Festivalul Puck

Cluj Napoca, un oraș pe care îl iubesc din ce în ce mai mult, cu fiecare vizită. Are un farmec aparte, un calm, un ritm al lui, un parfum combinat din esențe tari cu unele venite din prăvăliile secolelor trecute. Clădiri cu o arhitectură surprinzătoare,flori, multe flori și, autobuze și troleibuze mov, electrice, elegante. Imaginea acesta nu definește orașul ci, este doar impresia mereu nouă pe care o am atunci când ajung aici. Și, oamenii! Primitori,politicoși, calzi, săritori.

Ediția din acest an, a XVII-a, a Festivalului internațional al teatrelor de păpuși și marionete Puck a fost una bogată în spectacole (34), dezbateri, lansări de carte. La capitolul spectacole în concurs au fost unele pe care doar le voi aminti pentru că am scris despre ele cu alte ocazii. Spectacolele românești au adus la rampă povești de toate felurile, de la cele clasice adresate copiilor de vârstă mică la cele pentru publicul tânăr sau adulți. Din categoria spectacolelor “noi”, pe care nu le văzusem m-aș referi la cel al Teatrului de păpuși Brighella, Trupa Harag György din Satu Mare cu Fiul muzicantului și dracii, un basm scris de Illyés Gyula și Szánto Viktória și regizat de Sramó Gábor. Este povestea muzicantul Zsiga care lucrează în pădure împreună cu pădurarul Kálmán și soția acestuia, Matilda. 

Atunci,  când mai în glumă, mai în serios își exprimă fiecare dorințele, Zsinga spune că și-ar dori ca soția lui să nască doisprezece copii. Când ajunge acasă, realizează că dorința i s-a și împlinit. Speriat de responsabilitatea creșterii copiilor muzicantul își pune o nouă dorință, să fie luat el însuși de drac și dus de către acesta în iad. La fel ca înainte, spre marea sa surprindere, și această dorință îi este îndeplinită. De aici, urmează firul clasic al basmului și, totul se termină cu bine. Un spectacol în care scenografia semnată de Nagy Kovács Géza a fost personaj în poveste. Decorul funcțional și, pe alocuri, inventiv, cu păpuși interesante, bine gândite au completat imaginea unui spectacol agreabil,ușor de urmărit, chiar și penrru cei care nu știu limba maghiară. Pentru concepția păpușilor spectacolul a primit un premiu. Un alt spectacol ce a avut recent premiera la Teatrul de păpuși Prichindel din Alba Iulia a fost Pasărea Măistră de Petre Ispirescu, în regia lui Gabriel Apostol. O poveste mai puțin jucată de teatrele de copii, care pe lângă caracteristicile basmului, adaugă un aer de mister, pentru că acțiunea se petrece pe vremea dacilor, fiind ca o “lecție”de istorie pentru cei mici. Scenariul aduce îmbunătățiri poveștii lui Ispirescu, fiecare personaj are un nume dac plin de semnificații, vulpea este înlocuită cu lupul, simbolul geto-dacilor, mănastirea al cărei turn se tot dărâmă va fi înlocuită cu un palat, pentru a fi perceptibilă de către cei mici. Pasărea măiastră este un fel de Ana a lui Manole, capabilă să salveze palatul de la prăbușirea continuă. Tot pentru a sublinia și mai tare legătura cu trecutul îndepărtat, începutul este ca un fel de ritual, actorii intrând din sală, în ritmuri de bețe și tobe și cântând: “Omule, pomule/omule, pomule, nu te milui, nu te jelui”, ce va deveni lait motivul muzical al spectacolului, dar și al spectatorilor care au ieșit din sală, fredonănd. Păpușile semnate de Gavril Șirițeanu, unele extreme de expresive, au costume dacice stilizate. Dar, pentru că este și un dar, stridențele din interpretarea textului care a fost mai mult țipat au minimalizat meritele acestui spectacol. Un alt spectacol pe care nu îl văzusem a fost cel prezentat de Teatrul Sziglegeti, trupa Liliput din Oradea: Prințul fericit după povestea lui Oscar Wilde. Povestea Prinţului Fericit  este asemenea unei tragedii antice. Și, alături de Mica sirenă sau de Fetiţa cu chibrituri, unul dintre cele mai sfâşietoare basme care s-au scris vreodată, de aceea, nu sunt foarte des integrate în repertoriile teatrelor pentru copii. Dar, tristețea poveștii prințului fericit care , este de fapt, o statuie, poleită în aur și cu diamante, pe care le va dărui celor ce au nevoie, ne atrage atenția că într-o lume violentă, egoistă și rea, poate exista o rază de speranță. Sacrificiul de sine, generozitatea, bunătatea nu sunt doar calități ale persoanjeloe imaginare, ci, ale noastre, ale tuturor. Spectacolul de la Oradea este un exemplu pozitiv de folosire a mijloacelor video în economia reprezentației, în care jocul actoricesc, teatrul de umbre, luminile și muzica conclucrează și creează o atmosferă încărcată de emoție. Meritul principal revine actriței Stéfán Bodor Mária care interpretează toate personajele, trecând de la un registru la altul, de la o stare la alta, de la o tonalitate la alta. Ei i-a revenit Premiul de interpretare. O mențiune trebuie făcută pentru spectacolul Muzicanții din Bremen al Teatrului de animație Țăndărică care a primit Premiul pentru scenariu (Ema Stere). Cei trei mușchetari prezentat de Teatrul Arlechino din Brașov, Povestea porcului, pusă în scenă la Teatrul clasic Ioan Slavici, trupa marionete din Arad, Vrăjitorul din Oz al Teatrului pentru copii Ciufulici, secție a Teatrului Toma Caragiu din Ploiești, Kajtus,vrăjitorul de la Teatrul pentru copii și tineret Luceafărul din Iași, Bekkanko de la Teatrul Ion Creangă din București au întregit programul festivalului, am scris despre ele la vremea premierei și  cu excepția ultimelor două titluri care se detașează din punct de vedere al imaginii, al tratării poveștilor într-o manieră modernă, restul “suferă” de o „boală”ce riscă să se cronicizeze și, pe care aș numi-o generic „indigo”. Adică, nu aduc nimic nou, seamănă ca mijloace de expresie, sigur că scenografic diferă, iar folosirea unor stereotipuri, duce la o senzație de “deja vu”.  Poate că s-ar impune o discuție mai largă, mai aprofundată, fără orgolii sau supărări despre starea actuală a teatrului de animație, despre tradiție și inovație, despre mânuire, despre comunicare, dar și despre interesul scăzut pe care mijloacele mass media  îl manifestă pentru acest gen de teatru. Am lăsat intenționat la urmă un spectacol care impresionat și care a întrunit adeziunea unanimă a juriului de specialitate condus de Slobodan Marković, fost director al Festivalului de teatru pentru copii de la Subotica: O poveste japoneză, prezentat de Teatrul Luceafărul din Iași. O emoționantă și sensibilă poveste de dragoste, marcată de mitologia japoneză și care aduce în prim plan trei femei puternice (bunica, mama și fata), de fapt, vârstele omului, anotimpurile vieții, dar și iubirea pură, ce poate schimba caractere. Povestea luptătorului de sumo Yoneyama (Munte de orez) și a lui Marume este un fel de călătorie inițiatică unul spre altul, în care se descoperă, iar iubirea este sinceră și dătătoare de puteri miraculoase. Scenariul și regia aparțin Irinei Niculescu, scenografia și muzica lui John Lewandowski. Ce a impresionat? Scenariul coerent, plin de umor fin și de calitate, concepția regizorală bazată pe folosirea patrimoniul cultural japonez, dar și pe folosirea marionetelor cu fire scurte, mânuirea și interpretarea celor patru actori (Liliana Mavriș Vârlan, Carmen Mihalache, Ioana Iordache, Claudiu Gălățeanu, Dragoș Matei. Într-o perioadă în care vedem tot mai puține spectacole  tradiționale, de multe ori, păpușa fiind doar un accesoriu sau pretext, iată că un spectacol  care apelează la metode tradiționale de mînuire se poate impune. Panouri care se deplasează și amintesc de grafica japoneză, actorii costumați în negru, muzica inspirată din sonoritățile specifice din Țara Soarelui Răsare. Muzica live aduce un plus, fără dor și poate, iar interpretarea actorului Dragoș Maftei este demnă de laudă. Intr-un timp record a învățat să cânte la banjo, tobe, fluier, cinel, clopoței, marimba ( un fel de xilofon). Pentru calitățile lui indiscutabile spectacolul O poveste japoneză a primit Premiul pentru cel mai bun spectacol, premiul de regie și premiul de mânuire, acordat Lilianei Mavriș Vârlan pentru interpretarea sensibilă, plină de umor și pentru “lecția de mânuire” predată, Sigur că și ceilalți interpreți au avut momentele lor.

Un alt capitol al festivalului au fost spectacolele din străinătate pentru copii,  Și, aici, s-a detașat cel prezentat de Teatrul Bobita din Pécs (Ungaria) cu Aventurile tâlharului Hotzenplotz, bazat pe povestea lui Otfried Preussler. Povestea tâlharului scăpat din închisoare care continuă “crimele”(mănâncă varza și cârnații din cămara bunicii) spre amuzamentul celor mici. Regizorul Jankó Schneider, scenograful Erik Grosschmid și compozitorul Bulcsú Babarci au imaginat un spectacol plin de umor, cu păpuși la paravan, cu muzică live, interpretată de actorii care și mânuiesc, cântă la diverse instrumente, dansează. Spectacolul plin de culoare a primit Premiul pentru scenografie și pentru muzică (ex aequo). Pentru categoria de public tânăr am văzut un spectacol prezentat de Uniunea independent a păpușarilor Nike din Georgia: Roman nepublicat, inspirat din povestile scurte ale lui O. Henry. Tema principală este iubirea care aduce bucurie, tristețe, devotament, respect și multă durere. Un spectacol de o mare eleganță, sensibiliate, în care nu a fost nevoie de cuvinte, ci, doar de gesturi, mișcări și muzica tulburătoare a lui Leonard Cohen.  Păpuși la masă mânuite impecabil  de câte trei actori au  conturat povestea unui roman care nu a văzut lumina zilei niciodată. Spectacolul a primit Premiul special Kovcs Ildikó. La capitolul spectacole pentru adulți au intrat în concurs: Migraaaanți al Teatrului Țăndărică, în regia lui Cristian Pepino și pornind de la textul lui Matei Vișniec fiind  o radiografie dură  a realității pe care o trăim, tratată de regizor cu umor negru, dar și cu unele excese care încarcă spectacolul. Și pentru că vorbim de Teatrul Țăndărică, managerul lui Călin Mocanu a primit Premiul pentru managemet cultural. Quartet DEKRU din Kiev (Ucraina) a adus un spectacol de pantomimă Light Souls. Deși reprezentația a avut unele lungimi, cei patru interpreți au dovedit talent, o deosebită plastică corporală care a cucurit publicul adolescentin, dar și juriul care i-a acrodat o diplomă pentru mișcare scenică. Un alt spectacol pentru adulți a fost Exuvia, prezentat de Teatrul t’Magisch Maastricht (Olanda). Un spectacol vizual, nonverbal în stilul care i-a consacrat, mai ermetic, asemănător celorlalte două văzute în România Pantha Rei și Cantos Animata și care este un amestec de păpușerie, muzică originală, mișcare corporală și care îți stimulează imaginația. Având ca regizor, autor al scenariului și scenografiei, pe actrița Charlotte Puijk-Joolen, o mânuitoare foarte bună și inventivă, alături de Ananda Puijk și Dönci Banki. Spectacolul a primit Premiul special Mona Marian și ex aquo premiul pentru muzică. Ultimul spectacol din concurs a fost Opera Opaque al Companiei Plexus Polaire din Franța. Suntem la cabaretul macabru al doamnei  Silva care ne invită să asistăm la scene ce îți fac pielea de găină sau au un umor negru, te fac să râzi, să plângi. Păpușa mânuită de Charlotte Dubery și Viktor Lukawski este foarte expresivă, fiecare detaliu este gândit în amănunt. O diplomă pentru expresivitatea ludică a încununat reprezentația. La aceste spectacole s-au adăugat patru spectacole studențești de la Iași, Tg. Mureș, Cluj și București, precum și spectacolele teatrului Puck, de la ambele secții.

Ca manifestări adiacente au fost două lansări de carte una dedicată lui Kovcs Ildikó și, alta de versuri semnată de Slobodan Marković precum și o dezbatere suținută de Louise Lapointe din Canada,președinta  Comisiei UNIMA pentru Festivaluri, director al unui Festival, Frauke Kemmerling, directoarea unui teatru vechi de 216 din Köln (Germania). care are în repertoriu piese de teatru tradițional prezentate exclusiv în dialectul zonei, Selçuk Dinçer, director al Festivalului Puppet Days din Izmir (Turcia). Ca o concluzie, s-ar putea spune că am avut parte de spectacole de toate genurile, pentru toate gusturile, mai bune , mai puțin bune, dar trebuie să ținem cont că un festival se bazează pe oferta propusă de teatre, că selecția poate fi riguroasă, însă trebuie să ai de unde alege. Un festival, mai înseamnă și spectacole de artă care pot da dimensiunea tendințelor existente pe plan local sau extern, care pot isca controverse legate de categoria de public căruia i se adresează sau de maniera de abordare a unui anumite tematici și în spatele lui se află oameni care muncesc zi lumină ca totul să funcționeze perfect.

Au fost zile pline la Festivalul Puck “stropite” cu un soare blând și cald, cu o atmosferă destinsă, cu discuții amicale despre ce trebuie făcut ca marea familie a păpușarilor să nu se destrame,ci să se unească pentru ca această formă de artă să nu își uite rădăcinile, căutând să fie în pas cu vremurile, tendințele, curentele și tehnica modernă.