Doi ochi extrem de albaștri
și de rotunzi, ageri, un nas prelung, păr șaten, un trup subțire, o față
îngustă. Cine este? Poate că mulți ar corespunde descrierii de mai sus, dar așa
mi-l amintesc pe Dumitru Furdui din vremea când începeam eu să merg la teatru
sau la film pe la sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70. Peste imaginea
asta, ușor estompată în timp se suprapune alta de prin anii 90 și ceva. Metroul
bucureștean. Înghesuială. La un moment dat, aceiași ochi albaștri și rotunzi,
părul un șaten mai închis, un trup nu chiar atât de subțire îmi apare în față. Cu
chipul ușor trist căuta loc. Un domn în etate se scoală și spune: “Luați loc, domnule Furdui!”. Și, deodată,
chipul trist și îngândurat se luminează brusc:”M-ați recunoscut?”. După ani de
exil, Dumitru Furdui a revenit în Romania și cineva l-a recunoscut.
Popularitatea pe care o căpătase datorită televiziunii și filmului rămăsese
neatinsă de timp în inima domnului respectiv. Dar, cariera lui de actor pe
scenele de la Bulandra, Teatrul Tineretului, Teatrului Mic, la Ploiești era
lungă și a cuprins roluri dintre cele mai diferite, diverse din dramaturgia
originală (“îmi
place foarte mult să joc în piese românești. Din două motive: unul, piesele
românești au șansa de a prinde la public într-un fel aparte, mai aproape de
inima lui- bineînțeles dacă încearcă să-i spună ceva care să-i mergă la suflet; al doilea, aici sentimentul creației
este cu totul electrizant, totul se face de la
capăt și pentru prima oară”, spunea într-un interviu), dar și
din cea universală. Hotel Astoria de
A. Stein, Clipe de viață de W.
Saroyan, Omul care aduce ploaia de
Richard Nash, Sfânta Ioana de
G.B.Shaw, Opera de trei parale de
Bertold Brecht, Jocul de-a vacanța de
Mihail Sebastian, Jurnalul unui nebun
după N.V.Gogol, Iertarea de Ion
Băieșu, Viața ca un vagon de Paul
Everac, Vicleniile lui Scapino de
Molière, Emigranții de S. Mrozek sunt
doar o parte din rolurile sale. În multe dintre spectacole, unele jucate de
5-600 de ori,el era “solistul”,
culegea toate aplauzele. Jocul lui era pe cât de simplu pe atât de inteligent,
cu substrat,când nevinovat, când obraznic. Unul dintre rolurile cele mai bune
ale lui Dumitru Furdui a fost cel din Jurnalul
unui nebun, un rol complex, la limita dintre nebunia simulată și
luciditatea, fragilitatea omului mărut, necăjit care poate fi pe rând
spectator, victimă sau călău. Revăzut cu ceva timp în urmă la televizor într-o
înregistrare din 1966, cred, am putut vedea mai de aproape “coregrafia”mâinilor, a trupului,
a obrazului, plasticitatea corporală cu care și-a desăvârșit personajul.
A
debutat și în dramaturgie cu Happy end la
Miliție, jucat la Teatrul din Ploiești cu un succes de public remarcabil.O
farsă polițistă care abunda de gaguri și găselnițe, cu replici hazoase care la
o analiză mai temeinică avea și unele vicii. Dar, publicul venea în valuri
pentru a-l vedea pe Furdui în tandem cu Ștefan Bănică.Constantin Paraschivescu
în cronica la spectacol scria:”Nu
mă duc la teatru să-l văd jucând pe Furdui, mă duc la teatru să mai aprofundez
o ipoteză estetică. Și nu-l apalud,îmi scot,pur și simplu, pălăria.”
A scris și două cărți de
“memorii” scoase în 1999, la un an după dispariția sa. Privește lumea teatrului
din interior cu obiectivitate, discreție, dar și cu duritate, povestește cu haz
întâmplări din turnee, face portretele unor colegi pe care nu îi iartă pentru
servilismul politic, iar pe alții îi admiră sincer. Am senzația că perioada
exilului a fost ca un duș rece, altul după destul de desele lui “dușuri”administrate
de unii și de alții.
Un actor pentru care timpul
nu a mai avut răbdare, dar care rămâne în conștiința publicului bd-ist și numai
pentru hazul și umorul lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu