Albu István: “Teatrul ăsta fără suflet nu ar exista”

Teatrul Figura din Gheorgheni a aniversat 35 de ani de activitate. Și, cum evenimentul trebuia marcat a fost organizată o micro stagiune de 3 zile cu 5 spectacole din repertoriul teatrului. Pentru mine a fost o „premieră” geografică în primul rând, nemaivorbind de cea “feroviară!”(un peron la nivelul solului, o scară la ceva mai mult de juma de metru pentru care îți trebuiau calități de sportiv). Lăsând la o parte acest inconvenient, adăugând peisajul și Lacul Roșu, niște zile de primăvară caldă, oameni drăguți și primitori, liniștea unui oraș patriarhal putem spune că am asistat la un eveniment marcant pentru teatrul din localitate. Directorul teatrului este tânăr, entuziast, plin de idei, fost actor convertit în regizor pe numele său Albu István cu care am stat de vorbă între două spectacole. Absolvent al Universității Babeș- Bolyai din Cluj Napoca în 2007 a montat la Teatrul Național și la cel Maghiar, la Opera maghiară din orașul de pe Someș și la Figura. În cadrul microstagiunii am văzut spectacolul său cu Trei surori de A.P.Cehov care a propus o versiune interesantă, incitantă și contemporană.

Raluca Tulbure: Să începem discuția noastră referindu-ne la cei 35 de ani ai teatrului Figura.Un teatru mare într-un oraș mic.

Albu István: Îmi este destul de greu să vorbesc, pentru că sunt aici de vreo doi ani și jumătate și, nici eu nu înțeleg foarte multe lucruri.

R.T. : V-ați născut aici?

AI: Nu, m-am născut la Sf. Gheorghe, am făcut facultatea, actorie la Cluj-Napoca, am lucrat la Teatrul Maghiar. E foarte important pentru istoria teatrului, faptu că în 1984 a venit cineva, pe nume Bocsárdi László care a strâns în jurul lui niște oameni, curioși le-aș zice eu și care au vrut să facă ceva.

R.T.: Pentru comunitate, pentru ei...

AI: Prima dată a fost o trupă de amatori.Ca instituție de stat există din 1990. Deci, teatrul ar avea două zile de naștere. Ne-am gândit pe care s-o facem? Apoi, am decis că nu instituția este importantă, ci momentul.

R.T.: Este vorba de continuitate într-un oraș cu un număr nu foarte mare de locuitori. Care este viața unui spectacol? Vă întreb pentru că am aflat că  Pietre în buzunar s-a jucat de vreo 48 de ori, sigur, incluzând și deplasările.

AI: Încercăm cam două stagiuni. Avem în repertoriu 16 spectacole. Facem și un spectacol pe stagiune pentru copii. Avem abonamente doar pentru copii. Pentru că așa cred că putem prelungi viața spectacolelor, dar ne dă și o libertate mai mare. Suntem norocoși că jucăm mult și în afara sediului la festivaluri, turnee.

R.T.: Cu Trei surori, cred că este mai greu, având în vedere că ați gândit ca fiecare act al spectacolului să se joace într-o altă locație din teatru (foaier, studio, scenă, curtea interioară).

AI: Da, suntem invitați la Sf. Gheorghe și o să vedem.

R.T.: Cum a primit publicul de aici versiunea Dvs. de spectcol? Spuneați la deschidere că el este învățat cu experimente. Și nu mă refer numai la Trei surori, ci și la Martirii sau ca texte la Jurnal de droguri sau Pietre în buzunar.

AI: Teatrul Figura este singurul teatru de repertoriu definit ca teatru experimental în documente. În zilele noastre, nici eu nu știu ce înseamnă experiment în teatru. Căutăm să aducem scenografi, actori, regizori, muzicieni care au ceva de spus, ceea ce creează să aibă sens. Că m-ați întrebat de public? Sunt oameni educați într-o libertate teatrală, au început să vină tot mai mulți oameni la teatru deși ceea ce facem noi nu este pentru un public larg. Nici nu vrem asta!Nu vrem să comercializăm produsul nostru.

R.T.: Cum alegeți textele?

AI: E foarte greu pentru că avem doar 9 actori angajați. Avem 5-6 premiere pe an, altfel nu putem. În total, suntem 30 de oameni.

R.T.:  Ce vă propuneți?

AI: Să fie liniște!

R.T.: E greu să conduceți un teatru?

AI: Pentru mine este foarte greu. Dar am lângă mine niște oameni extraordinary și pentru ei merită să merg mai departe. Întotdeauna, am zis că este o minune că teatrul acesta există. Și, el există datorită omenilor. Teatrul ăsta fără suflet nu ar exiata.

R.T.: În general, teatrul nu se poate face fără suflet.

AI: Nu se face, dar există!

R.T.: E grea lupta cu autoritățile?

AI: Dacă orașul n-are bani, atunci e greu să lupți pentru teatru. Și, este o realitate că orașul nu are bani. Iar eu, trebuie să lupt în fiecare zi pentru teatru. De aceea spuneam că doresc ca teatrul să aibă liniște cu mine sau fără mine.E greu să faci un repertoriu fără să știi ce o să se întâmple mâine.   

R.T.: Cred că aveți multe nopți nedormite, gândindu-vă la teatru șinu e vorba de vreun spectacol pe scena de scândură , ci pe scena vieții de zi cu zi...

AI: Se adună...

R.T.: Să vorbim puțin și de Dvs. Cum se împacă actorul, regizorul cu managerul?

AI: Actorie! Sunt teribil de prost actor, sincer.

R.T.: De unde pasiunea pentru teatru, pentru actorie?

AI: Am vrut să mă ocup de istorie. În liceu am mers la concursuri, eram preocupat de istorie. Nu mai țin minte cum am ajuns la teatru. Am văzut un spectacol al lui Bocsárdi și acolo, cred că s-a întâmplat ceva. M-am dus la Cluj, am făcut un an de istorie, dar nu l-am terminat. Aveam, însă mulți prieteni care au dat la actorie. În anul în care am intrat 7 din 10 eram din Sf. Gheorghe. În anul patru, am încercat cu băieții din clasă, într-o joacă, Petrecerea lui Mrozek pe care l-am jucat în fiecare teatru din Ardeal. Apoi, am rămas la Cluj, m-am angajat la lumini, am făcut regie tehnică, sunet.  De fapt, la Teatrul Maghiar, a fost școala mea de rgie. Am făcut asistență la Tompa Gábor căruia îi sunt recunoscător că m-a luat lângă el, m-a educat.

 R.T.: Ați furat ceva din meserie...

            AI: Am mai lucrat cu Purcărete, cu Andrei Șerban.

            R.T.: Ați montat mult de la Shakespeare la Dostoievski, de la Dürenmatt la Daniel Key, de la Lorca la Vișniec, de la Caragiale la Genet, de la Racine la Kroetz, de la Beckett la Thuróczy Katalin, Verdi și mulți alții, dar dacă ar fi să vă întreb care este cel mai drag spectacol ce mi-ați răspunde, deși pot anticipa...

AI: Trei surori, desigur. Interesant e că fiecare spectacol este pentru noi toți, actori, personal ethnic, regizor ca o premieră. Am lucrat cam vreo 30 de spectacole, dar m-am gândit mult dacă să mă apuc sau nu de Cehov. Pur și simplu, nu am avut curaj. De când sunt aici, am avut multe obstacole de înfruntat și, am zis “hai, fă și pasul ăsta”. La primele repetiții mi-era frică. Și, acum mi-e frică! E ceva ce știu că n-o să înțeleg niciodată.E atât de profund!

R.T.: Teatrul Figura organizează și evenimente care au intrat în tradiție, lucru important pentru un oraș mic.

AI: Un festival de teatru și unul de teatru dans. La fiecare doi ani,  organizăm un festival dedicat teatrelor limbilor minoritare în cadrul Colocviilor Teatrelor Minorităților Naționale. Ține 10 zile, cam 23 de spectacole, concerte. E foarte greu pentru că suntem puțini.

R.T.: Ce-și dorește managerul în afară de liniște?

AI: Păi, după liniște, bani. După bani îmi doresc niște întâlniri...

R.T.: Importante! La ce visează regizorul și managerul Albu István?

AI: Păi, deocamdată, am coșmaruri mai mult. Ele fac parte din viața de manager.

R.T.: Am vorbit de vise, de spectacole, de bani, de coșmaruri, dar ce-și dorește omul Albu István?

AI: Tot, liniște pentru a fi sincer cu mine însumi. Și, timp! Pentru că de când sunt aici nu prea am avut.  Simt că nu e sănătos! Iar, cel mai mult îmi doresc să fiu cu fetița mea, care are 6 ani și locuiește la Cluj.

A sunat telefonul, trebuia să dea un interviu la radio, așa că m-am strecurat tiptil pe ușă.