polemici pe
unde a fost, a suferit consecințele, dar care a fost un actor popular în
adevăratul sens al cuvântului. Printre rânduri se poate detecta o undă de
tristețe bine disimulată, un regret și o disperare care , poate, au contribuit
la ieșirea dn scenă a lui Dumitru Furdui într-un mod tragic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu